TÅIEREA CAPULUI SF{NTULUI PROOROC IOAN BOTEZÅTORUL

DUHUL UCIGAŞ AL PLĂCERILOR LUMEŞTI ŞI AL SENZUALITĂŢII PROVOCATOARE

Domnul nostru Iisus Hristos, pentru marele şi durerosul praznic ce se pomeneşte în data de 29 august, am ales spre exemplu Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur la Tăierea cinstitului Cap al Sfântului Ioan Botezătorul. Predica sa este o analiză a dezlănţuirii unui lanţ de patimi care a condus la această crimă oribilă - o ucidere multiplă în plan duhovnicesc, precum se va vedea -, urmată de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfântului a fost aruncat într-un loc de ruşine). Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum împătimirea dată de desfrânare, de lux, de iubirea de dansuri şi de petreceri, dar şi de slăbiciunea în faţa răului, pe de o parte, şi cum răutatea oarbă, pe de alta, sunt „ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb şi capabil de cele mai mari fărădelegi. Irod, deşi tiran şi călcător de lege şi prin închiderea Sfântului Ioan Botezătorul, avea un oarecare respect faţă de acesta (asemănător cu teama amestecată cu respect pe care o avea Ahab pentru Sfântul Ilie). Slăbiciunea lui Irod, ca şi a lui Ahab, faţă de femeia sa, precum şi nebunia dezmăţului petrecerii, au dus însă la transformarea lui Irod din tiran călcător de lege în ucigaş de prooroc. Răutatea şi veninul Irodiadei, precum altădată răutatea şi veninul Izabelei (soţia lui Ahab), pregătesc sfârşitul Sfântului, căci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (care a fost prigonit tot datorită răutăţii unei femei, şi ea tot împărăteasă, Eudoxia!), femeia desfrânată este „mai îndrăzneaţă şi mai crudă decât orice om”. Şi nu se referă aici la femeia care este muncită de ispitele trupeşti şi care se luptă cu ele, ci la cea care, prin hainele şi gătelile meşteşugite şi prin mişcările sale provocatoare şi lascive, îşi găseşte o delectare perversă în a aţâţa, cea care îşi foloseşte farmecul femeiesc şi îşi cultivă senzualitatea pentru a-şi atinge scopurile, stârnind pofte, stricând suflete şi dând naştere la alte şi alte păcate şi fărădelegi… Să luăm aminte, căci nouă ne vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum precizează explicit la sfârşitul predicii sale. Nouă, pentru a înţelege că nu este nicio diferenţă de duh între chefurile făcute cu diferite „ocazii” (pretexte) şi dezmăţul satanic ce a dus la uciderea Sfântului Ioan. Nouă, ca să înţelegem că iubirea faţă de plăceri, de îmbuibare şi de lux (ce este un chef, dacă nu o ocară şi batjocură faţă de cei ce nu au ce pune pe masă!) duce la nesimţirea sufletului, la răutate, şi face ca uciderea să se petreacă pe „neştiute”. Nouă, pentru a înţelege cât de multe şi mari rele poate face senzualitatea şi patima trupească, pentru a înţelege că trebuie să stârpim din noi „duhul desfrânării”, ascuns poate şi în cele mai negândite cotloane din sufletele şi trupurile noastre. Că acest duh al desfrânării, transformat azi în modă, în extravaganţă, este unul ucigaş de oameni şi stricător de case! Şi chiar dacă nu sunt omorâte sau rănite trupuri, omorâm şi ne omorâm sufletele şi ne tăiem nouă înşine „capul”, adică pe Hristos de la cârma minţii noastre! „Ascultaţi toţi câţi faceţi mai mult decât trebuie gustul femeilor! Ascultaţi toţi câţi faceţi jurăminte pe neştiute, câţi faceţi pe alţii stăpâni pe gândurile şi voinţa voastră spre pierderea voastră şi vă săpaţi voi înşivă groapa!” Să ascultăm pe Sfântul Ioan şi să înţelegem şi noi, să ne cutremurăm şi să ne venim în fire. Pentru a fi părtaşi prin duhul nostru Sfântului Ioan Botezătorul şi a scoate de la noi duhul lui Irod, al Irodiadei şi al Salomeei… Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur mai pune în evidenţă şi ceea ce este cel mai definitoriu pentru profilul duhovnicesc al Sfântului Ioan Botezătorul: FRICA DE A TĂCEA, DE A NU SPUNE ADEVĂRUL, adică gândul/voia lui Dumnezeu (nu minciuna „adevărului” văzut prin prisma patimilor şi a mândriei noastre). Aşadar, Evanghelia acestui praznic descrie un episod, un fapt istoric, care s-a întâmplat demult, într-un colţ al pământului. Şi, deşi au trecut de atunci douăzeci de veacuri, îţi dă impresia că această istorie este contemporană. Aminteşte trei-patru nume care atunci aveau un ecou puternic, dar care acum au fost uitate. Dacă, deci, luaţi aceste nume şi le înlocuiţi cu câteva nume din viaţa cotidiană, veţi vedea că Evanghelia devine o istorisire actuală, o oglindă a societăţii noastre. Prin urmare, iubiţii mei, ce s-a întâmplat „în vremea aceea…”? În Palestina, într-un palat scăldat în lumină, avea loc un dineu. Dacă vreţi să folosim limbajul actual, avea loc o recepţie, o petrecere, un party. Cine făcea recepţia? Un împărat, Irod. Care Irod? Nu cel care a ucis pruncii din Betleem, ci fiul lui, copil „demn” ca şi el, sau mai degrabă o ediţie îmbogăţită a răutăţii şi stricăciunii tatălui său. Aşadar, acest Irod Antipa a făcut recepţia - party-ul. I-a chemat pe mulţi. Desigur, nu din poporul sărac, căci cei mari nu-i cheamă pe săraci. A chemat crema - cu iertare a se scrie crema de gunoi a societăţii. Tot ce reprezenta bogăţia şi puterea era acolo. Şi s-au distrat, au mâncat şi au băut. Acolo deci, în acea noapte, s-a întâmplat ceva groaznic. În timp ce ei se distrau, la puţini paşi mai jos (atunci lângă palate erau şi fortăreţele), în beciul temniţei, legat cu lanţuri, se afla un deţinut. Cine? Ioan Înaintemergătorul. Care era crima lui? Ce-a făcut? A ucis? A furat? A necinstit? A distrus? A falsificat? Nimic din acestea. Atunci care a fost crima lui? A spus adevărul. Desigur, într-o epocă de decădere şi de depravare morală, cine îndrăzneşte să spună adevărul săvârşeşte o crimă. Eşti undeva funcţionar? Îndrăzneşte să spui adevărul, tot adevărul, şi în ziua următoare vei fi demis din funcţie. Ce adevăr a spus Ioan? Ceea ce n-au îndrăznit să spună preoţii şi arhiereii, demnitarii şi generalii care-l înconjurau pe rege. Unul singur a îndrăznit să spună, acesta, care în afară de cojoc nu avea nimic. Nici casă, nici colibă, nici pat. Aşternutul lui era nisipul de pe malul Iordanului. De acolo bea apă cu palmele şi mânca ierburi sălbatice din pustie, „lăcuste şi miere sălbatică” - cum zice Evanghelia (Marcu 1, 6). Pentru că pustnicul, cum am spus, se suia la palatele împărăteşti şi cuvântul său cădea ca un trăsnet. Nu spunea multe - nu e nevoie de multe vorbe. Doar câteva cuvinte: „Împărate, nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Acest adevăr l-au spus buzele Sfântului şi imediat a fost închis în temniţă. Şi acum, la aceste cinci crime, Irod vine şi o adaugă şi pe ultima. În noaptea aceea, la cheful cu mâncare şi băutură, ce-au mai avut? Şi dans, un dans desfrânat. Şi în asta a excelat un ţânc, fiica adulterei Irodiada, care după tradiţie se numea Salomeea. Aceasta i-a dat pe spate pe toţi. Şi împăratul a savurat acest dans în aşa măsură, încât i-a făgăduit să-i dea un premiu. Ce premiu? Îi spune: Cere-mi ce vrei până la jumătate din regat. Şi ea? Ce n-ar fi putut să ceară! Şi argint, şi aur, şi diamante, şi coroane şi orice altceva. Şi ce-a cerut copilul nelegiuirii? O, răutate a femeii! Omul scrutează adâncurile oceanelor, dar adâncurile răutăţii femeieşti nu poate să le vadă. Aşadar, aceasta, după ce i-a cerut părerea mamei sale, care nu suporta mustrarea lui Ioan, a cerut „pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6, 25). Şi Irod - cu mare întristare, pentru că în adâncul sufletului îl preţuia pe Ioan ca pe un bărbat sfânt - porunceşte unui detaşament special să se ducă în temniţă. Acolo, în miezul nopţii, a fulgerat o sabie şi i-a tăiat capul celui care trăia în lume ca un înger pământesc. Vedeţi voi, care credeţi că distracţiile sunt nevinovate, cât a costat un dans?! - A, nu-i nimic! Nu fac nimic rău fetele noastre la petrecere, la party. Iată, deci: Un dans a costat capul lui Ioan Botezătorul. Comentând acest fapt, Sfântul Ioan Gură de Aur spune - şi cuvintele lui rămân veşnice: „Unde este dansul, acolo este diavolul”. Iată cum tot ce s-a întâmplat „în vremea aceea…”, se întâmplă şi astăzi. Cât de actuală este Evanghelia! Este un tablou al vieţii cotidiene. Aşa cum, iubiţii mei, societatea de atunci decăzuse moral şi religios, iar în viaţa publică dominau Irod, Irodiada şi Salomeea, tot aşa şi în generaţia de astăzi, nu una, ci multe Irodiade şi Salomee domină, iar nivelul societăţii decade pe verticală. Toţi factorii responsabili suntem vinovaţi pentru această situaţie. Sunt de vină canalele de televiziune şi ziarele care propagă această depravare, la fel ca şi internetul şi cluburile de distracţie şi divertisment. Acestea, iubiţii mei, am avut să vi le spun înaintea Domnului şi a îngerilor şi a oamenilor. Şi cred că v-aţi convins că astăzi ne aflăm într-o situaţie mai gravă de pervertire decât tot ce făceau Irod, Irodiada şi Salomeea „în vremea aceea”. Ştiu că sunt „un glas ce strigă în pustie” (Marcu 1, 3). Dar să nu deznădăjduim. Cred că acestui glas i se vor adăuga şi alte glasuri bărbăteşti, încât ţara asta binecuvântată a noastră să nu devină Sodoma şi Gomora, ci să devină o stea a cerului care va lumina Răsăritul şi Apusul. Amin