+) SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE

23 aprilie

Hristos a Înviat, iubiţii mei, fraţi şi surori! De când suntem mici, nouă, oamenilor, ne place biruinţa! Ne place să învingem, să fim biruitori, pentru că ne place ca binele să învingă. Şi aceasta ar trebui să fie şi în zilele de astăzi, când binele este încarcerat în inimile noastre. Iar dacă vrem ca binele să învingă, nu trebuie să facem altceva decât să dăm glas firii noastre cea zidită de Dumnezeu, Care este adevăratul Bine. A iubi pe Dumnezeu este cel mai însemnat lucru pentru orice creştin şi cea mai de preţ realizare de pe lumea aceasta, iar pe cei ce-şi pun nădejdea în El, Domnul nu-i va lăsa ruşinaţi. Pentru că atunci când înţelegem ce vrem, luminaţi fiind de harul credinţei, înţelegem că dorinţa este ca voia lui Dumnezeu să se facă în cer şi pe pământ. Iar la data de 23 aprilie, când îl pomenim pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, înţelegem şi mai bine de ce ne place să învingă binele: pentru că ne place ca oamenii să îşi ducă până la capăt ţelurile sfinte. Să se împlinească în iubirea lor pentru Dumnezeu.
Cine este, însă, Sfântul Gheorghe pomenit la aceasta dată? S-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă stare socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu numai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cunoştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călătorise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare romane, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.
Iar când vorbim despre mucenicie, despre chinurile suferite pentru credinţă, a fi biruitor nu înseamnă a fi scăpat de moarte, ci a învinge moartea în tine însuţi, cu harul lui Dumnezeu, prin care biruieşti cu adevărat şi te odihneşti întru Împărăţia lui Dumnezeu.
Adică asistăm, în cazul Sfinţilor, la o biruinţă paradoxală: la o biruinţă prin suferinţă, prin suportarea suferinţei până la capăt, întăriţi fiind de Dumnezeu, prin care se vindecă de patimile şi de păcatele lor şi devin întăritori ai noştri în lupta cu păcatul. Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slăvesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l determine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce urmăreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chinuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.
Fraţi creştini, inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întemniţat. În temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Celui ce a slujit adevărului şi aduc jertfă inima mea pentru cinste şi dreptate...”. Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a considerat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groapă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercările împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fără teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale. Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor convins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciune în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o persoană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumnezeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăznească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.
Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină, ci dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfântului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau libertatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare strălucitor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înarmat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos”. Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mântuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roage neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor. Să ne rugăm şi noi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, să mijlocească la Tatăl Ceresc pentru ca să întărească credinţa noastră, se ne ocrotească cu sabia virtuţilor să mărturisim credinţa cu toată tăria, să ne ajute pe drumul mântuirii să găsim liniştea şi pacea de care avem nevoie să trăim în această viaţă. Amin.