+) SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU, OCROTITORUL BUCUREŞTILOR

27 octombrie

„Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulţumiri aducem ţie, noi, nevrednicii; şi ca cel ce eşti minunat şi preamilostiv, izbăveşte-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ţie: Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!” (Condacul)
Iubiţi fraţi şi surori, un alt mare Sfânt al Bisericii noastre este sărbătorit alături de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, şi anume Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor. Astfel, Bucureştii se bucură de patronajul unui alt Sfânt Dimitrie, numit Basarabov, sau cel Nou.
Însă, să vedem, iubiţilor, cine a fost Sfântul Dimitrie cel Nou!
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai vieţii creştine, odrăslit de fraţii noştri români care trăiesc în sudul Dunării, a fost Sfântul Dimitrie, zis „cel Nou” sau „Basarabov”, ale cărui moaşte se găsesc azi în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. A trăit în veacul al XIII-lea, deci în timpul „imperiului” de la Tarnovo, întemeiat de români şi de bulgari sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. S-a născut în satul Basarabov, aşezat pe râul Lom, un afluent al Dunării, în apropierea oraşului Ruse. Părinţii lui erau oameni săraci, care nu l-au putut da la învăţătură, de aceea, de mic a fost nevoit să-şi câştige el însuşi cele necesare traiului. Ani în şir a păscut vitele şi oile ţăranilor din sat, pe colinele din preajma Dunării şi pe văile înverzite ale râului Lom. Viaţa în mijlocul naturii a oferit tânărului păstor prilejul de a admira mereu frumuseţile firii cele văzute, ajutându-l să iubească şi mai mult pe Făcătorul lumii văzute şi nevăzute. În duminici şi sărbători a luat parte, alături de părinţi şi de ceilalţi credincioşi, la slujbele săvârşite în Biserica satului, putând astfel să asculte învăţăturile de viaţă îndrumătoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Sfinţilor Săi Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Atmosfera de viaţă autentic creştină din familie, ca şi învăţăturile pe care le auzea la Biserică, l-au făcut să fie blând şi milostiv cu toţi semenii săi. Postea şi se ruga mereu, aşa cum se cuvine unui adevărat creştin. Se îngrijea mult de cei săraci, cărora le împărţea o parte din hrana pe care o primea de la consătenii săi pentru paza vitelor. Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, a aflat de viaţa îmbunătăţită pe care o duceau aceştia, departe de lume şi de grijile ei. Pe măsură ce creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea, s-a trezit în el dorul după viaţa monahală, deşi practicase şi până atunci, poate fără ca să-şi dea seama, cele trei „sfaturi” cerute oricărui călugăr: sfinţenia vieţii (fecioria), smerenia (ascultarea) şi sărăcia. Drept aceea, într-una din zile, a părăsit lumea, cu toate ale ei, şi „luându-şi crucea”, s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. S-a aşezat într-o peşteră, săpată în stâncă, pe malul râului Lom.
Acolo a petrecut ani în şir în post aspru, înfrânare şi rugăciune, izolat cu totul de lume şi chiar de ceilalţi monahi. Nu se ştie câţi ani a trăit în această peşteră şi nici cum îşi agonisea cele necesare traiului, după cum nu se ştie nici data trecerii sale la cele veşnice. Se spune că pe când şi-a simţit sfârşitul aproape, a venit pe malul Lomului şi s-a aşezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu. Şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu, fiind înconjurat în chip nevăzut doar de sfinţii îngeri.
Pe bună dreptate, una din cântările bisericeşti din ziua prăznuirii sale îi înfăţişează viaţa prin aceste cuvinte: „Ca un înger pe pământ viaţa ta ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a cărui voie ai împlinit din tinereţe şi toate întunecimile le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim” (Podobia la Utrenie).
Mulţi ani nimeni n-a ştiut de trecerea la cele veşnice a lui Dimitrie. Dar în urma unor ploi puternice, au căzut în apa Lomului şi cele două lespezi de piatră între care era adăpostit trupul Cuviosului pustnic. Acesta a fost acoperit de nisip şi de prundiş, rămânând iarăşi o bucată de vreme neştiut de nimeni în albia râului Lom. Trupul său n-a fost însă atins de putreziciune, pentru ca să fie scos apoi la lumină în chip minunat, prin lucrare dumnezeiască. Într-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a arătat în vis unei tinere care suferea de o boală grea, căreia i-a spus că dacă părinţii ei îl vor scoate din apă, va fi tămăduită de boală. Tânăra a povestit părinţilor visul ei şi împreună cu aceştia şi cu alţi credincioşi din sat s-au îndreptat spre locul pe care însuşi cuviosul îl arătase în vis acelei tinere. De fapt, acolo se şi arăta adeseori o lumină mai presus de fire. Şi, căutând cu stăruinţă, au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie întreg şi neputrezit. Binecredincioşii creştini din satul Basarab, împreună cu preoţii satului, au dus cinstitele moaşte în Biserica satului. Tânăra bolnavă, atingându-se de ele, şi-a recăpătat de îndată sănătatea.
Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaşte s-a răspândit curând atât în localităţile din sudul Dunării, cât şi în cele din nordul ei. Numeroşi credincioşi de pe ambele maluri se îndreptau spre satul Basarab pentru a se închina cinstitelor moaşte şi a cere marelui sfânt ajutor şi mijlocire în faţa Tatălui Ceresc. Se împlineau astfel cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care scria corintenilor că „Dumnezeu a ales pe cei nebăgaţi în seamă ai lumii acesteia ca să biruiască pe cei tari, a ales pe cei de jos ca să ruşineze pe cei trufaşi” (I Corinteni 1, 27-28). Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit păstor şi apoi pusnic, neluat în seamă de nimeni, ca el să fie cunoscut apoi de toţi şi să-i ceară ajutor şi ocrotire în nevoi. S-a învrednicit şi el de aceeaşi cinstire ca şi păstorul Amos, care a ajuns prooroc, ca şi David, care din păstor a ajuns rege în Israel, ca şi păstorii din jurul Betleemului, care au aflat de naşterea dumnezeiescului Prunc şi au venit să I se închine. Tradiţia spune că unul din Domnii Ţării Româneşti a ridicat în satul Basarab o Biserică nouă, în care au fost aşezate moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credincioşii care se îndreptau mereu spre satul în care văzuse lumina zilei.
Moaştele noului sfânt al lui Hristos au rămas acolo aproape cinci secole. Între anii 1768-1774 a avut loc un război nimicitor între ruşi şi turci, purtat şi pe pământul românesc, dar şi în sudul Dunării, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiinţat de turci încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea.
Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oştile sale în satul Basarab. Pentru ca cinstitele moaşte să nu fie profanate de ostaşii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele să fie duse în Rusia. Ajungând cortegiul cu racla în Bucureşti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un macedoromân, precum şi Mitropolitul Grigorie II al Ţării Româneşti, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou Poporului Român şi Mitropoliei Ţării, ca o mângâiere pentru multele pagube materiale şi suferinţe îndurate de români în cursul acelui război, mai ales că era valah de neam. Ascultându-le dorinţa, moaştele au fost aşezate cu mare cinste în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuşi, la Kiev, unde se crede că se păstrează şi astăzi.
În felul acesta, Sfântul Dimitrie cel Nou, sau Basarabov, a devenit ocrotitorul Bucureştilor şi al întregii Ţări Româneşti. Multe suferinţe şi felurite boli au fost vindecate în urma rugăciunilor stăruitoare în faţa cinstitelor moaşte ale Sfântului Dimitrie. În vreme de secetă s-au făcut cu ele procesiuni pentru ploaie. An de an zeci de mii de credincioşi din Capitala Ţării noastre sunt prezenţi la slujba pomenirii sale, care se face în ziua de 27 octombrie. Ţinând seama de cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Dimitrie cel Nou, mai ales în Bucureşti, la 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica Ortodoxă Română. Această hotărâre s-a transpus în fapt în cadrul unor impresionante manifestări bisericeşti la 27 octombrie 1955, în prezenţa multor ierarhi români şi străini şi a numeroşi preoţi, călugări şi binecredincioşi creştini din Bucureşti şi din alte localităţi din Ţară.
De atunci, evlavia credincioşilor români faţă de acest Sfânt odrăslit din neamul nostru a sporit şi mai mult. Chipul său este zugrăvit în icoane şi în biserici, iar slujba şi Acatistul lui au fost tipărite în mai multe rânduri.
Să ne rugăm şi noi Sfântului Dimitrie cel Nou să fie ocrotitor în necazuri, izbăvitor de boale şi de alte suferinţe. Să fie mângâietor în întristare şi grabnic ascultător când ne rugăm cu stăruinţă ca să fie mijlocitor al nostru către Hristos Domnul. Să încercăm să fim şi noi mai blânzi şi smeriţi cu inima, milostivi, iertători şi plini de dragoste faţă de aproapele, aşa cum a fost el însuşi. Amin.