UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA ÎN CORESPONDENŢA PRIMITĂ DE NICOLAE IORGA

Drumul Basarabiei spre Unirea cu România se reflectă major în corespondenţa primită de Nicolae Iorga, aflat la Iaşi din toamna lui 1916. Îi scriau oameni politici, prieteni, discipoli, anonimi - toţi considerându-l, aşa cum intrase în conştiinţa Poporului Român, „Apostol al Neamului”, cel care avea un rol foarte important în lupta pentru făurirea României Mari. Cum majoritatea scrisorilor pe care le primea istoricul le publica în ziarul său, „Neamul Românesc”, opinia publică românească era informată despre evoluţia lucrurilor în Basarabia, era pregătită pentru momentul Unirii. Mai multe scrisori, de la interferenţa anilor 1917-1918, reflectă climatul instaurat de bolşevici în Basarabia, anarhia antiromânească, cea care putea periclita viitorul întregului Popor Român. Ion Nistor, viitorul mare istoric, scria lui Nicolae Iorga, din Odesa, la 3 ianuarie 1918: „Circulaţia e redusă la câteva ore pe zi, dar şi atunci tulburată de detunături care se tot aud la tot pasul. Noaptea e ca în tranşee. Focuri de armă, exploziile de bombe, descărcăturile de revolver nu mai încetează cât e noaptea de mare. Tovarăşii dorm ziua, pentru a-şi începe noaptea îngrozitoarea lor îndeletnicire: jaf, pradă, devalizare şi omor, de resimţi Revoluţia cu toate cruzimile şi teroarea ei”. Această situaţie s-a extins în toată Basarabia. Din Chişinău, la 26 ianuarie 1918, viitorul mare geograf, vechiul prieten al lui Nicolae Iorga, George Munteanu-Murgoci, îi scria istoricului: „Am fost cercetaţi de bolşevici, care mi-au luat două milioane de ruble. Am trăit o săptămână de teroare”. Mulţi prieteni ai lui Iorga, originari din teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, ajunseseră în Basarabia, susţinând lupta acesteia pentru Unirea cu România, văzută ca început al procesului Unirii tuturor provinciilor româneşti. Aceşti bucovineni, transilvăneni sau bănăţeni scriau despre evoluţia situaţiei din Basarabia, dar şi despre idealul formării României Mari. Ion Nistor, bucovinean, scria lui Iorga, la 21
ianuarie 1918, că se formase Comitetul Românilor Refugiaţi din Austro-Ungaria. În conducere erau: Ion Meţianu, George Baiulescu, Octavian Goga, Ion Nistor, Alexandru Lapedatu, Onisifor Ghibu, Victor Deleu, Mihai Popovici, Sever Bocu, Octavian Tăslăuanu. Lapedatu era preşedinte. Ion Nistor prezintă motivul înfiinţării Comitetului: „Cum nimeni nu poate şti care va fi soarta războiului, în ceea ce priveşte pe românii de peste hotare, am crezut că e bine
să ne constituim într-un comitet care, în înţelegere cu cehii, polonezii şi iugoslavii, să se apere şi să lămurească situaţia celor din Ardeal şi Bucovina”. Corespondenţa primită de Nicolae Iorga reflectă agravarea situaţiei din Basarabia la începutul lui 1918. Pe 5 ianuarie, bolşevicii au ocupat Chişinăul. Au arestat o parte din deputaţii Sfatului Ţării, au instaurat un climat de teroare. În aceste condiţii, tot pe 5 ianuarie, deputaţii rămaşi liberi au trimis o delegaţie la Iaşi, cerând ajutor. Răspunzând acestei cereri disperate, mai multe unităţi ale Armatei Române au intrat în Basarabia: Divizia a XI-a, condusă de generalul Broşteanu, va intra în Chişinău la 13 ianuarie. Iorga publica, în „Neamul Românesc”, Comunicatul Marelui Cartier General: „Toată populaţia i-a întâmpinat pe ostaşii români ca pe nişte adevăraţi liberatori”. Dar, Rusia bolşevică acuză Armata Română de invazie cu scop anexionist. În Corespondenţa Iorga se găseşte o scrisoare
de infirmare a acestei acuze; aparţine ministrului Franţei în România, Saint Aulaire, fiind datată 18 ianuarie 1918; „Toţi colegii mei miniştri ai Aliaţilor şi eu, suntem delegaţi oficial să declarăm de comun acord că intrarea trupelor româneşti în Basarabia este o exclusivă măsură militară, care are drept scop asigurarea funcţionării normale a spatelui frontului român, conform regulilor şi legilor stabilite pentru toate statele beligerante. Astfel că intrarea
trupelor româneşti în Basarabia nu poate avea nicio influenţă asupra politicii interne prezente, precum nici asupra viitorului politic al Basarabiei”. Şi, într-adevăr, Armata Română nu s-a amestecat în drumul Basarabiei spre Unire cu România. A asigurat doar climatul de linişte pentru ca populaţia provinciei respective să-şi poată exprima liber voinţa. Înfrângerea anarhiei bolşevice a produs o furie sălbatică a comuniştilor. Se vede din multele manifeste răspândite în ianuarie 1918, o parte ajunse şi în Corespondenţa Iorga, trimise istoricului de către Marele Cartier General, Biroul de Informaţii. Într-unul din manifeste, se scria cu disperare: „Basarabia piere! Românii ocupă Basarabia! Cetăţeni ieşiţi la drum!”. Alt manifest era mai larg: „Tovarăşi ţărani! Fii liberi ai Republicii Moldova! Pe neaşteptate, pe negândite şi fără să ghicim, furtuna s-a abătut asupra Patriei. Despotul naţional - regele român - cu consimţământul trădătorilor Patriei noastre, Sfatul
Ţării, a inundat cu bandele sale scumpa noastră Ţară, silindu-se ca sub motivul sufocării anarhiei să vă supună pe voi, ţăranii liberi, să vă smulgă pământul şi să-l dea din nou boierilor. Tovarăşi ţărani, îngădui-veţi voi oare o asemenea minciună? Copiii voştri, nepoţii şi toate generaţiile vă vor blestema pentru asemenea toleranţă. Ridicaţi-vă, tovarăşi ţărani, pentru binele Patriei şi pământul vostru şi opuneţi-vă în chip eroic despotului străin, asupritorului Popo
rului Român! Mai bine moartea decât noua robie sub jugul vărsătorului de sânge - regele român. Trăiască libertatea! Trăiască ţărănimea liberă! Moarte trădătorilor”. Şi momentul Unirii Basarabiei cu România, martie 1910, este amplu prezentat în corespondenţa primită de Nicolae Iorga. Faptele sunt bine cunoscute, dar aceste scrisori aduc amănunte interesante, inclusiv de atmosferă. Chiar pe 27 martie 1918, la ora 10 seara, din Chişinău, un anonim îi telegrafia la Iaşi lui Nicolae Iorga: „După două zile de dezbatere, Sfatul Ţării a votat cu 86 voturi, contra 5, Unirea cu România. Prim ministru [Alexandru Marghiloman] şi ministrul de Război [Constantin Hârjeu], însoţiţi de toţi ofiţerii superiori din Basarabia, şi urmaşi de demnitarii veniţi în Chişinău, au sosit la 7 seara la Sfatul Ţării spre a lua act de votul dat. Şedinţa a fost emoţionantă, un adevărat act istoric. Manifestaţiile calde şi indescriptibile. În mijlocul aclamaţiei vii s-a proclamat votul, iar prim ministrul
luând act de vot, a fost obiectul unei călduroase manifestaţiuni. Prim ministrul a luat act, în numele Poporului Român şi a[l] M[ajestăţii] S[ale] Regele Ferdinand, de votul Sfatului, şi militarii aveau lacrimi în ochi. În mijlocul aclamaţiunilor, miniştrii români însoţiţi de miniştrii basarabeni şi de înalţi demnitari au mers la Catedrală, pentru a asista la Te-Deum. Pe străzi staţiona o lume imensă. Catedrala era ticsită. Serviciul divin a fost oficiat, la ora 8, de arhimandritul Gurie. După Te-Deum, prim ministrul şi ministrul de Război au trecut trupele în revistă. Astă seară e banchet. Plecarea prim ministrului şi a suitei sale după miezul nopţii”. Iorga publică telegrama în „Neamul Românesc”, însoţită de un articol al său intitulat Votul de Unire al Basarabiei; în finalul acestuia scria: „Orice român se va bucura de această mare veste şi va dori din adâncul inimii ca lucrul început astfel să ajungă pe mâini bune, care să asigure dăinuirea lui, aşa cum o cere, de altfel, dreptul naţional”. Centenarul Unirii Basarabiei îi pune pe români în faţa a două întrebări: 1. Dacă Basarabia se va reuni cu România?; 2. Când se va face acest lucru? La prima întrebare - dacă va avea loc reunificarea? - răspunsul afirmativ este indiscutabil. Nu pot fi despărţite pentru vecie părţi ale aceluiaşi trup naţional, oricâţi ar fi doritori de a menţine această despărţire. La a doua întrebare - când va avea loc acest eveniment? - răspunsul l-a dat Nicolae Iorga, în finalul volumului său Basarabia noastră. Scrisă la o sută de ani de la ocuparea ei de către ruşi, volum publicat în 1912. Iată-l: „În aşteptarea vremurilor când viaţa românească din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-şi urmări toate drepturile naţionale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros spre acea muncă încordată şi bine orânduită care singură poate grăbi sosirea acelor vremi”. Aşadar, vom grăbi sosirea momentului reunificării prin munca noastră, care trebuie să fie intensă, dar şi bine orânduită. Deci, apropierea momentului reunificării depinde de noi toţi şi de felul în care cei aflaţi în fruntea României vor şti să ne conducă.

Categorie: