Un crochiu de suflet pentru Octavian C. Tăslăuanu

A evoca an de an personalitatea cuiva sau un eveniment oarecare ar putea însemna o acţiune mecanică, al cărei sens se poate pierde de la o vreme sau cădea în derizoriu.
O asemenea evocare ar mai putea presupune o neapărată furnizare de noi date sau materiale legate de obiectivul respectiv.
Şi una şi alta pot fi adevărate, dar niciuna nu se supune unor rigori de netrecut. În limitele buneicuviinţe se poate evoca strict prin repetiţie sau prin suplimentare de informaţii. Totul este ca punctul de referinţă să-şi păstreze aura, iar aceasta să lumineze şi să încălzească mai departe pe cei ce cad în raza ei.
Aşa că şi de data aceasta mi-am propus o schiţă de portret spiritual, conturat nu foarte îndemânatic, dar cu mult suflet.
Citindu-i şi recitindu-i parte din opera scrisă, recitind şi ceea ce s-a scris despre eroul evocat aici, mai cu seamă de către iscusitul condeier Ilie Şandru, audiind cele dezbătute în cadrul întrunirilor bilborene, şi remarc referatul dr. Traian Chindea, m-am lăsat furat ca de o vrajă de personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, precum şi de locurile sale natale - care pretind o pană sadoveniană pentru a fi redate în toată strălucirea lor. Aşadar, mi-am permis temerara încercare.
Crochiul meu ar duce spre predică, dar nu este. S-ar vrea un eseu, dar nici asta nu e. Este, poate, o naivă mărturisire a unor sentimente de preţuire şi de iubire faţă de cineva care într-un fel sau altul mi-a marcat viaţa, contribuind, fie cât de târziu la conturarea bietului meu profil spiritual. Pentru că fiecare om nu este alcătuit doar din datul de sus (sau natural) prin naştere, ci este şi rezultatul contribuţiei multor factori care influenţează, chiar dacă nu întotdeauna conştient, creşterea şi formarea destinului uman. Încercând să identific această sumă a influenţelor exterioare pătrunse în propria-mi alcătuire, pentru a aduce un semn de recunoştinţă şi de mulţumire, sub genericul Stele pe firmamentul meu spiritual, am pornit la drum în căutarea acestora. Pornind de la mediul în care am venit pe lume, continuând cu părinţii, învăţătorii, mai apoi profesorii, cărţile, cu autorii şi eroii lor, prietenii, şi încheind cu o seamă de personalităţi survenite în viaţa mea, s-au adunat pagină cu pagină rezultând o carte care în curând sper să fie adusă la lumină. În aceste pagini se va regăsi, desigur, şi fratele mai mare O.C. Tăslăuanu, căruia îi datorez limpezirea atâtor lucruri care m-au marcat încă din copilărie. Şi înşir acum doar câteva dintre licăririle astrului de la Bilbor.
- Dragostea faţă de locurile natale şi preţuirea acestora a constituit un permanent clocot lăuntric al său. Ori de câte ori descrie un colţ de natură, fie din Galiţia, fie de aiurea se simte raportarea la munţii, la codri ori la râurile din bazinul Călimanilor. Limbajul său, oricât s-a şlefuit prin cultură, nu-l abandonează pe cel autohton. Când are prilejul îl foloseşte cu satisfacţie, descriind evenimentele de aducere aminte cât mai original posibil; aşa în descrierea unor obiceiuri, a costumului popular din zonă, a profilului moral al bilborenilor.
- Descriindu-şi părinţii şi bunicii lasă să răzbată acel fior al dragostei filiale, al zbaterilor pentru educarea sa şi a celorlalţi copii. Mama era cea mai frumoasă şi mai isteaţă femeie din împrejurimi, iar tatăl era preotul venerabil şi stăpân pe misiunea lui. Nostalgic după draga-i Moldovă, dar iubind fără rezerve partea de Ţară care i-a adoptat străbunii. Chiar şi atunci când survine o uşoară neînţelegere între el şi tatăl care l-ar vrea urmaş al altarului bisericii, autoritatea paternă rămâne neştirbită în sufletul celui chemat spre alte rosturi. Cred că se potriveşte aici o mică poveste pe care am auzit-o cu ani în urmă: prin anii ’80 o familie de refugiaţi din Basarabia au venit în Gherla pentru a ridica în cimitirul din apropierea Penitenciarului un semn în memoria tatălui lor - preotul Teodor Petcu, decedat în detenţie şi aruncat în vreo groapă comună. Am găsit un mic spaţiu liber în apropierea capelei şi s-a ridicat o troiţă. Valerian, fiul cel mai mare, pe când era în şcoala de ofiţeri (inginer de marină), a avut o altercaţie cu tatăl său; el având dreptate, dar tatăl făcând uz de autoritatea paternă, l-a determinat pe acesta să plece supărat, promiţând că n-o să mai vină acasă. A trecut ceva vreme şi tatăl a voit să o dreagă puţin. Astfel a recurs la un mic şiretlic: a trimis o scrisoare comandantului şcolii, probabil descriind situaţia, rugându-l să-l determine pe fiu să vină până acasă, pe motiv că este grav bolnav şi doreşte să-l vadă. Comandantul acceptă jocul şi îi ordonă să răspundă dorinţei tatălui. Viitorul om al armatei se supune, dar ajungând în gară, odată cu trăsura mai ia şi o hotărâre dură: va trece pe acasă să întrebe la ce spital îl poate găsi, se duce şi îl vede şi cu aceeaşi trăsură se întoarce la gară. Ajuns acasă, îl găseşte pe Tata măturând prin curte. Dă dispoziţie vizitiului să întoarcă trăsura pentru a merge imediat la gară. Dar, nu înainte de a mai face un raţionament: dacă tot am venit până aici, poate m-au mai văzut şi vecinii, cobor totuşi, îl salut şi pe urmă plec. A procedat precum i-a dictat conştiinţa. Când a ajuns în faţa tatălui, acesta l-a îmbrăţişat cu bucurie, rostind: „Dragul tatii, îmi place de tine; cât trăieşti tu să nu îngădui nimănui să te calce în picioare dacă eşti sigur că ai dreptate!”. Şi pacea a fost instaurată.
Aventurile lui Octavian s-au dovedit a fi mai de folos decât o slujbă de umil preot în Bilbor, şi tatăl a putut fi mândru de aceasta.
- Spiritul ostăşesc este o altă caracteristică a lui O.C. Tăslăuanu. Aceasta implică o serie de însuşiri cum ar fi curajul, capacitatea de jertfă, îndemânare strategică, eroism.
„Venind în lume sub hora obuzelor, cum ar spune Tăslăuanu, copilăria mi-a fost marcată de poveştile cu cătane. Încât şi la rugăciunile de seara, când tata ne trimitea în camera de culcare unde trebuia să rostim rugăciunile cu voce tare, spre hazul fraţilor mai mari, eu eram convins că nu greşesc spunând: şi ne iartă nouă (pă)cătanele noastre.” Aceste poveşti mi-au cultivat dragostea faţă de eroii neamului, specifică familiilor ardelene, dragoste pe care am sporit-o apoi prin lecturile din literatura de gen, îndeosebi poezia lui Coşbuc, Alecsandri sau Goga. Astfel că atunci când am dat peste În vârtejul războiului, a fost o limpezire a sentimentelor de preţuire pentru luptătorii din tranşee.
- Dragostea pentru Ţară a lui O.C. Tăslăuanu răzbate din întreaga sa activitate. Această dragoste l-a făcut să ia pieptiş chiar şi Carpaţii numai să-şi poată atinge ţelul, să vadă o Ţară rotundă şi liberă. Pentru aceasta nu a ezitat să intre şi în politică, de unde avea să iasă însă scârbit, ceea ce nu i-a putut umbri sentimentele patriotice autentice.
Cunoscându-l pe Tăslăuanu, mi-am dat seama abia acum ce a vrut să spună Tata de un 1 Mai când priveam împreună de la o fereastră defilarea. Eu cu fratele în casa căruia ne aflam comentam răutăcios manifestarea, cu aluzii la lipsurile de atunci (era prin anii ’70). Tata, concentrat, aştepta să apară primele rânduri de manifestanţi, când deodată, nebăgând în seamă comentariile noastre, cu ochii în lacrimi rosti cu o dureroasă aducere aminte: „Hei, dragii tati, nu-i rău până-i steagul Ţării în frunte!”.
- Pe O.C. Tăslăuanu îl mai regăsim apoi mişcându-se degajat prin cultură. Povestea revistelor Luceafărul sau Dacia, relaţiile amicale cu poeţii şi scriitorii, încercările în ale filosofiei ni-l arată o figură luminată şi dornică a-i lumina şi pe alţii.
Rămâne să ne mai întrebăm cum de n-a scris şi poezie? Chiar dacă nu a scris poezii, întreaga sa operă literară, jurnal de front, frânturile politice, amintirile etc., prin frumuseţea stilului, prin acurateţea limbajului, prin jocul cu metafora sunt încărcate de poezie.
S-ar fi cuvenit ca pe parcursul acestor rânduri să şi exemplific cu citate din spusele lui Tăslăuanu. Nu am vrut, însă, să abuzez, pe de o parte, iar pe de alta am socotit că îi este bine cunoscută opera apărută până acum, precum şi cea care-i este dedicată, şi mă refer la cele două ediţii ale lui Ilie Şandru, Pe urmele lui O.C. Tăslăuanu, în care abundă citatele celui omagiat, atât de bine selectate şi la locul lor puse.
Pr. Prot. Ioan Morar,
preşedinte Despărţământul „Ioan Alexandru” al ASTRA Gherla

Categorie: