†) SFÂNTUL PROROC ILIE TESVITEANUL

20 iulie

„Prorocule şi înaintevăzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care prin cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul Iubitorul de oameni.”

Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură în Vechiul Testament la cartea III Regi Cap. 17-22 şi IV Regi Cap. 1-2 ne prezintă despre marele profet Ilie. Cel mai popular proroc, Ilie, s-a suit la cer într-un car ca de foc şi se va întoarce la a doua Venire a Mântuitorului Hristos.
Îmbătat de victoriile militare, de înfrumuseţarea capitalei în plină ex¬pansiune, de dezvoltarea comerţului devenit internaţional şi de o prosperitate economică nemaiîntâlnită, regele evreilor, Ahab (cca. 873-852 î.Hr.), dă dovadă de su¬ficienţă trufaşă. Supuşii, mândri de succesele dobândite, sunt cuprinşi de un naţionalism exacerbat, iar în casa de fildeş pe care şi-a ales-o drept locuinţă, soţia acestuia, regina Izabela n-are alt gând decât să răspândească tot mai mult cultul zeului Baal, zeu al strămoşilor ei, căruia, după păre¬rea acesteia, i se datorează toată bunăstarea. I se înalţă lui Baal un templu în inima ţării şi patru sute de proroci sunt chemaţi să-i slujească. Poporul ales al lui Yahve (Cel ce este, Dumnezeu Cel Unul Care S-a revelat lui Moise) devine încet-încet popor al lui Baal.
În aceste împrejurări intervine Ilie ca un fulger ce nimiceşte totul în cale. Născut în Tesba, locuieşte în ţinutul Galaad şi nu se face cu-noscut până în ziua când se înfăţişează înaintea lui Ahab şi-i vesteşte fără înconjur trei ani de secetă: nenorocire ce pare de necrezut regelui biruitor. Acesta se mânie, se declară mai mult ca oricând închinător al zeilor Izabelei şi vrea să-l pedepsească pe trimisul lui Yahve. Ilie se ascunde pe malul pârâului Cherit, bea apă din izvor şi se hrăneşte cu hrana adusă în chip minunat de corbi. Prorocia se împlineşte: ţara dragă lui Baal este cuprinsă deodată de foamete cumplită. Ilie a avut dreptate.

Văduva din Sarepta
După şase luni de retragere forţată la Cherit, Ilie se duce la Sarepta, la o văduvă sărmană. O întâlneşte pe când ea aduna vreascuri pentru a-şi pregăti cea din urmă masă, deoarece nu mai avea decât o mână de făi¬nă şi câteva picături de untdelemn. Ilie îi cere totuşi să-i pregătească o turtă şi ea îl ascultă fără şovăire. Prorocul îi făgăduieşte drept răs¬plată că, până ce ploaia nu va cădea pe pământ, uleiul şi făina nu se vor împuţina în cămara ei, iar proviziile i se înmulţesc în aceşti ani de sărăcie, ca şi cum Dumnezeu ar fi reînnoit minunea cu mana căzută în pustiu.
Mai târziu, singurul fiu al văduvei se îmbolnăveşte şi moare. Du-rere cumplită pentru mamă, pe care i-o face cunoscută şi prorocului, aflat sub acoperişul ei. Ilie nu rămâne nesimţitor la suferinţa ei. Ia în braţe trupul copilului, îl urcă în foişorul unde locuia şi-l aşează pe pat. Strigă către Dumnezeu, se întinde de trei ori peste trupul lipsit de via¬ţă al micuţului şi obţine în cele din urmă ca viaţa să se întoarcă în tru¬pul neînsufleţit. Coborând din foişor în casă, îl dă pe copil mamei lui. Ilie a înviat într-adevăr un mort.

Jertfa de pe muntele Carmel
Între timp, în Samaria domneşte încă foametea. Ilie îl întâlneşte pe Obadia, mai-marele curţii, şi-i vesteşte vizita lui apropiată. Însă Ahab, tot mânios, îi iese în întâmpinare şi-l învinuieşte că aduce nenorocirea peste Israel. Prorocul îi întoarce de îndată învinuirea: pentru că l-a părăsit pe Dumnezeul lui Israel, regele a adus nenorocirea şi Ilie îl încredinţează că trebuie să aleagă între Yahve şi Baal. De aceea, îi propune să adune pe muntele Carmel, în faţa întregului popor, pe prorocii ce slujesc lui Baal, pe preoţii Aşerei şi pe toţi ghicitorii, vracii, vrăjitorii de pe tot întinsul ţării. Apoi îi provoacă să facă să cadă foc din cer, pentru a mistui jertfa de pe altar.
Întrecerea are loc câteva zile mai târziu. Preoţii lui Baal au venit cu sutele. Şi-au adus instrumente, amulete şi obiecte magice de tot felul. Dis-de-dimineaţă, înconjoară rugul, dănţuiesc, cântă, se roagă, stăruie, plâng, îşi imploră zeul în zadar. Iar Ilie râde de ei: ,,Zeul vostru doarme oare? Poate e surd sau a plecat în călătorie? Atunci ei strigă mai tare, dănţuiesc mai aprins, îşi crestează adânc trupul, sângerează, suferă şi se jertfesc. Dar degeaba. Vine amiaza şi Baal rămâne tot nepăsător: focul n-a coborât şi jertfa n-a fost mistuită.
Când vine rândul lui Ilie, dificultăţile au sporit. Prorocul e singur; altarul, alcătuit din douăsprezece pietre, după cele douăsprezece se-minţii ale lui Israel, musteşte de apă, la fel ca şi lemnele, jertfa şi şan-ţul dimprejur. Ruga lui Ilie este scurtă şi fierbinte. Într-o clipită, ase-menea fulgerului, focul se coboară şi mistuie viţelul de jertfă, lemnele, pietrele şi apa din şanţ. Poporul a cunoscut de partea cui este adevărul, iar prorocii idolului sunt ucişi.
Ilie ştie că a restaurat în ţară cultul Adevăratului Dumnezeu: atunci urcă în vârful muntelui şi-l imploră pe Dumnezeu să dea ploaie. Atât e de sigur de eficacitatea rugăciunii sale încât, de şapte ori, îşi trimite slujitorul să cerceteze dacă se zăresc nori în zare şi-i spune regelui să se grăbească să nu-l prindă ploaia pe drumul de întoarcere. Când Ahab se suie în carul său, prorocul aleargă ca un crainic înaintea lui şi cântă slava lui Dumnezeu. Dar Izabela nu se dă bătută şi, aflând de uciderea pre¬oţilor lui Baal, se leagă cu jurământ că profetul lui Dumnezeu va avea par¬te de aceeaşi soartă.

Noul Moise
Ilie s-a ascuns din nou în faţa primejdiei. S-a îndreptat spre Sinai, a fost cuprins de deznădejde şi şi-a chemat moartea. Dar Yahve nu-l părăseşte: un înger vine să-l hrănească şi-i porunceşte să se pregă¬tească pentru o lungă călătorie. A mers preţ de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi a ajuns la peştera unde Dumnezeu i se arătase odinioară lui Moise. Este cuprins de întristare şi înalţă plângere asu-pra stării jalnice a lui Israel, aflat tot sub stăpânirea închinătorilor lui Baal. Când prorocul iese din peşteră, Domnul trece prin faţa lui. Teofanie asemănătoare celei cunoscute de Moise în acelaşi loc: mai întâi o vijelie năprasnică ce despică munţii şi sfărâmă stâncile, dar Domnul nu e în vijelie. Apoi un cutremur, dar Domnul nu e în cutremur. Apoi foc, dar Domnul nu e nici în foc. El este în adierea vântului lin (III Regi 19, 11-12). Ale lui sunt puterea şi stăpânirea, dar bunătatea şi blândeţea îi sunt pe plac. Ilie primeşte atunci misiunea de a-şi împlini mai departe datoria şi de a-l unge ca succesor pe Elisei.
În tradiţia populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor şi al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează mijlocul verii. Numele său este purtat de mulţi creştini - statisticile existente la nivel naţional arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.
Multe biserici, de la oraşe sau de la sate, au hramul Sfântul Ilie. Mănăstirea „Sfântul Ilie” din municipiul Topliţa, judeţul Harghita, îşi aşteaptă credincioşii şi în acest an cu prilejul hramului fixat de primul Patriarh al României, născut de ziua prorocului şi numit cu numele acestuia, Elie Miron Cristea (1868-1939), fiu al Topliţei şi ctitor al acestei sfinte Mănăstiri.
Sfinte Ilie, mărite proroc şi înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, te rugăm dobândeşte pentru noi prin rugăciunile tale bine-plăcute lui Dumnezeu: duhul pocăinţei şi al smereniei, duhul blândeţii şi al înfrânării, al iubirii, al răbdării, al temerii de Dumnezeu şi al bunei cinstiri, ca astfel, întorcându-ne de la căile necinstei la calea cea dreaptă a faptelor bune, să umblăm în lumina poruncilor Domnului şi să ajungem la bunătăţile făgăduite nouă, binecuvântând pe Cel fără de început Dumnezeu-Tatăl, pe Iubitorul de oameni Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfinţitorul Duh Preasfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.