Sluga bună nu duce lipsă de stăpân

Se povesteşte că, a fost odată ca niciodată, un om. Trăia singur printre mulţi asemeni lui. Viaţa i se părea lipsită de sens şi de rost şi asta cu toate că avea bani mulţi, casă frumoasă şi curată, mulţi servitori ş.a.m.d.. Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simţea mila faţă de ei în inima sa şi îşi spunea, ce grea trebuia să fie viaţa de sclav. El se bucura zi şi noapte de libertatea sa, de banii săi, chefuia cu prietenii, avea femei frumoase, mânca mâncărurile cele mai alese.
Aşa îşi trăia el viaţa, în vreme ce servitorii lui duceau o viaţă grea, locuiau în case modeste, sărăcăcioase, zi şi noapte trebuiau să lucreze, aveau legi de-ale lor, un stil al lor de viaţă ce omului nostru i se părea greu de suportat. Dar cu toate acestea, pe chipurile lor se întrezărea mai mereu un zâmbet.
Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Şi acel prieten, s-a uitat în ochii săi şi l-a întrebat:
- Prietene, care-i rostul vieţii tale?
Şi omul nostru nu a ştiut ce să îi răspundă.
Pe zi ce trecea, acele cuvinte îi răsunau tot mai des în minte. Care era rostul vieţii sale, avea de toate şi totuşi îi lipsea ceva. Nu reuşea să îşi dea seama ce îi lipseşte şi astfel, s-a dus să caute un călugăr bătrân şi să îi ceară povaţa. A urcat din greu pe drumuri şi pe cărări rar bătute, prin hăţişuri întunecate, prin poieni pline de lumină şi pe costişe abrupte şi îngheţate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Şi în final, a ajuns la peştera unde locuia bătrânul părinte. A intrat înăuntru, s-a aşezat în faţa lui şi l-a întrebat aşa:
- Ce îmi lipseşte mie, părinte?
Sihastrul s-a uitat în ochii săi şi i-a spus:
- Îţi lipseşte un Stăpân…