SFÂNTUL IERARH NICOLAE, ARHIEPISCOPUL MIRELOR LICHIEI, FĂCĂTORUL DE MINUNI

Sfântul Ierarh Nicolae, unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, face parte din marea ceată a Sfinţilor Ierarhi şi învăţători ai Bisericii din epoca de aur a creştinismului: sfârşitului veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea. Împreună cu Sfântul Spiridon (12 decembrie) şi mulţi alţi bărbaţi sfinţi a suferit cumplitele prigoane din vremea stăpânirii împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian, mari prigonitori ai creştinilor, dar s-a bucurat din plin şi de vremea de slavă şi de libertate a creştinismului, când, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), toate temniţele s-au deschis şi cei închişi pentru mărturisirea credinţei în Hristos s-au întors la familiile lor duhovniceşti.
Sfântul Nicolae s-a născut pe la anul 270 d. Hr., în oraşul Patara din provincia Lichia, din Asia Mică, din părinţi temători de Dumnezeu, cu numele Teofan şi Nona. Aceştia i-au dat numele de Nicolae, care tălmăcit înseamnă „biruitor de popor”. Era singurul copil la părinţi şi l-au crescut cu toată grija în dragoste şi teamă de Dumnezeu, aşa cum toţi creştinii din vremea aceea îşi creşteau copiii.
Evanghelia a fost cartea de căpătâi după care şi-au condus viaţa atât părinţii, cât şi copilul lor, Nicolae.
Tinereţea şi-a păstrat-o în deplină curăţie, ,,n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat”, cum spune Scriptura (Psalm 1, 1).
O ciumă năprasnică abătându-se peste această regiune, i-a secerat pe amândoi părinţii, la vreme de trei zile unul după altul. Rămas singur şi urmând cu toată râvna sfaturile evanghelice, şi-a împărţit întreaga avere rămasă de la părinţi celor săraci, bolnavi şi neputincioşi.
Unchiul său, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop, l-a hirotonit preot la vârsta de 23 ani. După un an de la hirotonia în preot, tânărul Nicolae primeşte o sarcină şi mai grea: este numit egumen la o mănăstire întemeiată de unchiul său, pe care tânărul Nicolae a condus-o cu multă pricepere, înţelepciune şi mai ales cu multă râvnă şi dragoste de fraţi.
Prin hotărâre dumnezeiască a fost ridicat la treapta de Arhiepiscop în Mira, capitala provinciei Lichia, adică pe scaunul de păstor sufletesc pe care îl ocupase Ioan, care între timp murise. Ajuns în această mare răspundere a dovedit şi aici calităţi de adevărat păstor şi conducător.
În timpul prigoanei lui Diocleţian, care a făcut nenumăraţi mucenici şi în regiunea Dunării noastre, Sfântul Nicolae a fost aruncat în temniţă, ţinut în lanţuri şi bătut cu biciul, încât urmele rănilor au rămas întipărite toată viaţa pe trupul său.
O dată cu venirea la conducerea imperiului a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, când toate prigoanele împotriva creştinilor au încetat, Sfântul Nicolae a ieşit din temniţă.
Ivindu-se erezia lui Arie, care a tulburat atât de mult pacea Bisericii, Sfântul Nicolae a luat parte la marele sobor al celor 318 Părinţi, de la Niceea, unde s-a statornicit dreapta credinţă, alcătuindu-se primele 8 articole din Crez, pe care îl mărturisim cu sfinţenie şi astăzi la Sfintele Liturghii.
Multe sunt vredniciile cu care a fost împodobit sufletul mare al acestui cinstit şi mare ierarh: credinţă curată şi pu¬ternică, dovedită şi mărturisită până la suflarea cea mai de pe urmă, viaţă neprihănită, ca a îngerilor, blândeţe, înţelepciune şi înfrânare. Al acestor virtuţi desăvârşit învăţător s-a arătat, aşa cum cântă Biserica. Prin toate acestea el a izbutit să ridice vremelnica lui viaţă pământească la veşnica pomenire de aici şi din ceruri, la vrednicia de a fi necurmat inel de legătură dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, din ceruri.
Dar cea mai de seamă virtute a sa a fost iubirea pe care a dovedit-o prin nenumăratele sale fapte de binefacere, de ajutorare a aproapelui, de nealipire a inimii sale de bunurile materiale, pe care nu le-a dispreţuit ci cu ele a ajutat, a mângâiat şi a scos pe foarte mulţi necăjiţi din lipsuri şi deznădejde. Regula de aur a vieţuirii Sfântului Nicolae a fost după modelul Scripturii: „Mai bine este a dărui decât a primi” (Fapte 20, 35). El a practicat din plin această regulă. A dăruit mereu. Chiar ceea ce primea de la cei avuţi, dăruia celor ce nu aveau.
Sfântul Nicolae a împlinit cu neobosită râvnă această poruncă a iubirii faţă de aproapele şi cu fapta şi cu cuvântul, precum şi cu rugăciunea, nefăcând niciun fel de deosebire între oameni. Astfel, a hrănit cu grâu un întreg ţinut în vreme de secetă, timp de doi ani, salvându-i pe creştini de la moartea atât de grea pe care o aduce foamea.
De asemenea, el a venit grabnic în ajutorul unui tată împo¬vărat de creşterea a trei fete, furişându-se noaptea şi aruncând pe fereastră pungile cu bani necesare pentru a le aşeza pe fiecare la casele lor, scăpându-le astfel de căderea în mrejele desfrâului. Pictura bisericilor pune adesea înaintea privirilor noastre pilda nemuritoare pe care ne-a dat-o Sfântul Nicolae, prin scăparea acestor trei fecioare din ghearele nenorocirii şi lipsurilor.
Sfântul Nicolae a încetat din viaţa aceasta pământească în ziua de 6 decembrie, anul 343, fiind chemat de Domnul la cele veşnice. A fost plâns cu amar, deopotrivă de creştini şi de păgâni, pentru că se despărţeau de un părinte scump, de spri¬jinitorul milostiv, de ierarhul luminat, de omul lui Dumnezeu.
Trupul sfântului a fost înmormântat cu cinste multă în oraşul Mira. Dar pe la sfârşitul veacului al XI-lea, năvălind turcii în această cetate, ele au fost strămutate în Italia, unde se află şi astăzi într-o frumoasă biserică din oraşul Bari. Au fost depuse acolo în ziua de 9 mai 1087. Un cronicar din vremea aceea ne spune că, în prima zi după sosirea Sfintelor sale moaşte acolo, treizeci de persoane au fost vindecate de diferite boli. De atunci încoace, ele au devenit vestite în toată lumea, prin mărturia mulţimii credincioşilor care se vindecau şi se vindecă şi astăzi de suferinţele lor.
Mâna sa cea dreaptă se află în Ţara noastră, în capitală, în Biserica „Sfântul Gheorghe - Nou”, vestita ctitorie a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu.
Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, din cele mai vechi timpuri, au cinstit cu toată credinţa pe Sfântul Ierarh Nicolae, prin mulţimea bisericilor pe care i le-au închinat, în care au ilustrat, pe tot pământul românesc, prin pictură chipul său blând şi faptele sale bune, prin purtarea numelui său de către mulţi români, prin frumoasele obiceiuri legate de ziua aceasta, când Sfântul Nicolae bucură pe toţi cu mângâierile sale duhovniceşti, pe toţi cei ce ţin datina străbună, cinstindu-l după cuviinţă.
Având exemplul mărinimiei Sfântului Nicolae, suntem chemaţi la o luptă bărbătoasă prin care să ne împotrivim patimilor ce trebuie neîncetat tăiate, pentru a strânge, astfel, roadele virtuţii. Omul este chemat întru libertate să aleagă binele, frumosul, sfinţenia, veşnicia, luptând cu însufleţire şi smerenie, şi nu cu pesimism şi comoditate. O viaţă cu adevărat onestă poate că nu oferă tronuri, dar dăruieşte liniştea conştiinţei şi aceasta are fără îndoială o importanţă deosebită.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvântul său Despre dragoste spune că în funcţie de modul în care întrebuinţăm lucrurile devenim împătimiţi sau virtuoşi. Există simplă întrebuinţare şi rea întrebuinţare: întrebuinţare fără măsură, prisos, saturare şi risipă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu este păcat vinul, ci beţia. Respingerea oricărei limite nu este adevărata libertate. Omul lumesc, stânjenit de prezenţa lui Dumnezeu în lume s-a îndepărtat de El, socotind că astfel se va desfăta nestânjenit de libertatea deplină. Ceea ce îl interesează în principal pe omul de astăzi este să câştige mult, să fie fericit, să nu-l deranjeze nimeni. Astfel ajunge sa-şi înăbuşe conştiinţa. Am ajuns să avem tehnologie înaltă, dar omenie foarte redusă, de multe ori inexistentă.
Multele înlesniri au îngreuiat viaţa, comoditatea exagerată a adus monotonie. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de contradicţii şi dominare. Însă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pen¬tru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”.
Viaţa de aici este un loc al examenelor pentru intrarea în viaţa veşnică. Aceasta nu trebuie să uităm nicicum. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeţi vremelnici; trecători pe pământ. Pe peretele din afara chiliei unui monah atonit scria: „Astăzi eu, mâine altul, nimeni nu rămâne veşnic aici”. Ne aflăm în această lume ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Nereuşita adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Întâlnirea omului cu Dumnezeu îi va dărui plinătate şi bucurie absolută.
Viaţa religioasă astăzi este ţinta ironiei şi este dispreţuită. Poate şi noi dăm pricini? Oare nu suntem creştini adevăraţi, ci falsitatea ne-a inundat viaţa? Oare, aşa cum spune înţeleptul indian Gandhi: nu ne asemănăm lui Hristos şi de aceea Gandhi îl iubeşte pe Hristos şi nu pe creştini?
Sfântul Nicolae este chipul omului smerit prin excelenţă şi din această pricină să medităm la următoarea afirmaţie auzită recent: ,,Să fim atenţi ca virtuţile noastre să nu facă mai rău lumii decât viciile altora”. Cu alte cuvinte, binele ce-l facem cu mândrie nu mai constituie virtute.
Sfântul Ierarh Nicolae ne spune că adevărata biruinţă a omului asupra duhurilor rele este victoria prin bunătate, iubire smerită şi iertare. Biruinţa vine prin bunătate. Este biruitor cel care biruieşte răul săvârşind binele. Cel care biruieşte patima egoistă prin dărnicie. În general, toate patimile sunt forme de egoism prin căutarea propriului interes. Milostenia şi generozitatea ne arată că nu egoismul aduce fericirea, ci dărnicia. Omul fericit este omul darnic.
În final, îi spunem Sfântului Nicolae următoarele: „Bucură-te îndreptarea ierarhilor, adâncul cel neajuns al dumnezeieştilor minuni, frumuseţea Bisericii, luceafărul cel prealuminat, preafericite; cu strălucirile preoţiei tale luminează-ne pe noi, preasfinţite, ca prin strălucirile fulgerelor tale, să ne luminăm; stâlpule cel nesurpat, treapta credinţei celor ce săvârşesc cu dragoste, cinstită pomenirea ta, pe Hristos roagă-L, ca să dăruiască sufletelor noastre mare milă”. Amin.