În urmă cu 99 de ani, a izbucnit şi la Deva Revoluţia Română Transilvană

Pe o placă de marmură montată pe peretele intrării principale ale Catedralei Ortodoxe Române „Sfântul Nicolae” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara, situată pe strada Avram Iancu, este înscris următorul text, cu litere aurite:
ÎN ACEASTĂ CATEDRALĂ, LA 7 NOIEMBRIE 1918, S-A ÎNFĂPTUIT CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN ŞI GARDA NAŢIONALĂ ROMÂNĂ DIN DEVA, SUB PREŞEDINŢIA PROTOPOPULUI ORTODOX DR. IOAN DOBRE. LA 27 NOIEMBRIE 1918, S-A FĂCUT ALEGEREA DELEGAŢIILOR PENTRU MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA ALBA-IULIA, CARE LA 1 DECEMBRIE 1918 A HOTĂRÂT UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA PE VECI. LA 1 DECEMBRIE 1918, ROMÂNII DIN DEVA AU PROCLAMAT CU MARE ENTUZIASM UNIREA LOR CU „PATRIA MAMĂ”. SUNT FAPTE ŞI LOCURI ISTORICE. CINSTIŢI-LE VEŞNIC, ROMÂNI!
(Parohia Ortodoxă Română Deva, 1993)

*
În condiţiile frământărilor şi încleştărilor europene, a pierderilor catastrofale de război suferite de imperiile austro-ungar şi german, a declaraţiilor preşedintelui american Woodrow Wilson, a clocotitoarelor dorinţi de pace a tuturor naţiunilor şi a aspiraţiilor multiseculare de unire, românii de pe teritoriul vechii Dacii îşi scuturau, rând pe rând, jugurile imperiale, unindu-se cu fraţii lor din Regatul României: Basarabia în martie 1918, Bucovina în noiembrie 1918 şi Transilvania la 1 Decembrie 1918, urmare a Revoluţiei izbucnită în octombrie 1918. Evenimentele din Transilvania s-au desfăşurat cu o rapiditate uluitoare. Momentul declanşării Revoluţiei românilor transilvăneni a fost declaraţia de la Oradea, din 12 octombrie 1918, a Partidului Naţional Român, citită în Parlamentul de la Budapesta 6 zile mai târziu de parlamentarul român Alexandru Vaida-Voievod, în care se concluziona că „Naţiunea Română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere - după multe suferinţe de veacuri - afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”.
Regatul român care trecea atunci prin vremuri grele, după 15 luni de crâncen război (27 august 1916 - 9 decembrie 1917), 4 luni de armistiţiu, pacea de la Buftea şi 10 luni de necombatanţă; va reintra în lupte abia la 9 noiembrie 1918. În aceste condiţii, românii de pe teritoriul Transilvaniei, al Imperiului Austro-Ungar şi din diasporă, şi-au luat soarta în propriile mâini, voind cu abnegaţie să rupă lanţurile tiranilor grofi şi să împlinească Unirea cu fraţii lor de peste munţi. În străinătate, în perioada aprilie - octombrie 1918, s-au format primele Comitete (Ligi) Naţionale: la Paris (Traian Vuia, Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu, Ioan Th. Florescu); la Washington (Vasile Stoica); în Italia (Simion Mândrescu). Pe plan intern, revoluţionarii români transilvăneni au decis formarea de Consilii Naţionale de Administrare şi Gărzi Naţionale Militare în toate localităţile transilvane.
O descriere amplă, ştiinţifică, a evenimentelor din acea perioadă ne-o oferă doctorul în istorie Ioachim Lazăr, colaborator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea” din Deva, în „Monografia judeţului Hunedoara ”, vol. I, ediţia 2012, pag. 312-346, subcapitolul „Revoluţia română din toamna anului 1918”: „Tratativele dintre reprezentanţii Partidului Naţional Român şi conducătorii Social Democraţilor români, după prezentarea Declaraţiei din 18 octombrie au dus la crearea, la sfârşitul lunii octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român central, supremul şi unicul for politic al Naţiunii Române din Transilvania. În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918, s-a hotărât formarea Consiliului Naţional Român Central, hotărâre adusă la cunoştinţa opiniei publice de ziarul „Adevărul” prin manifestul „Revoluţia a învins”. Manifestul adresat Naţiunii Române din Transilvania, la 18/31 octombrie 1918, făcea cunoscută acesteia componenţa Consiliului Naţional Român, care era format din următorii bărbaţi: Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop şi Aurel Lazăr; apoi dintre reprezentanţii Partidului Social Democrat Român: Ioan Fluieraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Tiron Albani, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu. Se preciza de către Consiliul Naţional Român Central că reprezintă întreg Neamul Românesc din Ungaria şi Ardeal, este recunoscut nu numai de puterile mari ale lumii, ci şi de Guvernul unguresc revoluţionar. (…)
Concomitent se organizează ofiţerii şi soldaţii români din Viena, unde în ziua de 30 octombrie se pun bazele Comitetului Naţional a Românilor din Transilvania, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, iar a doua zi, 31 octombrie, se constituie Senatul Militar Român din Viena.
Consiliile Naţionale ce au luat fiinţă în toate oraşele, cercurile şi comunele Transilvaniei erau subordonate Consiliului Naţional Român Central de la Arad, care va reuşi să-şi facă recunoscută autoritatea peste toate teritoriile locuite de românii din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Circulara din 3 noiembrie intitulată „Spre orientare” a Consiliului Naţional Român Central, adresată Consiliilor Naţionale Judeţene, recomanda măsurile politice şi administrative ce trebuiau întreprinse pe plan local pentru desfăşurarea lucrurilor pe făgaşul dorit. „Fiecare Consiliu Naţional Român Comitatens trebuie să înfiinţeze de urgenţă în toate comunele comitatului secţii comunale ale Consiliului Naţional Român Comitatens”. (…)
Organizarea politică sub forma Consiliilor Naţionale nu era suficientă pentru asigurarea libertăţii depline a românilor din Transilvania, Banat şi Părţile ungurene. Se impunea pe lângă organizarea politică, şi înfiinţarea de organisme revoluţionare care să reprezinte forţa militară capabilă să protejeze dezvoltarea şi consolidarea independenţei. Consiliul Naţional Român Central a acordat o atenţie deosebită organizării sub autoritatea sa a întregului potenţial militar românesc.
Pentru a-şi îndeplini misiunea şi a confirma încrederea cu care a fost investit, încă din prima zi de funcţionare, Consiliul Naţional Român Central înfiinţează organizaţia militară centrală, Consiliul Militar Naţional Român, for investit cu asigurarea ordinii şi liniştii, a vieţii şi a bunurilor oamenilor, cerinţe atât de necesare în acele vremuri de prefaceri revoluţionare. Consiliul Naţional Militar din Arad a fost înfiinţat în ziua de 1 noiembrie şi va deveni, fiind în oraşul de reşedinţă al Consiliului Naţional Român Central, forul suprem al organizaţiilor militare româneşti din Transilvania. Organizarea sub aspect militar a fost concepută prin crearea Gărzilor Naţionale şi a legiunilor militare româneşti. Cu această problemă s-a ocupat secţia militară din cadrul CNRC, iar după Adunarea de la Alba-Iulia, Consiliul Dirigent prin resortul de război.
La 29 noiembrie / 11 noiembrie 1918, se constituie, la Arad, Comanda Supremă a Gărzilor Naţionale Române din Ungaria şi Transilvania. Comanda Supremă a Gărzilor Naţionale Române, acţionând ca secţie militară a CNCR, îndeplinea cu devotament numai poruncile primite din partea acestui organism naţional. „Fiecare soldat - spunea Cicio-Pop -, dezlegat de jurământul dat împăratului, are liberă voie să intre în Sfatul Naţional Militar Român (Garda Naţională Română), să poarte simbolul mândru al suveranităţii lui naţionale, tricolorul, şi este supus numai şi numai Consiliului Naţional Român.”
În numele Consiliului, Ştefan Cicio-Pop îl însărcinează pe maiorul Vlad cu organizarea Gărzii Naţionale Române. Maiorul Alexandru Vlad s-a exprimat scurt şi hotărât: „Suntem ostaşi şi nu vom vorbi multe. Avem să lucrăm şi vom lucra. Suntem pregătiţi însă să şi luptăm dacă va fi de lipsă şi să jertfim tot ce avem pentru cauza noastră sfântă”.
Constituirea Comandei Supreme a Gărzilor Naţionale Române va impulsiona constituirea gărzilor în toate oraşele şi comunele cu populaţie majoritar românească şi nu numai. Maiorul Alexandru Vlad emitea un ordin, la 16 noiembrie 1918, prin care numea comandanţii gărzilor din judeţul Hunedoara şi câteva din cercurile sale. „Pentru com(itatul) Hunedoara, cu sediul în Deva denumesc de comandat pe vicecol(onelul) Dumitru Florian, adjutant Virgil Albescu. Pentru cercul pretorial Baia de Criş, pe căp(itanul) dr. Nerva Oncu, cercul Brad, căp(itanul) Sabin Banciu, cercul Haţeg, căp(itanul) Montani.
Prin acelaşi ordin, maiorul Vlad mai transmitea şi o serie de instrucţiuni privind recrutarea feciorilor în gardă şi plata ofiţerilor conducători ai gărzilor. Numărul membrilor gărzilor oscilează de la o localitate la alta. În principiu, dispoziţia privind organizarea stabilea ca garda să nu fie mai mare de 5% din numărul locuitorilor comunei”.
Consiliul Naţional Român Central, cu sediul în Arad, a început pregătirea şi organizarea minuţioasă şi deosebit de complexă a Marii Adunări Naţionale „a Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania la Alba-Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noembrie v // 1 decembrie st.n. a.c. la orele 10 a.m.”. Au fost luate o serie de măsuri speciale privind elaborarea Regulamentului pentru alegerea deputaţilor (5 delegaţi de fiecare circumscripţie), alegerea acestora întrunind, în final, un număr de 1.228 de reprezentanţi aleşi ai Naţiunii Române; tratative diplomatice cu guvernul maghiar pentru preluarea puterii administrative; elaborarea manifestului „Către popoarele lumii”, semnat de Ştefan Cicio-Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române.
Documentele Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, votate în unanimitate de către cei 1.228 de delegaţi şi primite cu urale de aprobare de cei peste o sută de mii de participanţi, totalizează un număr de 5.083 de pagini legate în piele în 6 tomuri (păstrate azi la Muzeul Unirii din Alba-Iulia) şi cuprind, în principal, hotărârea de Unire a Ardealului cu România, votarea Rezoluţiei în 8 puncte, alegerea Marelui Sfat Naţional (preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti), numirea Consiliului Dirigent ca guvern provizoriu (preşedinte Iuliu Maniu). O delegaţie condusă de Vasile Goldiş s-a deplasat după Adunarea de la Alba-Iulia la Bucureşti, unde a prezentat Regelui şi Guvernului Actul Unirii. În cuvântul prilejuit de această ocazie, primul ministru al Regatului României, Ion I.C. Brătianu, concluziona: „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă”. Decretul-Lege nr. 3631 / Decembrie 1918 consfinţea că „Ţinuturile cuprinse în Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia de la 18 noiembrie / 1 Decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României”.
Despre desăvârşirea şi apărarea Unirii de către Armata Regală şi miile de voluntari moţi de pe văile Crişurilor, Arieşurilor şi Ampoiului înrolaţi în Batalionul „Horia” - care au depus jurământul în faţa mormântului lui Avram Iancu de la Ţebea, în martie 1919, într-un ceremonial cu 12 preoţi având comandant pe bravul colonel Gh.I. Rasoviceanu (viitor general de corp de armată), distins în toate luptele Primului Război Mondial duse până atunci de Armata Regală în Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Basarabia -, vom relata cu altă ocazie.

Categorie: