Un Memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad, din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941

În Şedinţa Consiliului de Miniştri, din 30 mai 1941, Serviciul Central de Informaţii a prezentat materialul intitulat „Memoriu. Asupra argumentelor ce se pot trage în favoarea României din Congresul Secuiesc din 1902”, întocmit de dr. Liviu Câmpeanu din Braşov, document pe care îl redăm integral.
„Doctorul Liviu Câmpeanu, din Braşov, trimite un memoriu în care arată că din Dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut la 1902 în Tuşnad, sub patronajul guvernului maghiar, reiese legătura strânsă dintre ţinutul secuiesc din Ardeal (judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune) şi România de dincoace de Carpaţi, ceea ce dovedeşte că acest ţinut formează o unitate economică cu România.
Congresul a constatat, spune autorul memoriului, „că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soarta secuilor, care, din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi mai procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult preţul articolelor la vânzare. Oricât ar produce secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi satisfăcută decât printr- un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând înspre România”.
„Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria şi nu pot găsi plasament decât în România. A constatat cu spaimă că secuii emigraţi în România se deznaţionalizează repede, simţindu-se foarte bine în mediul românesc”.
„Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă, se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.”
În concluzie, spune autorul, Congresul a cerut între altele: „Căi de comunicaţii numeroase cu România; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a secuimii să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona şi secuii cu produse agricole; posibilităţi uşoare de emigrare pentru secui în România, ca să nu fie siliţi să ia drumurile Americii”.
Autorul memoriului semnalează volumul „Szekelykongresszus” (Congresul secuiesc), dăruit de domnia sa profesorului C. Giurescu şi care cuprinde pe larg dezbaterile acestui congres, propunând să fie folosit pentru scoaterea din el a argumentelor în favoarea României.
Serviciul Central de Informaţii propune să se trimită acest memoriu comisiei ce funcţionează pe lângă Ministerul Afacerilor Externe pentru strângerea documentelor de apărare a drepturilor noastre asupra ţinuturilor româneşti, atrăgându-i-se atenţia că lucrarea semnalată poate fi folosită cu succes pentru cauza românească.
Motivul principal, invocat de către unguri în revendicările lor asupra Ardealului, este de ordin naţional-economic. O propagandă, abil condusă, a convins pe mulţi de „nedreptatea” suferită de ei la Trianon şi nimic n-a rămas neutilizat pentru readucerea secuilor „nenorociţi” în cadrele utopicei „Ungarii Milenare”. Au reuşit. Au ştiut să lupte. Dar recâştigarea acestor teritorii, rupte din inima României, nu i-a potolit. Ei ştiu de ce. Ungaria nu poate păstra mult timp Secuimea, ţinutul locuit de secui în judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune, fără a i se da şi restul Ardealului. Şi nici aşa, dacă nu va avea astfel de legături economice cu România, ca ele să permită schimbul de produse între ei şi noi, pe de o parte, cum şi imigrarea secuilor în Regatul Vechi, pe de altă parte.
Le dovedeşte acest adevăr, ce nu se poate răsturna, studiul temeinic al acestei probleme în cadrul „Congresului Secuiesc”, ţinut la 1902 în Tuşnad, sub auspiciile guvernului maghiar şi sub prezidenţia contelui Dessewffy, vicepreşedinte al Casei Magnaţilor (Senat) şi preşedinte al Asociaţiei Regnicolare Economice Maghiare, cea mai importantă organizaţie economică a Ungariei.
Lucrările acestui congres au fost cuprinse într-un volum prea puţin cunoscut de către români şi de loc de către acei ce vor face definitiva împărţire a Europei. Pentru noi, el are o importanţă cum nu se poate mai mare. Sunt în el toate argumentele, adunate de către unguri, în favoarea tezei româneşti, care susţine pe bază de dovezi maghiare, că oricare ar fi populaţia Ardealului de Răsărit, locuit azi în majoritate de secui, ca şi în trecut, el nu poate trăi şi prospera decât în strânse legături cu teritoriile româneşti de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. S-au făcut de ai noştri greşeli multe cu privire la problemele ardeleneşti. Încrezuţi în drepturile şi alianţele noastre, am nesocotit importanţa contrapropagandei faţă de avalanşa propagandistică a Budapestei. N-am ştiut să ne susţinem drepturile cum trebuia. Toţi ne cred uzurpatori de drepturi ungureşti. Numai evocarea loialităţii noastre nu este suficientă, când vrem să ne asigurăm pe seama noastră bunăvoinţa germană. Hitler zice, în „Mein Kamf”, că nu putem iubi decât ceea ce apreciem, şi ca să putem aprecia un lucru, este necesar ca să-l cunoaştem, cel puţin.
Să-l facem, ca să cunoască, măcar din temelie, dreptatea neamului românesc, tăria argumentelor noastre! S-o cunoască toţi acei ce sunt asaltaţi şi azi de unguri, care se aşează mereu în postura unor nedreptăţiţi! Avem argumente destule. Dar niciunul nu rezistă la negaţiile ungureşti aşa de mult ca adevărul fixat de către secui şi de către guvernul maghiar în 1902, la 35 de ani de la unirea Ardealului cu Ungaria, în cadrul Congresului Secuiesc, care cerea salvarea secuimei de la ruina politică, economică şi socială prin apropierea ei de România de atunci.
Volumul Szekelykongresszus există. Nu cred că mai este un al doilea exemplar în România. A fost păstrat cu sfinţenie timp de 35 de ani de către tatăl meu, protopopul Ilie Câmpeanu, care a fost 50 de ani cel mai vajnic luptător şi conducător al Românilor din Secuime. Valoarea lui documentară este excepţională. N-am fost în stare, însă, să ne servim de el. Conducătorii noştri politici au fost prea încrezuţi ori prea indolenţi. Şi-au văzut de treburile lor, care au compromis atât de adânc în curs de 22 de ani soarta României. La moartea tatălui meu, acest document mi-a revenit mie. Am încercat să atrag atenţia celor în drept asupra lui. Vedeam cum se apropie termenul scadenţei noastre cu ungurii. N-am fost ascultat nici eu. În cele din urmă l-am oferit domnului profesor C. Giurăscu, ministrul Propagandei pe acele vremuri. Domnia sa era şi istoric. În afară de un interes trecător şi superficial, fără urmări reale, n-a făcut nici domnia sa nimic. Nu s-a servit de el nici domnul Mihai Manoilescu, ministrul de Externe de atunci.
Eu nu mai am volumul. Este al domnului profesor C. Giurăscu. Cu toate acestea, îmi permit a atrage atenţia din nou asupra lui. Lupta între noi şi unguri încă nu s-a terminat. Propaganda de denigrare şi defăimare contra noastră continuă. De ce nu ne servim contra lor de argumentele cele mai eficace, care ne stau la dispoziţie, de argumentele ungureşti?! Cu ele trebuie începută propaganda noastră în interesul recuceririi Ardealului!
În cele ce urmează dau în rezumat câteva din principalele chestiuni relevate în congresul secuilor din 1902 şi care reies din volumul cu acest nume.

1. Scopul Congresului Secuiesc
Salvarea secuilor de la ruina economică şi de la deznaţionalizare a fost principalul motiv al convocării acestui congres. Trebuia redată prosperitatea acestui popor, socotit de paznic al intereselor ungureşti înspre România. S-a studiat, deci, întregul material informativ şi documentar cu privire la problemele istorice, demografice, culturale şi economice, sociale şi politice. N-a rămas latură comercială, industrială, educativă, agricolă etc., care să nu fie dezbătută.
Membrii congresului au fost cele mai preponderente elemente ale poporului secuiesc, referenţii diverselor secţiuni de studiu fiind aleşi dintre cei mai competenţi reprezentanţi ai diverselor ramuri de activitate intelectuală sau productivă. Guvernul a dat pentru fiecare secţie de studiu şi câte un specialist în ramura respectivă. Dezbaterile au ţinut mai multe zile. Rezultatul a fost cuprins într-un volum, redactat de către conducerea congresului, pentru a servi de îndreptar pe seama celor două instrumente de acţiune: Asociaţia Culturală Ardeleană şi Asociaţia Secuiască. Un plan de muncă, bine ticluit şi viguros executat, trebuia să ridice potenţialul biologic, economic, social şi politic al secuilor şi să desfiinţeze populaţia românească ce locuia printre secui încă din vremea colonizării acestora pe plaiurile Ardealului de Răsărit. Dar nu numai atât. Antenele acestei acţiuni trebuiau să se întindă departe în Ţara Românească pentru a readuce la matcă pe emigranţii care găseau acolo condiţii de trai mai favorabile decât în America de Nord şi Canada, rezervată emigranţilor români şi slovaci, de către guvernele maghiare. De acolo reîntoarcerea era mai grea...

2. Ce a constatat Congresul Secuiesc?
2.1. Că secuii trăiesc aici din cele mai vechi timpuri împreună cu românii.
2.2. Că secuii au fost ademeniţi să vină în acest ţinut de făgăduieli serioase, că nu vor plăti nicicând impozite către regii unguri.
2.3. Că regii aceştia nu s-au ţinut de cuvânt şi mai târziu, când secuii s-au îmbogăţit, cereau bani sub formă de impozite. Populaţia, nevoind să le plătească, se iscau bătăi între slujitorii regali şi secui. De câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.
2.4. Că această situaţie a continuat şi după 1526, prăbuşirea Ungariei la Mohaci şi declararea independenţei Ardealului. Secuii, nemulţumiţi de Andrei Bathori, l-au omorât şi i-au dus capul ca plocon lui Mihai Viteazul, aliat cu ei.
2.5. Că refugiul în Ţările Româneşti a continuat şi mai târziu. Monumentul de la Madefalău-Ciuc vesteşte pentru toate timpurile omorârea secuilor, „Siculicidium”, organizat de către armatele Mariei Terza, care cereau supunere necondiţionată. Ceea ce nu a fost omorât dintre congresişti, adunaţi la Madefalău, a scăpat peste hotar în Moldova.
2.6. Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soarta secuilor, care din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult valoarea articolelor de vânzare. Oricât ar produce Secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi salvată, decât printr-un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând spre România.
2.7. Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria, căci sunt preferaţi autohtonii, descendenţi de meseriaşi. Secuii nu pot găsi plasament decât în România.
2.8. A constatat, cu spaimă, că secuii, emigraţi în România, se deznaţionalizează repede, simţindu-se foarte bine în mediul românesc.
2.9. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.

3. Cererile formulate de Congres
Luând în considerarea cele mai de sus, Congresul Secuiesc cere refacerea de urgenţă din punct de vedere social-naţional şi economic a Secuimii, ameninţată de ruină în urma raporturilor ce au decurs din unirea Ardealului cu Ungaria, înfăptuită la 1867.
3.1. Cere ajutoare eficace pentru ridicarea nivelului gospodăriilor ţărăneşti prin mijloace, cum sunt ameliorarea raselor animalelor, instruirea populaţiei rurale cu ajutorul şcoalelor inferioare de agronomie şi exploatarea raţională a produselor agricole.
3.2. Cere şcoli industriale pentru formarea de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebit cu cea românească.
3.3. Cere articole fabricate după gustul românilor, pentru a le putea plasa cu uşurinţă pe piaţa românească.
3.4. Cere căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea transporta cu uşurinţă produsele casnice, gospodăreşti şi industriale spre România şi restul Răsăritului European.
3.5. Cere tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a secuimei să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde, în schimb, să se poată aproviziona şi secuii cu produse agricole, în primul rând cu cereale.
3.6. Cere posibilităţi uşoare de emigrare pentru secui în România, ca să nu fie siliţi să ia drumul Americii.
3.7. Cere înfiinţarea de cămine de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigraţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească.

4. Concluziile noastre
(ale dr. Liviu Câmpeanu, din Braşov, formulate în anul 1941 - n.n.) Congresul Secuiesc de la Tuşnad, ţinut la 1902 sub auspiciile celui mai şovinist guvern maghiar, recunoaşte, direct sau indirect, că unirea Ardealului cu Ungaria de la 1867 nu a rezolvat problema secuiască şi că o prosperitate a secuilor nu se poate concepe, decât în strânsă legătură economică cu România.
Cei 22 de ani, trăiţi de ei în cadrul României, le-a ridicat prosperitatea mult mai mult decât au făcut-o toate artificiile economice ale Budapestei.
Ardealul de răsărit face parte dintr-o unitate economică cu România, dovadă este trecutul îndepărtat, ca şi cel apropiat. Într-acolo şi nu înspre Ţara Ungurească s-a produs expansiunea acestui ţinut, pe care nu au reuşit să-l lege în mod organic de pieţele maghiare nici cele mai protecţioniste regimuri ale alcătuirii fanteziste sub denumirea de Ungaria Milenară.
Atunci de ce ruperea lui de România şi încadrarea lui într-un sistem economic nenatural, sistem atât de nedrept pentru noi? Sistem nenorocit, care forţează ruperea celor mai româneşti ţinuturi din teritoriul Ardealului, din străvechime românesc.
Chiar în baza argumentelor maghiare, ce se proiectează asupra acestor stări în lumina Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din 1902, se impune reîntregirea României, singura care poate garanta pacea şi prosperitatea economică în această parte a Europei! Braşov, la 25 mai 1941”.
Din lectura documentului prezentat, se pot formula mai multe concluzii, dintre care menţionăm: actualitatea problemelor abordate în memoriul din 1941, pentru combaterea susţinătorilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”; simţul civic şi patriotic al intelectualităţii româneşti interbelice; implicarea serviciilor de informaţii naţionale în problemele de fond ale politicii interne şi externe româneşti.
Rezultă, deci, că în anul 1902, reprezentanţi de frunte ai populaţiei secuieşti (maghiare) din judeţele Mureş-Turda, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune, care formau fostele scaune secuieşti, judeţe aflate atunci în Imperiul Austro-ungar, şi-au proiectat dezvoltarea lor viitoare în strânsă legătură cu cea a Regatului României.
După cum este cunoscut, în anii care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, din iniţiativa liderilor populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, s-a reluat organizarea unor congrese şi adunări populare secuieşti, dar, de această dată, deşi se găsesc în inima României, şi-au proiectat viitorul sub forma unei enclave etnice, aflată în sfera de influenţă a Budapestei.
Aşadar, este nevoie de evidenţierea adevărului potrivit căruia populaţia din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş „nu poate trăi şi prospera decât în strânse legături cu teritoriile româneşti de la răsăritul şi sudul Carpaţilor”. Cadrul propice pentru o asemenea dezbatere l-a constituit colocviul cu tema „Congresul secuiesc - Tuşnad 1902. Un episod important al relaţiilor secuilor cu românii şi consecinţele sale în istorie şi actualitate”, organizat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, la Bacău, în data de 18 noiembrie 2010.

Categorie: