†) SFÂNTUL APOSTOL ÎNTÂIUL MUCENIC ŞI ARHIDIACON ŞTEFAN

27 decembrie

Apostole al lui Hristos, cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Întâiule Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!

Iată, încă fiind în duhul sfintei sărbători a Naşterii Domnului, la numai două zile după aceasta, Biserica ne aşează spre prăznuire un martiraj petrecut la scurtă vreme după întemeierea Bisericii Creştine, învăţând din aceasta că toţi care în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6, 3). Creştinismul înseamnă jertfă, sacrificiu în şi pentru Hristos. Mărturie ne stă calendarul nostru creştin unde, în fiecare zi, pomenim pe mucenici şi muceniţe care au suferit cumplit doar pentru că au dorit să urmeze în faptă şi în cuvânt Domnului Hristos, iar torturile şi moartea nu le-au putut deloc zdruncina credinţa. Căci aşa ne rugăm şi în finalul Acatistului Sfintei Cruci : „De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii…”.
Pe data de 27 decembrie îl pomenim pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.
Sfântul Arhidiacon Ştefan este unul dintre cei şapte dia¬coni, alături de Filip - Prohor, Nicanor, Timon, Parmena (pomeniţi pe 28 iulie) şi Nicolae, prozelit din Antiohia, care au fost preferaţi de Apos¬toli să-i degreveze de responsabilităţile privind activităţile filantropice.
De altfel, motivul alegerii şi hirotoniei lor se găseşte con¬semnat în Faptele Apostolilor 6, 1: „Eleniştii cârteau împo¬triva evreilor, pentru că în slujirea zilnică, la mese, văduvele lor erau trecute cu vederea”. Cârteau pentru că Apostolii nu mai răzbeau să le facă faţă, obştea creştinilor crescând de la o zi la alta. Astfel, cei şapte au fost chemaţi să descopere fericirea veşnică în iubirea şi slujirea aproapelui.
Sfântul Ştefan - în greceşte Stephanos, un nume pro¬venit din aramaicul Kelila, care înseamnă „coroană” - era un iudeu elin, „bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” (6, 5), „plin de har şi de putere, care făcea minuni şi semne mari în popor” (6, 6). Era format la şcoala lui Gamaliel, pro¬fesorul lui Saul, devenit mai târziu Pavel.
Sfântul Evanghelist Luca spune despre Sfântul Ştefan că „nimeni nu putea să-i stea împotriva înţelepciunii şi Du¬hului cu care el vorbea” (6, 10). Era o înţelepciune care izvora din comoara înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Hristos (Coloseni 2, 3). De aceea, avea o înţelepciune de invidiat. Şi aceasta se vede din cele puse la cale de unii din sinagoga numită a liberţilor, adică a celor ce proveneau din rândurile cireneilor şi ale alexandrinilor sau ale celor din Cilicia şi din Asia (6, 9).
Aceştia îl acuzau pe Ştefan că ar fi grăit blasfemii împo¬triva lui Moise, împotriva Legii, a datinilor şi chiar a Templului (6, 13).
Pe fondul acestor acuze, l-au dus în Sinedriu (6, 12) constituit ad-hoc, ca şi în cazul procesului lui Iisus; mai ales că şi completul de judecată era acelaşi. Şi ca să le demonstreze că acuzele lor erau nefondate, Ştefan le-a ţinut una dintre cele mai profunde prelegeri, consemnată fără economie de cuvinte de autorul Faptelor Apostolilor (cap. 7).
Cuvântarea Sfântului Ştefan este structurată astfel: în prima parte (7, 1-20) le-a vorbit despre Patriarhii Avraam, Isaac, Iacob, precum şi despre Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, din invidie; în partea a doua le-a vorbit despre istoria poporului ales în timpul lui Moise (7, 20-46);
iar în partea a treia le-a vorbit despre Templul lui Solomon - iniţiat de regele David - şi a criticat comportamentul celor împietriţi la inimă şi a celor netăiaţi împrejur, care stau îm¬potriva Duhului Sfânt, aducându-le aminte de comportamen¬tul părinţilor lor faţa de profeţi şi de Legea primită de la îngeri, pe care n-au păzit-o (7, 47-53). În timp ce Ştefan le vorbea, spune naratorul că „faţa lui, era ca faţa unui înger” (7, 15). Iubirea lui Dumnezeu îl transfigura.
Discursul lui Ştefan, expus într-o manieră impecabilă cu o logică de piatră preţioasă, i-a scandalizat şi mai mult, grăbind uciderea cu pietre a diaconului Pietrei din capul unghiului, Care este Hristos.
Atunci Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt - şi nu de mustul invidiei şi al răutăţii, precum cei din Sinedriu -, privind spre cer, ca o supremă argumentare a adevărului propovă¬duit a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (7, 56).
Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989), făcând diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice, a şedea şi a sta, ne descoperă de ce Sfântul Ştefan este sărbătorit după Naşterea Domnului şi Soborul Maicii Sale. A şedea, spune părintele, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă, o laviţă…), iar a sta înseamnă a se ţine în picioare, vertical. În textul de la Fapte 7, 55-56 se spune: „A văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografia Sfintei Treimi, Hristos e mereu reprezentat şezând, de-a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae Steinhardt explică de ce s-a folosit verbul a sta: „Pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a-i aduce osebita cinstire”. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Sfântul Ştefan să fie cinstit în a treia zi de Crăciun. Obervăm, de asemenea, că în ziua următoare, pe 28 decembrie, facem amintirea celor 20.000 de mucenici arşi în Nicomidia şi pe 29 decembrie cei 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod. Cifrele pot fi mai mari decât cele petrecute în fapt, dar prin aceasta se doreşte să se arate mulţimea mucenicilor care s-au jertfit pentru Hristos, Cel Care ne-a şi spus: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Creştinismul înseamnă jertfă, sacrificiu în şi pentru Hristos.
Mai marii iudeilor strigând cu glas mare şi neputând suferi cele auzite, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Şi scoţându-1 afară din cetate, pentru că acolo - în cetatea sfântă, care era numită şi cetatea păcii, Ierusalim - „nu aveau voie” să ucidă pe cineva, l-au lovit cu pietre pe Ştefan, care sub lovituri se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, pri¬meşte Duhul meu!”. Îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Şi zicând acestea, a adormit (Fapte 7, 58-60), adică a intrat într-un alt plan al existenţei, cel al împărăţiei lui Dumnezeu.
Martor al celor întâmplate, care de altfel păzea hai¬nele celor implicaţi în linşaj, nu era altul decât Saul. Se pare că Saul era rudă cu Arhidiaconul Ştefan, pentru că hainele celui omorât cu pietre erau încredinţate unei rude. Acum se împlineau spusele lui Hristos, rostite cu diferite ocazii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Da, Dumnezeu i-a ales pe aceşti mărturisitori ca pe nişte iconomi, care ştiu să chivernisească bine cele ce le sunt încredinţate.
Tot din cartea Faptele Apostolilor aflăm că „nişte băr¬baţi cucernici l-au îngropat pe Ştefan şi plângere mare au făcut pentru el” (8, 2). Dar nu se precizează dacă aceştia erau elini sau iudei. Timp de câteva secole, mormântul Sfân¬tului Ştefan a rămas necunoscut. Adică până în 415 , când unui anumit preot, Lucian, i s-a descoperit în vis că trupul sfânt se află la Caphar Gamala, la aproximativ 32 km de Ierusalim, spre nord.
Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost scoase la lumină şi duse la început în biserica de pe Muntele Sion, în ziua de 2 august, zi ce apare consemnata şi în Sinaxare. În 460 au fost mutate în biserica ridicată în 444 de îm¬părăteasa Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, în afara Porţii
Damascului, adică în locul unde, potrivit tradiţiei, a avut loc martiriul lui Ştefan.
În secolul al XII-lea a apărut însă o altă tradiţie, conform căreia Sfântul Arhidiacon Ştefan ar fi fost martirizat lângă poarta numită mai târziu Poarta Sfântului Ştefan.
Moaştele au fost duse apoi la Constantinopol şi de aici la Roma, fiind aşezate în Biserica „Sfântul Lavrentie”.
Părticele din moaştele Sfântului Ştefan se află şi în Moldova, cum ar fi la Mănăstirea Secu sau la biserica din in¬cinta Spitalului Judeţean Suceava.
Ruinele bisericii ridicate de împărăteasa Eudoxia au fost descoperite spre sfârşitul secolului al XX-lea şi un nou edificiu a fost ridicat de călugării latini pe vechile temelii. De altfel, majoritatea locurilor sfinte se află în custodia că¬lugărilor franciscani.
Nu lipsesc, însă, nici lăcaşurile de cult ortodoxe, în care candela credinţei martirilor din Ţara Sfântă nu s-a stins niciodată.
Sfinte Mare Mucenice al lui Hristos Ştefan, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinşi de nevoi şi ispite; ci te roagă pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca să împace lumea şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Roagă-te, Sfinte al lui Dumnezeu, cu aceeaşi căldură cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu şi să ne apere pe noi, poporul Său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin.