TEIUL ŞI CHIPUL LUI EMINESCU

„Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi o ştiu pe dinafară!”
(Alexandru Vlahuţă)

Dacă nu ai tei în faţa casei, plantează-l şi vei avea acolo conturat, în coroana lui, chipul semeţ, cu părul în vânt, al celui care este purtătorul de cuvânt mângâietor pentru momente grele, cuvânt care condamnă răul din viaţa omului, cuvânt care înalţă monument de slavă puterii de jertfă a românilor în momente de restrişte, cuvânt care poartă în lume frumuseţea spiritului românesc. Nu este loc în cercul Ţării unde teii să nu emane parfum de Eminescu! Şi tei sunt peste tot, pentru că Eminescu freamătă în toată fiinţa neamului nostru şi în toată natura Ţării: în floarea teiului, în râu, în ram, în floare-albastră. Cu gândirea lui ne îmbogăţeşte cunoaşterea, cu frumuseţea stihului ne împodobeşte spiritul, cu revolta lui ne oferă lecţia luptei pentru recunoaşterea supremaţiei dreptăţii între oameni. Cu dragostea lui pentru „dulce Românie”, se adresează Ţării cu urarea: „Fiii tăi trăiască numai în frăţie!” („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”), pătrunde în adâncul istoriei şi laudă spiritul jertfei înaintaşilor, trăind înălţător modestia apărătorului gliei în faţa semeţiei invadatorului, pe care domnul român îl avertizează cu compătimire: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti!” („Scrisoarea III”).
Splendoarea scurtei vieţi a lui Eminescu constă în concentrarea gamei problematicii care atinge toate ungherele existenţei românilor, trecute sau contemporane cu el. Toate acestea vin de la ce i-a fost hărăzit, după spusele lui Alexandru Vlahuţă:

„Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!
..............................................
Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strâmte
Şi tu să-nduri toată durerea,
Pe care lumea n-o mai simte”.
(„Lui Eminescu”)

Şi astfel, cuprinde în simţirea lui întregul univers uman, de la tremurul iubirii: „Parc-aud şi parc-aştept / Ea din trestii să răsară” („Lacul”), până la sentimentul de adâncă admiraţie pentru vitejia înaintaşilor, intraţi în luptă sub imperiul datoriei de apărător în confruntarea aspră cu forţe mult superioare, care: „Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ” („Scrisoarea III”).
Între toate trăirile desprinse din poeziile sale, puternic, vehement, acuzator, se ridică vocea împotriva nedreptăţii sociale, a ipocriziei, a slugărniciei, rostind aspre condamnări asupra acelor „Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii” (idem). Şi iată-l pe Eminescu în vremea noastră. Îl simţim alături, într-o atitudine justiţiară, îi auzim vorba rostită printre dinţi: „Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul?”, „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajungă-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”, „Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară!” (idem). Doamne, câtă dreptate are! De aceea, e cu atât mai aproape de noi, când îi citim îndemnul: „Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!” („Împărat şi proletar”).
Şi tot de la Eminescu vom ajunge să reîntronăm dragostea de Ţară, de istorie, pentru că de acolo, din istorie, prin discursul eminescian, curge spre noi, ca o sfântă moştenire, vibraţia de implicare, parcă, prin evocarea încleştării dintre români şi turci, la care te face martor, prin verbul prezentului: „Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri / Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată, / Peste-un ceas păgânitatea e ca pleava vânturată” (idem). Şi să nu te-nfiori? Cu fiecare cuvânt al versului, trăieşti sentimentul că păşeşti pe o treaptă mai sus.
Şi mai trebuie să recunoaştem, că, de câte ori ne pun la încercare obstacolele vieţii, nu o dată, apelăm la strigătul rostit cu disperare de Eminescu, la maturitate: „Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi!”).
În locul poeziilor lui de-alde Cărtărescu şi alţii ca el, o nouă orientare a lecţiilor de literatură spre scrierile clasice va picura în vlăstarele Ţării convingerea că „Rămâne stânca, deşi moare valul”, va sădi misiunea de a spune „lumii large” „ce-i poporul mare, românesc”, va consolida datoria de a zidi „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”.

Categorie: