ŞI-AU ARBORAT SUFLETUL NEGRU ÎN ZDRENŢE BĂTUTE DE VÂNT

Nu mai era nevoie ca ungurii să-şi arboreze zdreanţa sufletului. O ştiam, chiar dacă nu o afişau, o ştie toată lumea, o ştie şi Dumnezeu, martor la crimele săvârşite, în diferite momente ale istoriei, mânaţi de impulsuri animalice spre a distruge o populaţie căreia pământul îi aparţine cu timp de milenii în urmă.
Cu siguranţă, ne doare, ne revoltă, că de ziua noastră sfântă, această şleahtă fioroasă batjocoreşte sadic sărbătoarea Ţării în care trăiesc. Dar sufletul nostru îngăduitor, înţelepciunea firii noastre ne calmează aceste trăiri, la gândul că prostia îi stăpâneşte din abundenţă, aşa fel încât o şi afişează, pentru că dă jeturi în afară. Reiese că ura lor faţă de români se sprijină în mare parte pe prostie, întrucât, neavând judecată, se coboară în lumea necuvântătoarelor rapace, a iraţionalităţii propriilor fapte.
Dacă toate drepturile acordate de Statul Român nu le sunt de ajuns, nu le satură poftele, suntem trişti că ne-a fost dat să convieţuim cu un grup de indivizi ale căror norme de viaţă izvorăsc din nemernicie, din dezaxare, pe care nu-i satisface decât dispreţul la adresa altor naţii, cinismul de a batjocori pe alţii, fără a deţine nimic superior celorlalţi. Mai ales că acum s-au împărţit în haite, care folosesc limba maternă în „gratulaţii” lingvistice adresate reciproc, lansând îndoieli privind frăţietatea etnică. Şi, firesc, ne punem întrebarea cum ar putea să fie prietenoşi cu românii care-i tolerează în propria Ţară, dacă între ei există duşmănii, controverse, neînţelegeri.
Ipocrizia udemeristă e atât de degradantă, încât nu-şi controlează afirmaţiile: „Ne-am asumat guvernarea cu PSD să putem reprezenta (şantajând - n.n.) mai eficient interesele maghiarilor din Transilvania” („Condeiul ardelean”). Clar, direct, fără disimulare, fără diplomaţie. Vorbeşte gura prostului cu creier fierbinte. Plăpândă cucută acest UDMR, îndoită de vânt când în dreapta, când în stânga, ştiindu-se că „s-a aliat” cu toate tendinţele politice, otrăvind sufletul românilor. E de mirare cum continuă să creadă că Statul Român le va pune în mână satârul ciuntirii Ţării! Atâta vreme cât Ungaria nu catadicseşte să acorde de drept României moştenirea Gojdu din inima Budapestei, cum năzuiesc ei că Ţara noastră ar accepta înstrăinarea unei frânturi în inima propriului teritoriului? Cert este că obrăznicia continuă.
Kelemen Hunor l-a informat pe preşedintele PPE despre „rolul pe care îl pot ocupa maghiarii în destinul ţării”. Ei, hai că asta-i prea, prea!, ar zice nenea Iancu. Sperăm că domnul preşedinte Dual o fi având ceva minte!
Să-i acuzi pe maghiari că au şapte feţe e puţin spus. Este interesant de ştiut dacă, urmare lansării mesajului de înalt principiu în relaţiile umane: „... trebuie să înţelegem că avem nevoie unul de celălalt (român cu maghiar!?) şi că vom putea convieţui doar dacă ne respectăm reciproc” („Condeiul ardelean”), vorbitorul Incze Şandor a cerut în Consiliul din Sfântu-Gheorghe sancţionarea aspră a celor care au arborat drapelele de doliu în Ziua Naţională a României, Ţară care îi hrăneşte cu pământul ei mănos. Zdravăn mesaj, dar se pare că nu se ştie ce înseamnă „reciproc”. Din câte spune vorba românească, reciproc înseamnă de la mine pentru tine şi de la tine pentru mine. Or, în conduita maghiarilor, să cauţi cu lumânarea, şi nu găseşti partea dinspre ei către noi. Ştim că am trăit în istorie „respectul” lor cu vârf şi îndesat. Ei însă cer, cer, cer, deşi au primit prea multe.
De când maghiarii au călcat pământ românesc, o fi existând undeva consemnat vreun act de omenie al unui individ al acestei etnii faţă de un român? Că despre fapte reprobabile, slavă Domnului, geme istoria! Aşa le-a ajuns sufletul o zdreanţă în vânt!

Categorie: