+) SFINȚII CUVIOȘI MĂRTURISITORI: VISARION ȘI SOFRONIE; SFÂNTUL MUCENIC OPREA; SFINȚII PREOȚI MĂRTURISITORI IOAN DIN GALEȘ ȘI MOISE MĂCINIC DIN SIBIEL; SFÂNTUL CUVIOS ILARION CEL MARE

Sfântul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, din părinți de neam român. A călătorit pe la multe locuri sfinte, și îndeosebi la Ierusalim și la Muntele Athos și a intrat de tânăr în monahism la Mănăstirea Sfântului Sava. Îndurerat de suferința românilor pentru credință, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credința ortodoxă.
Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Brașov a fost un adevărat alai de biruință creștină, aprinzând în sufletele celor dreptslăvitori dragostea de legea strămoșească. Pentru râvna sa în apărarea credinței ortodoxe, a fost întemnițat la Sibiu și, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kufstein, unde a murit pentru mărturisirea credinței ortodoxe.
Sfântul Sofronie de la Cioara, s-a născut în satul Cioara din părțile Orăștiei, ca fiu al unei familii preoțești. Ucenicia în călugărie și-a făcut-o în Țara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învățând pe români calea mântuirii.
Pentru râvna lui față de Legea ortodoxă a fost închis în temnița de la Bobâlna. Eliberat de mulțime, Cuviosul Mărturisitor a plecat în Munții Apuseni, îndemnând pe credincioși să țină credința cea adevărată. A fost prins din nou și închis la Abrud.
Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ținând soboare, adică adunări, și învățând poporul: „Stricați silnica unire cu Roma, învăța el, cereți episcop român și ortodox în Transilvania!”, iar când a înțeles că și-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeșului, unde s-a săvârșit cu pace.
Sfântul Oprea Nicolae a fost țăranul Oprea Nicolae, născut în Săliștea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean și bun creștin, gata de jertfă pentru credința străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să ducă „la împăratul”, plângerile românilor: „Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră”.
La început, curajul și îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu amenințări și izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat și au stârnit prigoană și multe întemnițări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericitul Oprea a fost închis pe viață, în vestita temniță de la Kufstein, și nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.
Sfântul preot Ioan din Galeș a fost hirotonit în Țara Românească, în lipsa unui episcop ortodox din Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai credințe ortodoxe, în fața încercărilor autorităților habsburgice de a impune unirea cu biserica papală. În anul 1756, a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu.
Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea Cetății Deva, urmând să fie reținut acolo până la moarte. Dar, spre sfârșitul anului următor a fost dus sub pază aspră militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brașovean - Radu Duma - scria că, în anul 1776, câțiva negustori din Brașov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că „mai bine va muri acolo, decât să-și lase credința strămoșească”.
Mai târziu a fost mutat în închisoarea din Kufstein, unde își sfârșiseră viața și alți doi mărturisitori și mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În anul 1780, un alt întemnițat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reușit să trimită o scrisoare împărătesei Ecaterina a II-a și Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui.
Între altele scria: „Aici, în fortăreață, este și un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimește în robie de 24 de ani pentru credința ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeș, cel întemnițat în anul 1756, deci cu 24 de ani în urmă.
Sfântul Moise Măcinic din Sibiel a fost hirotonit la București de Mitropolitul Neofit al Țării Românești, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniației, a fost prins și întemnițat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiția de a nu mai săvârși cele ale preoției și a trăi și a munci ca un simplu țăran.
În anul 1752, a fost delegat, alături de credinciosul Nicolae din Săliște, să plece la Viena pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioșilor din părțile de sud ale Transilvaniei (Făgăraș, Sibiu, Sebeș, Orăștie), prin care cereau drepturi pentru Biserica Ortodoxă.
Au fost primiți de împărăteasă, dar, în loc să li se dea un răspuns la plângerea lor, au fost aruncați în fioroasa închisoare Kufstein, din Munții Tirolului. În anii care au urmat, reprezentanții clerului și ai credincioșilor ortodocși din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităților habsburgice să elibereze pe cei doi captivi.
La 24 iulie 1784, Stana, soția lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai știe nimic de el. Înseamnă că amândoi și-au sfârșit zilele în temnița de la Kufstein, jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, câștigând însă cununa muceniciei.
Pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci mărturisitori din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și, mai cu seamă, de cei din mijlocul cărora s-au ridicat.
Sfântul Ilarion cel Mare s-a născut într-un sat din Palestina, aproape de Cetatea Gaza. A fost trimis de părinții săi, eleni de neam, să studieze în Alexandria. Acolo, mai presus de înțelepciunea lumească, a deprins-o pe cea duhovnicească pentru că a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și a primit botezul creștin.
Auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l cunoască și a mers la dânsul în Egipt. A petrecut o vreme cu Sfântul Antonie, a văzut viața lui curată și mulțimea de credincioși care îl căutau, dar a ales să se întoarcă în țara natală pentru a-și căuta liniștea.
A aflat că părinții săi trecuseră la Domnul și a împărțit averea lor rudeniilor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine. Astfel, lăsând cele deșarte, a mers într-un pustiu la șapte stadii de la Maiuma Gazei și acolo, între mare și lac, trăia singur. Erau tâlhari în pustiul acela și l-a sfătuit cineva dintre cunoscuți să plece de acolo, să nu cadă în mâinile lor și să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrând să scape de moartea sufletească. „Se cuvine - zicea el - a fugi de tâlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tâlharii care ucid trupul. De aceștia nu mă tem. Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorulvieții mele, de cine mă voi înfricoșa?”
Și viețuia în post și în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Avea doar o haină de păr și o manta din piele primită de la cuviosul Antonie.
În acel pustiu, sfântul a fost ispitit de diavoli prin gânduri de desfrânare. A avut diverse închipuiri și vise atât ispititoare, cât și înfricoșătoare. Cuviosul le-a biruit pe toate cu post și mai aspru și cu rugăciune multă.
Cuviosul și-a făcut o chiliuță mică în chip de mormânt, încât abia îi încăpea trupul în ea și acolo viețuia. A fost căutat și de tâlharii din zonă, care s-au mirat de credința lui, de faptul că nu avea nimic și nu îi era frică de ei, apoi făgăduind să-și îndrepte viața lor, s-au dus.
Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion și de toate cele ce făcea el, se bucura cu duhul și îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dânsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: „Pentru ce vă osteniți, făcând atât de lungă cale și venind la mine? Aveți aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile”.
Pe la vârsta de 60 ani, grija mănăstirilor înființate și a mulțimii ucenicilor împiedica liniștea Sfântului Ilarion. Cuviosul plângea, aducându-și aminte de liniștea sa cea dintâi, când viețuia numai el singur. Și văzându-l pe el frații întotdeauna așa de mâhnit și plângând, îl întrebau zicându-i: „De ce te mâhnești așa și plângi, părinte?”. Iar el le-a răspuns: „Plâng și mă mâhnesc pentru aceea că iarăși m-am întors în lume și că mi-am luat plata mea, de vreme ce toți palestinienii și cetățile cele dimprejur mă slăvesc pe mine și voi, așișderea, mă cinstiți ca pe un stăpân și tuturor celor din mănăstire, eu stăpân mă numesc”. Auzind acestea frații, au cunoscut că în taină voiește să plece de la dânșii și-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar starețul s-a mâhnit astfel doi ani.
Sfântul Ilarion a plecat de acolo cu câțiva ucenici mai apropiați în Cetatea Vetilia, iar mai apoi în Pelusia. A călătorit prin diverse locuri, ajungând, în final, în muntele unde viețuise Sfântul Antonie cel Mare. După moartea Sfântului Antonie a fost secetă și foamete mare în acele locuri. În urma rugăciunilor Sfântului Ilarion s-a pogorât ploaie mare și toată suflarea îl căuta. Sfântul a fugit, ajungând în Sicilia, iar mai apoi în Cipru. Acolo, în apropiere de Cetatea Pafos și-a petrecut finalul vieții, trecând la cele veșnice la vârsta de 80 ani.