+) Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Prietenia Duhovnicească

30 ianuarie

Iubiți frați întru Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat, la data de 30 ianuarie, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă îi prăznuiește pe cei Trei Mari Dascăli și Ierarhi ai Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur. De această dată nu am să vorbesc despre fiecare Sfânt Ierarh în parte, dar o să mă ancorez de o expresie foarte frumoasă arătată de cei trei Ierarhi prin simplu cuvânt: „Prietenia duhovnicească” - despre care toți acești trei luminători ai lumii cu „razele dumnezeieștilor învățături” ne-au lăsat cuvântări „de lapte și miere curgătoare”. Însă, din nefericire, se împuținează astăzi din ce în ce această prietenie duhovnicească, pe măsura răcirii dragostei multora, iar slăbiciunea legăturilor dintre noi ne face pe fiecare în parte, și pe toți la un loc, mult mai vulnerabili în fața atacurilor înverșunate ale celui care se aseamănă cu un „leu răcnind” care caută să ne înghită…
În vremuri de restriște, când ar fi mai mare nevoie decât oricând în istoria Bisericii „să strângem rândurile” în duhul dragostei frățești și să împlinim Taina Unimii în Hristos și în Biserica la care am fost chemați, tocmai acum și patimile noastre, stimulate de asaltul drăcesc dezlănțuit asupra lumii, ne trădează mai mult și îl dezleagă pe satana - calomniatorul sufletelor noastre, „Marele Diversionist” și cel-care-desparte (dia-bolos) - să realizeze cu noi, probabil într-o măsură fără precedent în istorie, „taina dezbinării” între prieteni, între frați și, mai mult, în familii. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinării face parte integrantă din procesul „tainei fărădelegii”, care ne lucrează tot mai precipitat - sub ochii noștri „larg închiși” - în lume, până la venirea „Fiului Pierzării”. Iar Duhul Sfânt ne-a arătat demult că… dușmănia și ura de frați sunt semnul sfârșitului și că… „dacă nu biruim vrajba și tulburarea, se va întâmpla o nenorocire”.
Nu ne mai suferim și nu ne mai răbdăm unii pe alții, nu mai avem ochi să ne vedem și omenie să ne mai răspundem unii altora. Ne izolăm în „turnuri de fildeș” ca să ne protejăm de „taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, străin căzut între tâlhari, nevrednic de privirea preotului și a levitului… Ne găsim în permanență nouă înșine îndreptățiri sofisticate, știm să scoatem rapid de sub mâneca rațiunii celei cu nume mincinos o mulțime de teorii ultra-para-meta… duhovnicești, ca să ne justificăm refuzul de a iubi, refuzul de a răbda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparențe, refuzul de… a ne lucra duhovnicește unii prin alții.
La prima ispită, la prima bănuială, la prima bârfă, la prima ceartă, la prima „tulburare”, creștinul de astăzi este învățat să dea bir cu fugiții, iar nu s-o înfrunte bărbătește, ci să se refugieze narcisist în pătuțul cald al auto-compătimirii și al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea întotdeauna dreptate și fratele său niciodată…
Cândva, creștinii știau să certe iubindu-se. Se certau și iarăși se împăcau. Se contraziceau ori se tachinau - fără să se rănească sau să se răcească -, poate și până la moarte, dar își vorbeau, tot până la moarte, cu aceeași iubire, prețuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. Nu tăceau pasiv-agresiv, precum noi, lăsând a se cultiva, între timp, în ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, gânduri potrivnice devenite certitudini.
Ei înțelegeau prietenia cea în Hristos ca o Taină Sfântă, care se păzește și se întreține cu frică și evlavie de toate asalturile diavolești, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucrează și se luptă neîncetat, care merită orice picătură de sudoare, orice jertfă a odihnei și a liniștii proprii. Ne lipsește acum și conștiința că prietenia duhovnicească este o Taină a împreună-creșterii, dar și o putere eclezială vânată de cel-rău cu maximă înverșunare, și că ea nu se păstrează de la sine, că trebuie să se verifice și să se călească prin încercări, prin focul ispitelor.
Pentru că satana îi caută pe cei izolați. Dar piedicile și ispitele spre destrămare se asumă, se iau în piept, nu pot speria pe cei care știu prețul iubirii frățești. Prietenia este un dar care cere luptă, cere nevoință, care este incompatibil cu egoismul și este ucis de iubirea de plăceri, de confort și de comoditate, fie ea și mascată de înșelarea „liniștirii”.
Spunea Părintele Staniloae: „Răspunzând nevoii noastre, El a arătat în mod limpede că, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de alții. Nu este de ajuns să slujim în mod exterior, trebuie să ne dăruim pe noi înșine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel creștem, pentru că avem comuniune în mod real. Nu suntem chemați să slujim așa cum achităm o datorie. Trebuie să existe iubirea ca rădăcină: să vezi taina celuilalt, să vezi în el ființa necondiționată. Aceasta este taina extraordinară, negrăită: să iubim, să ne adâncim spiritual unul în altul, să fim atenți la ce înseamnă celălalt care are nevoie de mine. Să fim atenți așa cum este Dumnezeu, să fim atenți față de el ca față de o ființă transparentă pentru Dumnezeu”.
Astăzi, în „era comunicării”, ortodocșii ajung să comunice mai puțin și mai prost ca oricând și, mai ales, să nu rateze șansa de a fi ei înșiși cei care marchează… inaugurarea erei „anti-comuniunii”. Biserica ne cheamă la suprema părtășie, cea de-viață-făcătoare, în vreme ce noi ne sârguim din greu să colaborăm la lucrarea des-părtășirii, a înstrăinării celei de moarte lucrătoare. Iar acesta este numai primul pas către devenirea întru Iuda și Cain, către trădarea, vânzarea și uciderea fratelui devenit întâi instrument de folosit, apoi străin, iar la urmă dușman.
Astăzi avem la îndemână, „grație” tehnologiilor ultra-avansate, toate mijloacele de comunicare posibile - dar ce folos? Ne scriem cuvinte frumoase pe „sticlă”, însă rămânem tot la stadiul de sticlă. Nu mai avem nimic a ne spune: dragostea dintre noi a murit. În numele unor deziderate și a unor mize mult mai înalte și mai importante, avem „binecuvântarea” să devenim reci, duri, agresivi și tăiosi cu aproapele nostru. Avem „binecuvântarea” să destrămăm într-o clipă ceea ce Dumnezeu a zidit și a întărit cu timp, cu efort, cu jertfă, cu scump Sângele Său. Când Apostolii și Părinții ne cheamă „să ne lărgim inimile”, noi ne luăm „binecuvântarea” să devenim cât mai împietriți și mai „strâmtorați” la inimă. Să nu ne lăsăm deranjați de durerea fratelui nostru, să ne închidem urechile la strigătul sau la plânsul lui. Nu avem vreme de pierdut pentru alții; liniște!, noi acum ne rugăm… Să nu trebuiască să-i auzim dojana făcută cu dragoste, să nu ne „tulbure” cu nicio altă părere, cu niciun alt gând care ne-ar putea problematiza câtuși de puțin propria autosuficiență.
Ce este mai tragic, e când ajungem să ducem îndreptățirea până acolo încât, spre pierzarea noastră, cerem și primim „binecuvântarea” să ne pecetluim, prostește, cearta pentru veșnicie, iar nu să căutăm împăcarea și bunăvoirea.
Evanghelia spune: „Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l, și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: „Mă căiesc”, iartă-l”.
Și încă, aceeași Evanghelie, „reglementă” și mai concret: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”. Iar noi, fără să ne mai preocupăm „să căștigăm pe fratele” nostru, să-l iertăm, să-l ajutăm, sărim direct la ultimul pas, și cel mai de evitat, transformându-ne prietenii, fără nicio altă șansă, fără drept de apel, peste noapte, în „păgâni și vameși”.
Iată ce ne spune și Cuviosul Paisie Aghioritul: „Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Iată însă cum descria Sfântul Ioan Gură de Aur întărirea duhovnicească pe care și-o dăruiesc prietenii adevărați: „Care zid este atât de puternic și atât de întărit prin legătura perfectă a pietrelor trainice din care e construit, încât să reziste atacurilor vrăjmașilor ca ceata celor cari se iubesc unii pe altii și cari sunt strânși într-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; și pe bună dreptate. Căci cei cari se orânduiesc în ordine de luptă contra diavolului, sunt de neînvins; de uneltirile lui își înalță trofeele strălucitoare ale dragostei. Sunt ca și o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singură melodie și scot o cântare plăcută, tot astfel și cei cari sunt strânși într-un gând dau drumul cântării melodioase a dragostei. Nimic nu poate să fie mai dulce decât dragostea!”.
Să râvnim la măsura dragostei duhovnicești descrise de acești sfinți, apropiindu-ne de prietenii noștri întru Hristos, care, cu toate posibilele lor slăbiciuni și greșeli, ne pot fi dreptar zilnic, mângâiere în necazuri, sprijin în vreme de ispită și întremare din cădere, și chiar dorința să trăim mai bine împreună, slujind și Lăudându-l pe Tatăl, pe Fiul, pe Sfântul Duh. Amin.