Satul nu mai duce-n spatele său veșnicia, s-a uitat pe sine, s-a-ntinat și s-a-ndulcit cu toate păcatele lumii…

Întomnatu-m-am și eu de-o vreme tot adunând clipite de veșnicie din trecuta mea viață de până acum, picurate cu amintiri triste sau îmbucurate, pe care, așa cum face fiecare dintre noi, le țin încă tăinuite într-o țandără de gând. Și, parcă tot mai des, de la o vreme le scot de-acolo atunci când sufletul meu tânjește după ceva ce-a fost cândva bun și frumos, curat, înălțător și adevărat, tânăr și sănătos, înaripat de-atâtea vise și atunci mă-ndulcesc și eu cu trăirile și plăcerile cele trecute. Dar cât de diferite sunt ele față de cele din ziua de azi. Pe-atunci, în vremea mea, mai erau încă trăiri adevărate, de drag de Neam și de Țară, de locul de născare al fiecăruia, mai era încă respectul cela cuvenit dat părinților, lege de necălcat, era vremea când credința noastră o socoteam a fi forța cea mereu izbăvitoare la toate relele și durerile vieții, când satul era locul cel făuritor de bunăcuviință, de respect, de conștiință civică, când familia, dascălul și preotul erau cei care pregăteau cu adevărat copiii pentru viață, când bunăstarea stătea în hotarul și „zilnicita” muncă a fiecăruia pentru a avea îndesulare și mereu cele de îmbucătură, când un Paște și un Crăciun erau așteptate și trăite cu adevărat, și mai câte altele și altele. Și iată cât de mult s-au schimbat toate acestea doar în cursul unei vieți de om. Satul nu mai duce-n spatele său veșnicia, s-a uitat pe sine, s-a-ntinat și s-a-ndulcit cu toate păcatele lumii și-a uitat frumoasele datini și obiceiuri, s-a pustiit de copii, îmbătrânind, iar cu fiecare zi ce trece pierzându-și rostul, nu mai e dragostea de Neam și Țară, scutul cela care a ținut la adăpost neamul nostru pe huma cea lăsată mereu moștenire rând pe rând, din tată-n fiu, a slăbit credința mult prea mult, nu mai e unire între frați și neamuri, ne căutăm de-acum rostul prin alte țări, pribegindu-ne, înjosindu-ne, slugărind în umilință străini înavuțiți din munca noastră. Și ce-i mai rău e că ne-am hoțit, neam lenevit, ne-am înstrăinat unii față de alții, față de Țară, de părinți, de dascăli, de prieteni, iar de moșia sfântă și străveche, nici că ne mai pasă. Ne-am lăcomit la a câștiga averi nemuncite, acaparate prin minciună, prin trădare, ca Iude ori ca vânzători de țară, nemaipăsându-ne de-aproapele nostru cel aflat în suferință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *