†) SFINŢII MARI ÎMPĂRAŢI ŞI ÎNTOCMAI CU APOSTOLII CONSTANTIN ŞI MAMA SA, ELENA

21 mai

„Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus.
Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.”
(Troparul sărbătorii)

Fericitul şi pururea pomenitul Constantin (306-337), a fost fiul lui Constanţiu Hlor (305-306) şi al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Diocleţian (284-305) îşi luase părtaşi la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât partea de răsărit a împărăţiei, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu.
Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar ca ajutor pe Constanţiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ţinuturi ale Galiei, Spaniei şi Britaniei. Dar, pe când în celelalte părţi ale împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea ca sfetnici împărăteşti.
Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oştiri, pentru că era iubit de toţi. Maxenţiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin.
Episcopul Eusebiu de Cezareea istoriseşte că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu.
Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el.
Deci, chipul cinstitei Cruci şi monograma lui Hristos (literele greceşti H şi R) punându-le pe steaguri şi pe scuturi, a mers la Roma şi a biruit pe nelegiuitul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu.
Încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei creştine în întregul Imperiu Roman. Acest act, de mare însemnătate, se numeşte Edictul de la Milan.
Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei de la Roma la Bizanţ. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinţei sale în Hristos, şi a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creştină, numită apoi Constantinopol, după numele său.
Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie, care învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă; Hristos, pentru el, era numai o persoană creată.
Pentru că era tulburare mare în Biserică, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuşi a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie.
Sfântul Constantin a dat şi legi inspirate din credinţa creştină, prin care apăra demnitatea persoanei umane şi a familiei. Sfântul Împărat Constantin a fost însă ajutat şi de evlavia şi râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul cinstitei Cruci şi a zidit cu împărătească dărnicie Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri.
Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) şi participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creştinarea strămoşilor noştri, cerând goţilor cotropitori să nu împiedice răspândirea creştinismului. Totodată, împăratul Constantin a recâştigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi oraşul Corabia) şi ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinţei credinţei celei noi asupra păgânismului.
Pentru toate aceste fapte de folos credinţei creştine, săvârşite de marele Constantin şi maica sa Elena, ei s-au învrednicit a fi numiţi „Sfinţi împăraţi întocmai cu Apostolii”. Sfântul Constantin a adormit în Domnul, la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.
Sfânta Elena este model de mamă educatoare. Este un model de femeie creştină, de mamă care a contribuit la educaţia creştină a fiului său şi a devenit prin aceasta o icoană a educaţiei creştine.
Ea a educat discret, dar eficient pe fiul său. Edictul de la Mediolan şi toate lucrările pe care Sfântul Constantin le-a făcut în favoarea Bisericii au fost inspirate de mama sa Elena, împărăteasa.
În icoana Sfinţilor Împăraţi este reprezentată şi Sfânta Cruce: Unul a văzut crucea pe cer, Sfântul Constantin, în data de 28 octombrie 312, iar cealaltă persoană, mama sa, Elena, a descoperit crucea în pământ în anul 326. Aşadar, Sfânta Cruce leagă cerul şi pământul.
„Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, după Dumnezeu şi Maica Domnului, Voi sunteţi nădejdea noastră şi folositorii noştri. Voi ne sunteţi nouă bucurie în vremea necazului. Voi ne ocrotiţi în nevoi şi ne ajutaţi. Voi sfintelor mănăstiri şi biserici le sunteţi păzitori. Pentru aceasta cădem înaintea voastră cu lacrimi, rugându-vă să nu încetaţi a ne ajuta nouă neputincioşilor. Ci mijlociţi la Dumnezeu şi la preacurata Lui Maică şi pururea Fecioara Maria, ca şi pe noi să ne păzească fără prihană. Şi pe toţi să ne întărească în credinţă, până la sfârşitul vieţii, spre mântuirea sufletelor noastre.
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm. Daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri. Voi sunteţi mijlocitori Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum. Alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupra noastră în această vremelnică viaţă. Şi vindecaţi neputinţele noastre. Tămăduiţi bolile noastre. Potoliţi răutatea noastră. Izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi în linişte să trăim. Ajutaţi-ne nouă cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi-vă milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă zicem către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor! Amin”.