VAIETELE ROMÂNILOR MĂCELĂRIȚI PRIN DECAPITARE AU ZGUDUIT CETATEA DEVEI LA 8 NOIEMBRIE 1784! ... SE AUD ȘI ACUM! CINE ASCULTĂ?

1) OCTAVIAN FLOCA: „Țăranii atacă cetatea. Atacul a avut loc la 7 noiembrie 1784. Țăranii, lipsiți de arme și neorganizați suficient, sunt nevoiți să se retragă și să lase în mâinile nobililor 86 de prizonieri. În luptă au căzut 72 de iobagi, între care și 11 femei. Răzbunarea nobililor a fost cruntă. În ziua de 8 noiembrie, ei condamnă la moarte fără drept de apel și decapitează pe toți prizonierii”
(„Regiunea Hunedoara - ghid turistic”, Editura „1957”, pag. 78)
2) NICOLAE DENSUȘIANU: „72 de țărani fură tăiați, mare parte aruncați în Mureș, alți 44 căzură prizonieri în mâna armatei. În cetatea Deva au mai fost aduși 41 de români făcuți prizonieri la Binținți și închiși în Cetatea Deva... Douăzeci de prizonieri fură duși în dosul fortăreței lângă drumul ce merge spre Dobra, aici le făcură un șanț lung, nefericiții țărani trebuiră unul câte unul să îngenuncheze la marginea groapei, capul lovit de sabie le cădea de sine în groapă, iar trupul îl împingeau carneficele ca să facă loc altuia și în modul acesta fură decapitați toți douăzeci de inși” ... „Alți patrusprezece prizonieri fură de asemenea duși în dosul fortăreței și aici executați lângă mormântul victimelor din ziua precedentă... După aceștia urmară prizonierii din Binținți. Douăzeci și doi de țărani... fură duși, fără să mai fie cercetați, în partea de sus a orașului și aici executați de la cel dintâi până la cel din urmă, fără nici o compătimire.”
(„Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria, 1784-1785”, Editura „Viitorul Românesc”, 2001, pag. 122)
În aceeași lucrare, din cei 85 (sau 86) români prizonieri, N. Densușianu redă nominal, pe localități, numele a 36 de țărani iobagi uciși prin decapitare din care: din actualul oraș Geoagiu 17 (Binținți, Gelmar, Homorod, Cigmău, Renghet, Geoagiu), Vețel - 13 (Vețel, Mintia, Herepeia), Simeria - 4 (Șeulești și Uroi), Fornădie - 1, Șibot - 1.
3) NICOLAE IORGA: „Și aici stîncile au fost înroșite de sînge, și aici apele au spălat trupurile celor căzuți, și aici din freamătul pădurii se deslușește o veche poveste de jale, plîngerea necurmată, duioasa chemare a morților cari n-au fost răzbunați. E încă unul din locurile noastre de mucenicie glorioasă. Ca Decebal din pragul Carpaților, Horea, craiul fioros al țăranilor scoși din minți de suferințile iobăgiei la străini, a luptat îndărătnic și nemilos, până ce arma i s-a frânt în mână și cununa de spini a morții silnice i s-a coborît pe fruntea brăzdată de osteneli și nenorociri. Se arată chiar în marginea Devei, din jos de cetate, moșinoaiele scunde supt care zac câțiva dintre ai lui, culeși din grămada pentru a fi tăiați și aruncați în șanțul călăului. Din aceste biete morminte fără cruce se desface mai multă durere decât din acele monumente de piatră greoaie cu slovele de aur pe care ungurii și le-au ridicat morților neamului lor din 1848. Și, în ziua când vom putea ridica și noi monumente, ei nu vor cere de la noi pentru suferința lor nedreaptă decît una din crucile de lemn care înfloresc cimitirele noastre, putrezind și ele pe încetul asupra rămășițelor putrede pe care le pomenesc.”
(„Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, B.P.T., 1977, vol. 1, pag. 197 ) În loc de concluzie: „Și, în ziua când vom putea ridica și noi monumente, ei nu vor cere de la noi pentru suferința lor nedreaptă decît una din crucile de lemn.” (Nicolae Iorga)

Categorie: