VREMURI GRELE, OAMENI MARI

Lansarea romanului istoric „Ani de zbucium”, semnat de Ilie Şandru, a fost un eveniment editorial deosebit, care s-a desfăşurat joi, 10 martie 2016, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Topliţa, în prezenţa unui public cald, primitr şi numeros, într-o atmosferă de sărbătoare, animată de amfitrioni, de cei invitaţi să ia cuvântul pentru prezentarea cărţii şi de cei care au susţinut un moment liric impresionant, pregătit cu talent şi dăruire, special pentru această ocazie.
Moderatorul întâlnirii, publicistul Vasile Gotea, directorul Bibliotecii, a dat cuvântul prof. dr. Costel Cristian Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa, pentru a citi mesajul adresat de prefectul judeţului Harghita, Adrian Jean Andrei, care i-a transmis felicitări autorului, pentru „patriotismul cu care a slujit istoria şi cultura acestor locuri”, pentru „modul în care a împărtăşit experienţa sa tinerilor, spre a nu lăsa jos stindardul românilor din Harghita şi Covasna”, pentru „inima sa mare”, adăugând, totodată, „urări de sănătate şi asigurarea că îl va sprijini mereu pe autor în tot ceea ce va întreprinde”.
După aceea, directorul Bibliotecii Municipale a prezentat activitatea literară a scriitorului Ilie Şandru, profesor de Limba Română şi publicist, om de cultură recunoscut şi apreciat, care a publicat 20 de volume, clasificate în 5 categorii: proză („Sub cumpăna veacului”, „Oameni şi locuri în Călimani”, „Vremuri şi destine”, „Binecuvântată a fost clipa” - roman, „Drum spre viaţă” - roman, „Peste hotarele timpului” - roman, „Aşa a fost să fie” - roman, „Ani de zbucium” - roman), monografii istorico-literare („Pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu”, „Patriarhul Elie Miron Cristea”, ambele reeditate), monografii geografice - coautor („Tulgheş - file de monografie”, „Topliţa - repere monografice”), publicistică (6 volume) şi cărţi îngrijite şi editate.
Despre romanul „Ani de zbucim” a vorbit, pe larg, gazetarul Lazăr Lădariu, redactorul-şef al cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, preşedintele Despărţământului ASTRA Mureş, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În cuvântul său, a menţionat, mai întâi: „Mă simt onorat de prezenţa la un asemenea eveniment la Toplita, ca de fiecare dată, fiindcă suntem apropiaţi, suntem cu toţii pe aceeaşi baricadă a luptei pentru apărarea interesului naţional şi a adevărului”. Apoi a insistat, în discursul său, pe contextul apariţiei cărţii, adăugând: „În şcolile noastre, din gimnaziu, este alungată limba latină. Ce ţară e România, nu cu rădăcini latine? Ce limbă avem noi, oare? Istoria şi limba română trebuie împuţinate? Se doreşte ca noi să nu avem memorie identitară, fiindcă atunci când nu ai memorie identitară, nu ai trecut, nici prezent şi nici viitor! Ar trebui să avem ca reper discursul lui Charles de Gaulle, care spunea: „Noi, francezii, dorim o Europă a naţiunilor şi nu a regiunilor”. Noi trebuie să ne apărăm istoria, să spunem adevărul, să ne cunoaştem identitatea, rădăcinile, altfel nu vom mai fi un popor. Trebuie să ţinem la rădăcinile noastre. Şi acest volum al domnului Şandru este o carte a rădăcinilor noastre, un roman istoric, cu personaje reale. Trebuie să ne preţuim valorile şi oamenii, asemeni profesorului Şandru”. Lazăr Lădariu a reliefat, în continuare, câteva aspecte esenţiale din roman, din care selectăm câteva fragmente: „Începe, într-un fel, şi un vânt al libertăţii! „Nu vă temeţi, fraţilor! Cu noi este Dumnezeu!” - devenise deviza canceliştilor Avram Iancu, Florian Micaş, Alexandru Pop (Papiu-Ilarian), Ilie Măcelaru, Iosif Sterca Şuluţiu, Ioan Oros, de la Tabla Regească din Târgu-Mureş, împotrivindu-se celor 12 puncte ale moţiunii lui Ludovic Kossuth, de unire a Transilvaniei cu Ungaria, şi celor care clamau ostentativ: „Jurăm pe Dumnezeul ungurilor!”. Rostind acel celebru, cel mai scurt discurs din istorie, „No, hai!”, Iancu pleacă în munţi să-i organizeze pe moţi, cu acea credinţă izvorâtă din versurile lui Mureşanu: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, / Decât să fim sclavi, iarăşi, în vechiul nost' pământ!”. După „Proclamaţia către poporul valah” a lui Kossuth, o impertinenţă, o ameninţare directă la adresa românilor transilvăneni, se trece la organizarea legiunilor conduse de Avram Iancu, Petru Dobra, Simion Balint, Ion Buteanu, de alţi capi, conducători ai românilor. Încep nelegiuirile! Începe ameninţarea ungurească şi secuiască. Culmea, tocmai sub cuvântul „unitate”. Jale, vifor în vremuri de osândă - după cum reiese din „Cronica” lui Ştefan Branea, preotul din Măierău (Aluniş), şi din cartea lui Alexandru Ceuşianu - „Vremuri de osândă”. În faţa ameninţărilor, intră pe scena istoriei Regimentul de grăniceri români, de la Năsăud, înfiinţat de Maria Tereza, în anul 1762, sub celebra deviză: „Virtus Romana Rediviva”, regimentul numit „cătanele negre”, după culoarea sumanelor, care a purtat 133 de bătălii, acoperindu-se de o vitejie fără seamăn, cum a fost şi cea de la Arcole-Italia, stârnind până şi admiraţia lui Napoleon Bonaparte.După acea „adunare fatală” de la Lutiţa, cum o numea Bariţiu, Regimentul II grăniceresc secuiesc, format din infanterie şi cavalerie, condus de Berzencyei Laszlo, cu 18.000 de inşi crescuţi în cultul sângelui şi al sălbăticiei, se apropie de Reghin. În lipsa informaţiilor necesare, comandantul Regimentului grăniceresc din Năsăud, locotenent-colonelul Urban, ofiţer al armatei imperiale, nu realiza că ungurii din Fălfălău, Diznăieu şi Hotmurăş, de prin alte sate cu populaţie ungurească, se mişcau, se organizau, sprijinindu-i pe secui. În aceste condiţii, are loc baia de sânge de la Glodeni şi de la Voivodeni, un adevărat iad. Un măcel! La Reghin, strigătul de disperare, al îngrijorării devine: „Vin secuii!”. Era fatala zi de 1 noiembrie 1848: invazie, crime, jafuri, incendii! Spitalul militar, cu cei 27 de răniţi, glotaşi şi grăniceri, este ars. Toţi răniţii sunt ucişi, în chinuri groaznice, de secuii barbari! Trei zile de jaf şi de pârjol. În 1849 au loc crimele de la Hodac, Ibăneşti, Orşova, Caşva, comise de unguri şi secui. Intră în biserica din Hodac, în timpul slujbei, îl iau pe preotul Toader Lupu, pe care-l ucid. Aceeaşi soartă o au încă o sută de români, în pădurea Mociar, din Gurghiu. Au loc crime la Gledin, Monor, Şieuţ, Dumbrava (Podăşel), Morăreni, Ruşii-Munţi, Aluniş. [...] În sprijinul armatei imperiale (austriece) intervin trupele ţariste. În iulie 1849, au loc luptele de la Sighişoara - Albeşti, generalul polonez Jozef Bem este înfrânt, după care, în 13 august 1849 urmează dezastrul ungurilor de la Şiria. Laşul Bem fuge în Turcia, se converteşte la islamism şi devine Murad Paşa!” [...] „Dacă se spune că „istoria este cea mai frumoasă poveste”, ea, aşa cum s-a văzut, aici, în Transilvania, este şi plină de zbucium şi de cumplite învolburări!”, a concluzionat scriitorul Lazăr Lădariu.
Prezent la eveniment, dr. Ioan Lăcătuşu, directorul Editurii „Eurocarpatica” şi al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu-Gheorghe, a rostit cuvinte de apreciere cu privire la activitatea profesorului Ilie Şandru şi a scos în evidenţă alte particularităţi ale volumului, noua izbândă editorială, din care vom reda în continuare: „Romanul „Ani de zbucium” este o pildă despre modul în care istoria poate fi transmisă unui public ţintă de o mare diversitate şi în mod deosebit tineretului, într-o formă mult mai accesibilă, prin intermediul unui altfel de discurs, decât discursul riguros, cu trimiteri bibliografice, specific istoriografiei. Autorul se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al vieţii cotidiene a românilor ardeleni, din perioada abordată şi, în acelaşi timp, a contenciosului milenar româno-maghiar. Sunt sugestiv prezentate fenomenele de masă, stările de spirit ale unor comunităţi locale sau ale unor unităţi armate, eroismul moţilor şi al soţiilor acestora, scenele apocaliptice din timpul prădării şi incendierii Reghinului. Autorul surprinde întreaga gamă de frământări individuale şi colective, dramatismul, calvarul şi adevăratul etnocid aplicat românilor ardeleni, cu o intoleranţă specifică unor epoci istorice demult apuse. În acest context, sunt surprinse teme precum: drama românilor maghiarizaţi, relaţiile diverse şi nuanţate între nobili şi iobagi, lupta comunităţilor româneşti pentru depăşirea greutăţilor şi dăinuirea identitară, eforturile făcute de românii ardeleni pentru a-şi da copiii la şcoli, rolul intelectualilor locali - preoţii şi învăţătorii, figurile luminoase ale unor personalităţi emblematice ale istoriei naţionale - fruntaşii români paşoptişti - în frunte cu Avram Iancu, dar şi membrii unor familii de fruntaşi români, din Topliţa şi împrejurimi - din care se detaşează familia Patriarhului Miron Cristea. Cu tot dramatismul vremurilor descrise, în romanul „Ani de zbucium” nu lipseşte dragostea, pentru că, nu-i aşa, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Episodul referitor la marea dragoste, din perioada tinereţii, a viitorului Patriarh al României, Miron Cristea, era demult cunoscut lui Ilie Şandru. Acum a găsit momentul oportun pentru abordarea acestuia şi l-a realizat, în mod credibil, în stilul caracteristic scriitorului. În concluzie, Ilie Şandru îşi mai îmbogăţeşte bibliografia cu un nou roman, o lucrare valoroasă, o carte care ar trebui să se regăsească în cât mai multe biblioteci publice şi particulare, din zonă şi din întreaga Ţară, inclusiv în bibliotecile celor care sărbătorind cu mare fast ziua de 15 martie şi declarând că obiectivele revoluţiei maghiare de la 1848/1849 sunt actuale, comit un nou act de sfidare la adresa românilor ardeleni, întinând memoria atâtor mii de martiri români căzuţi pradă intoleranţei maghiare, din acei… ani de zbucium”.
Profesorul Vasile Stancu a prezentat alte aspecte relevante din romanul „Ani de zbucium”, făcând referire la „îmbinarea evenimentelor şi personalităţilor istorice reale cu aducerea în prim-planul acţiunii a unor personaje şi acţiuni imaginare”, ce respectă însă „în totalitate, adevărul istoric”. Apoi, a punctat ideea că „fiecare scriitor îşi propune, în faza iniţială, alcătuirea structurii noului roman, a scheletului, având la temelie evenimentul istoric. Şi pentru a ancora, în realitatea spaţială, acţiunea sau derularea evenimentelor, autorul descrie cum personajele sale se mişcă într-un spaţiu real, foarte detaliat redat toponimic, încât cititorul de pe Valea Mureşului superior, de la Ditrău şi Sărmaş, până la Săcalul de Pădure şi Monor, de la Galaţii Bistriţei şi Năsăud la Topliţa, Ieci (Brâncoveneşti) şi Călimănel se simte în propria vatră şi solidar cu acţiunile strămoşilor lui”. De aceea, „Cartea devine pasionantă, istoria fiind povestită altfel decât didactic, din altă perspectivă şi viziune, dar care nu schimbă sub nicio formă adevărul istoric al temei alese de romancier”. [...]
Participând la această temeinică lecţie de abnegaţie, de istorie şi de literatură, mi-am exprimat şi eu câteva gânduri: „Felicitări pentru apariţia editorială şi pentru prezenţa, cu acest roman, în spaţiul literaturii române contemporane, şi mulţumiri pentru că, iată, prin literatură, istoria poate fi recuperată de la uitare. Prin romanul „Ani de zbucium”, autorul aduce în actualitate unul dintre obiectivele formulate de Mihail Kogălniceanu, în revista „Dacia literară” (1840), acela ca istoria naţională să devină sursă de inspiraţie pentru scriitorii români, fiindcă doar în felul acesta putem avea o literatură naţională. În al doilea rând, trebuie spus că unul dintre rolurile romanului istoric (statuat în literatura română de Mihail Sadoveanu, care a glorificat epoca lui Ştefan cel Mare) este de a evoca personalităţi din istoria românilor, care să devină repere şi modele de urmat. Prin paginile acestui volum, în care istoria şi adevărul se îmbină cu ficţiunea, liricul se suprapune epicului, iar realitatea capătă o aură mitică, autorul Ilie Şandru nu ne lasă, cu niciun chip, să uităm ce istorie tumultuoasă am avut, prin ce vremuri tulburi am trecut, ce eroi au luptat pentru libertate, ce sacrificii s-au făcut pentru unire. Timpurile acelea grele au fost ţinute pe umeri de oameni mari, de oameni puternici, de oameni neînfricaţi şi, de aceea, memoria lor trebuie păstrată vie, intactă, neîntinată. Dacă în prima parte a romanului accentul cade pe acţiune, pe epos, în partea a doua, tonalitatea şi ritmul naraţiunii se schimbă, prin tenta romantică pe care o îmbracă textul, cucerind lectorul. Dar ca şi alte idile celebre, din literatură română şi universală, povestea de iubire rămâne nefinalizată şi, odată cu deznodământul neaşteptat al romanului, lacrima ni se iveşte sub pleoapă, iar melancolia ne face să reflectăm asupra destinului nostru. Revenind la ideea de la începutul discursului, aş dori să citesc doar câteva fragmente din romanul autorului (capitolul al şaselea), tocmai pentru a dovedi că vremurile grele au fost ţinute pe umeri de oameni mari, oameni tari, care au fost greu de biruit, neînfricaţi şi mereu însufleţiţi de aceleaşi idealuri nobile: LIBERTATE şi UNIRE!

„DUMINICĂ, 14 MAI 1848
în vechea catedrală, ctitorită de vlădica Inochenţiu Micu, un numeros sobor de preoţi, orodocşi şi greco-catolici, în frunte cu episcopul ortodox, Şaguna, şi cu episcopul unit, Lemeni, au oficiat Sfânta Liturghie. Dacă la adunarea din Duminica Tomii, cei doi înalţi prelaţi au făcut tot posibilul să nu se implice, de frica autorităţilor - mai ales Lemeni, care avea vădite sentimente filomaghiare -, acum, când au văzut zecile de mii de români, ortodocşi şi greco-catolici, veniţi la Blaj, au lăsat frica la o parte, venind, împreună, în faţa lor. Pe faţada marii catedrale fluturau drapelele tricolore româneşti, deasupra cărora erau scrise, cu litere mari şi aurite, cuvintele: „Virtutea romană reînvie!”.
Marea catedrală a Blajului gemea de mulţimea românilor ortodocşi şi greco-catolici, înfrăţiţi în dorinţa de a-şi câştiga libertatea. Toţi cei prezenţi ar fi vrut să-şi poată găsi un loc înăuntrul bisericii pentru a putea asista la slujba oficiată de cei doi episcopi, aflaţi acum alături în faţa altarului şi a lui Dumnezeu, spre a se ruga împreună pentru mântuirea Neamului Românesc din Ardeal. Cei care nu au reuşit să intre în biserică au inundat străzile din jur, încercând să prindă măcar câte o frântură din Sfânta Liturghie.
La sfârşitul acesteia, cel care s-a urcat în amvon nu a fost niciunul dintre cei doi înalţi prelaţi, ci un bărbat nici prea înalt, nici prea solid, dar cu o ţinută sobră şi privire dârză, dorind parcă să cuprindă în raza sa vizuală pe toţi cei din biserică, dar şi pe cei din jurul ei.
Era Simion Bărnuţiu, dascălul atât de iubit şi respectat al Blajului şi apoi al Sibiului, aflat în cel de al 40-lea an al vieţii. După câteva momente de tăcere solemnă, deodată glasul său răsună răspicat, căpătând parcă aripi spre a zbura deasupra mulţimilor, care îl ascultau cu sufletele încărcate de emoţie.
,,…Să jurăm că nici diavolii iadului nu vor mai putea rupe legăturile noastre frăţeşti, cu care e legată adunarea aceasta şi printr-însa toată naţiunea română…
Să jurăm, fraţilor! Şi ca fraţi de un sânge să ieşim la luptă în contra acelui duşman al naţionalităţii noastre, ce vine către noi cu flamura de uniune nouă de la Ţara Ungurească…
Ştim cu toţii, că ungurii vor să facă ţară ungurească din pământul Ardealului, să facă o patrie mare ungurească, fiindcă strigă de răsună toată lumea că naţiunea ungurească nu se poate cultiva decât ungureşte…
Aşadar, fraţilor, aduceţi-vă aminte atunci că vă strigă din mormânt străbunii noştri:
- Fiilor, noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi şi de multe ori am suferit doară şi mai mari rele decât voi; fost-am cu goţii, dar nu ne-am făcut goţi; fost-am cu hunii, nu ne-am hunit; fost-am cu avarii, şi nu ne-am avarit; fost-am cu bulgarii, şi nu ne-am bulgărit; cu ruşii, şi nu ne-am ruşit; cu ungurii, şi nu ne-am ungurit; cu saşii, şi nu ne-am nemţit.
Aşa este fiilor, nu ne-am ungurit, nu ne-am ruşit, nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat ca români pentru pământul şi numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s-a născut”.
Ultimele cuvinte i-au fost acoperite de o furtună de aplauze prelungite, însoţite de strigăte de bucurie, izbucnite din zeci de mii de piepturi, ce se ridicau spre înălţimile albastre ale cerului.
În fruntea zecilor de mii de români păşeau, cu demnitate, cei doi înalţi prelaţi, episcopii Şaguna şi Lemeni, ţinându-se de braţ, ca simbol al unităţii tuturor românilor din cele două Biserici. Tinerii cancelişti, în frunte cu Avram Iancu, i-au aşezat pe cei prezenţi pe zone geografice, iar moţii din Apuseni, sosiţi la Blaj încolonaţi, sub conducerea lui Iancu, aveau grijă de păstrarea ordinii.
Se aflau la Blaj peste patruzeci de mii de români! Ei ofereau un spectacol grandios, pe care Transilvania nu l-a mai văzut până atunci! Simion Bărnuţiu a dat citire Jurământului pe care cei prezenţi l-au depus în faţa întregii Naţiuni Române din Transilvania:
„Jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, Dumnezeului celui viu că voi fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe al Ardealului, Ferdinand I şi augustei case austriece. Amicilor maiestăţii şi ai patriei voi fi amic şi inamicilor, inamic.
Cum ca român voi susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi intereselor Naţiunii Române, ci voi ţine şi voi apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea.
Pe aceste principii voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele.
Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni.
Voi conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al Naţiunii Române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea mântuirea sufletului meu, amin!”.
- Să jurăm, fraţilor, că vom fi de-a pururi patrioţi credincioşi, însă pururi numai români!, a ţinut să adauge George Bariţiu, căruia zecile de mii de români i-au răspuns cu urale nesfârşite. Glasurile lor se înălţau în văzduh duse de vânt, purtate peste Hula Blajului, spre a se lăsa pe văile Târnavelor, care îşi înfrăţeau şi ele apele aici, la Blaj, aşa cum zecile de mii de români ardeleni doreau să fie înfrăţiţi pentru totdeauna.
În acest timp, canceliştii, în frunte cu Iancu, care au început să se numească tribuni, împreună cu cei mai în vârstă, s-au adunat la Episcopia Greco-Catolică pentru a gândi împreună Declaraţia ce urma a fi citită a doua zi în faţa mulţimii.
Aceasta s-a concretizat în 16 puncte, ce se refereau la principiul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii dintre popoarele Transilvaniei; se cereau şcoli româneşti de toate gradele şi înfiinţarea unei universităţi; salarizarea preoţilor români; înfiinţarea gărzii naţionale româneşti, în care să intre şi regimentele grănicereşti. Ultimul din cele 16 puncte afirma, clar şi hotărât, dorinţa Naţiunii Române de a se opune unirii Transilvaniei cu Ungaria „până ce Naţiunea Română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă”.
- Uraaa…! Uraaa…! Uraaa…!, a răsunat din zecile de mii de piepturi, încât s-a cutremurat parcă şi catapeteasma vechii catedrale a Blajului. …
- Noi vrem să ne unim cu Ţara!, a fost răspunsul pe care zecile de mii de români, adunaţi la Blaj, l-au dat ungurilor, care doreau să facă din Transilvania o ţară ungurească.
- Uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor! Suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu este cu noi! Iar Transilvania a fost şi va fi o Ţară românească! Este moştenirea sacră pe care ne-au lăsat-o strămoşii noştri daci! Transilvania este leagănul în care s-a născut poporul nostru românesc! Şi nu o vom da niciodată celor pe care vânturile istoriei i-au adus aici de pe meleaguri străine!
Aşa a strigat tânărul avocat, Avram Iancu, sosit la Blaj în fruntea câtorva mii de moţi. Era tânăr, înalt, voinic, cu o privire blândă, pornită din ochii săi mari şi albaştri.
... Românilor! Întăriţi-vă, înarmaţi-vă, apăraţi-vă şi ţineţi unii cu alţii, cum se cade să facă fraţii de un sânge şi de o limbă!”.

La final acestei prezentări, redăm cuvântul autorului:
„Romanul „Ani de zbucium” s-a născut dintr-un moment dureros care a marcat istoria românilor transilvăneni: evenimentele tragice petrecute în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Nu a fost singurul, desigur. Se poate afirma, fără nicio exagerare, că întreaga istorie a românilor transilvăneni, până în 1918, a fost una tragică, scrisă cu lacrimi şi sânge. Sunt convins însă că niciun alt moment din istoria lor nu a fost mai dureros, mai dramatic, mai cutremurător şi mai înfiorător, fiindcă niciodată românii transilvăneni nu au fost supuşi la atâtea nemernicii şi bestialităţi, atâtor crime sălbatice.
Zeci de mii de români au căzut victime acestor crime înfiorătoare şi zeci de sate româneşti au fost şterse de pe suprafaţa pământului. Nimeni nu a avut parte nici de milă, nici de indulgenţă, fiindcă avertismentul lui Kossuth a fost pus în practică cu vârf şi îndesat.
,,Naţiunea valahă” trebuia să dispară din Transilvania fiindcă, în opinia lui, s-a opus revoluţiei maghiare şi libertăţii poporului maghiar. Fără să ţină seama că era absurd să pretindă ca în numele unor ,,principii revoluţionare” un popor să renunţe la cele mai elementare drepturi ale sale, ca să asigure victoria unei revoluţii prin care se urmărea tocmai desfiinţarea lui, ca popor.
Nimeni nu a fost iertat, toţi cei ce s-au născut români, fie bătrâni, femei sau copii, au fost vinovaţi. Vinovaţi că s-au născut români! Cine a scăpat de ştreangul spânzurătorilor, ridicate la marginea localităţilor româneşti, a fost ucis de gloanţele pornite din armele ,,revoluţionarilor” unguri şi secui.
Din această uriaşă dramă colectivă a românilor din Transilvania, de la mijlocul veacului al XIX-lea, s-a născut această carte. Evenimentele din 1848-1849 constituie „miezul” cărţii, chiar dacă acţiunea începe cu mult înainte, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea şi se sfârşeşte abia la începutul celui următor.
Se înţelege, deci, de la sine că mulţi dintre eroii cărţii nu s-au născut din ficţiune, ci au fost personaje reale, participanţi la evenimentele legate de întâmplările din perioada anilor 1848-1849. Aceştia apar în carte cu numele lor reale, cu faptele pe care le-au săvârşit şi evenimentele la care au participat.
Alte personaje reale aparţin memoriei colective, transmise pe cale orală, în jurul cărora s-au ,,ţesut” legende, născute desigur dintr-un sâmbure de adevăr. Este cazul familiei lui Vasile Cristea şi a descendenţilor săi. Acestora li se adaugă, evident, o serie de personaje născute din ficţiune.
Ca şi în cazul personajelor, multe dintre faptele sau întâmplările cuprinse în paginile cărţii s-au petrecut în realitate şi aparţin adevărului istoric. Altele însă s-au născut din ficţiune, dar se împletesc cu cele reale. Aşa cum sunt întâmplările petrecute în Reghin în acele „vremuri de osândă”, cum le numeşte avocatul-scriitor Alexandru Ceuşan”.
Înainte de sesiunea de autografe, profesorul Ilie Şandru a fost felicitat pentru activitatea sa profesională şi pentru volumele publicate, de foştii săi elevi, de prieteni, intelectuali, preoţi, cadre didactice, apoi i s-au dedicat versuri de către o autoare locală, iar talentatele Livia Harpa şi Carmen Antal-Cujbă au interpretat „Cântecul Iancului”. Au fost momente de neuitat, pline de emoţie, impresionante şi aplaudate îndelung de întregul auditoriu.
La mulţi ani şi felicitări, domnule Ilie Şandru!

Categorie: