SFÂNTUL IERARH VASILE CEL MARE, ARHIEPISCOPUL CEZAREEI CAPADOCIEI

1 ianuarie

Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia” (Epistola 189, 1). Nu există nicio piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Isus Sirah 38, 1213). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina” (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta” (Ibidem, 55, II). Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Niciuna dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos” (Regulile Mari, 55, II). Sfântul Vasile cel Mare a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume. Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins, încât, după adevăr, era numit „un nou oraş”. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.
Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos.
Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală de obşte, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale,
spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute. Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune…, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor… satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile). În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a
celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire. „Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej de neguţătorie.” În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc” (Matei 25, 35)” (Omilia I la Psalmul XIV, 6).