S-au împlinit, de curând, 238 de ani de la prima Revoluție română transilvană condusă de Horia, Cloșca și Crișan și cei 117 căpitani locali numiți de aceștia. A durat puțin, doar câteva luni, dar a zguduit Transilvania și a alertat întreaga Europă. A început la 31 octombrie 1784, în fața celor câteva sute de moți convocați de Crișan în Biserica de la Mesteacăn (Brad) și a luat sfârșit odată cu prinderea conducătorilor acesteia, în 27 decembrie 1784 ( Horea și Cloșca) și 30 ianuarie 1785 (Crișan).
Cauzele Revoluției? Viața insuportabilă impusă de secole românilor de către nemeșii unguri, anulându-le orice drepturi politice, sociale și umane, în condițiile în care benefi ciile stăpânitorilor Transilvaniei, pe parcursul a două secole, echivalau cu 800 tone de aur (dr. Octavian Floca, Regiunea Hunedoara – ghid turistic, 1957, p. 78), iar munca neplătită a iobagilor, în răstimp de cinci secole, ar fi echivalat azi cu 2000 miliarde euro (Georgeta Smeu, Dicționar de istoria românilor, Editura „TREI”, 1997). Redăm, în continuare, două păreri edifi catoare privind viața românilor de la 1784. Împăratul Iosif al II-lea, cunoscător direct al vieții iobagilor români, din vizitele sale lungi în Transilvania, efectuate în 1773 și 1783, când i-au fost înmânate de către țăranii români peste 19.000 jalbe, menționează: „Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcați de nedreptăţi de oricine, fi e ei unguri sau saşi, că soarta lor, într-adevăr dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns…” (Ioan Lupaș, Împăratul Iosif al II-lea și răscoala țăranilor din Transilvania, București, 1935, https://ro.wikipedia. org/wiki/%C8%98coala_Ardelean% C4%83). Jurnalistul, scriitorul și politicianul francez Jacques Pierre Brissot (1754- 1793), în cea de a doua celebră scrisoare adresată în anul 1785 împăratului Iosif al II-lea, arăta: „Călătoria prin care ai dorit să cunoști statele te-a purtat acum câțiva ani în acest ținut, te-a făcut să înțelegi, să cunoști mizeria care domnește acolo. Eu îmi amintesc esențialul unei jalbe care ți-a fost prezentată de un român. Ea suna astfel: «Prințe, noi lucrăm patru zile din săptămână pentru stăpânii noștri, a cincea pentru preoții domnului, a șasea pentru noi și a șaptea o folosim pentru sărbătorirea duminicii». Nu, negrii nu duc în insulele noastre o existență atât de infernală; trebuia ca un astfel de popor să moară în deznădejde sau să-și răpună tiranii” (Nicolae Edroiu, Jaques-Pierre Brissot și românii transilvăneni, Editura „România Press”, 2006). Românii au dorit să-și revendice drepturile pe cale pașnică, nu prin violență. O dovedesc încercările lor, de-a lungul anilor, făcute cu o răbdare și o perseverență uimitoare, de a-și rezolva doleanțele prin petiții și încercări pașnice. Astfel, în 1778, o delegație numeroasă de români moți din comunele Râul Mare, Vidra, Câmpeni și Bistra s-au prezentat cu plângeri la guvernul transilvan de la Sibiu. „Răspunsul” l-au primit la întoarcerea acasă prin execuții fi zice publice: 25 lovituri de bastoane (Toader Jungă, Cristea Todea și Petru Nicola), respectiv 12 lovituri (Vasile Pașca, Vasile Bide, Toader Nicola și Gavrilă Todea de 80 de ani, care a și murit în urma loviturilor). Deoarece guvernul de la Sibiu nu le-a acordat atenție, moții și-au trimis delegați la conducerea imperială de la Viena, în anul 1779, la Împărăteasa Maria Tereza (Horea, Cloșca, Dumitru Todea Buta) și apoi, din anul următor, la fi ul acesteia, împăratul Iosif al II-lea; în 1780 (Horea, Cloșca, Cristea Nicola și Gavrilă Onu); în 1782 (Horea, Cloșca, Simion Todea, Popa Dumitru); din decembrie 1783 până la 13 aprilie 1784 – Horea. După întoarcerea lui Horea de la Viena, delegațiile moților au mai făcut câteva încercări la guvernul de la Sibiu, la sfârșitul lunii iunie, pentru drepturile lor, dar s-au întors amăgiți cu promisiuni deșarte, fără rezultat. Văzând că drepturile și viețile lor sunt călcate în picioare, moții au decis să-și facă singuri dreptate. Semnalul declanșării Revoluției a fost dat de către Crișan, la 31 octombrie 1784, în Biserica Ortodoxă de la Mesteacăn (Brad); acesta, în fruntea celor câteva sute de moți pe care îi convocase dinainte, a pornit împreună cu ei spre Alba-Iulia, spre a se înrola militari și a scăpa de iobăgie. Au înnoptat în satul Curechiu, component astăzi al comunei Bucureșci (județul Hunedoara), situat la 12 km de municipiul Brad și la 50 de km de municipiul Deva, unde au fost atacați de gărzile înarmate ale nobililor maghiari, cu scopul de a-i opri din mersul lor spre Alba-Iulia și de a-l prinde pe Crișan, conducătorul lor. A fost scânteia provocatoare a dezlănțuirii războiului revoluționar țărănesc și răzbunător al românilor moți contra tiranilor lor stăpâni unguri. Au fost atacate și arse reședințele nobiliare și mulți nobili uciși în Ținutul Zarandului (localitățile Curechiu, Crișcior, Brad, Ribița, Baia de Criș, Săliște, Trestia, Mihăileni, Râșca, Zdrapți, Oci, Lunca); în districtul Hunedoarei și Țara Hațegului (localitățile Brănișca, Sulighete, Bretea, Ilia, Sârbi, Gurasada, Tătărăști, Lăsău, Leșnic, Roșcani, Zam, Dobra, Șoimuș, Hărău, Bârsău, Chimindia, Banpotoc, Cărpiniș, Uroi, Rapolt, Bobâlna, Geoagiu de Jos, Homorod, Binținți -azi Aurel Vlaicu -, Pișchinți, Cinciș, Valea Streiului, Simeria, Bârcea Mare, Peștișul de Sus, Peștișul de Jos, Băcia, Batiz, Buituri, Sântămăria de Piatră, Sângeorgiu, Ruși, Bățălari, Bretea, Strei, Silvașu de Sus, Silvașu de Jos, Nălați, Păclișa, Brezova, Grădiște, Clopotiva, Râu de Mori, Ciopeia, Râușor, Galați, Pui, Ponor, Râu Bărbat, Zeicani). În total numai în districtul Hunedoarei au fost arse și devastate 232 curți nobiliare în 61 de comune. Revoluția a cuprins și comitatul Albei (localitățile Abrud, Câmpeni, Roșia, Vidra, Albac, Bucium, Cricău, Galda de Jos, Mușca, Lupșa, Ofenbaia, Baia de Arieș, Ampoița, Ighiu, Ighiel, Țelna, Bucerdea Vânoasă, Vulper, Vințul de Jos), comitatul Clujului (satele Sălciua, Sânt-Georgiul Trascăului), comitatul Sibiului (satele Vinerea, Cioara,Tărtăria, Săsciori) și comitatul Aradului (satele Hunțișor, Govăjdia, Dumbrăvița, Neagra, Radna, Petriș, Săvârșin [Soborșin], Vărădia, Bârzava, Conop, Căpruța, Otvoș, Culieș). În zilele de 6 și 7 noiembrie, țăranii răsculați atacă Deva. În 6 noiembrie sunt atacate curțile nobiliare din Mintia și suburbiile Devei, iar în ziua de duminică, 7 noiembrie 1784, fără a avea un comandant, țăranii români atacă Cetatea Devei, unde era refugiată nobilimea maghiară. Au fost întâmpinați de armata imperială: „72 de țărani fură tăiați, mare parte aruncați în Mureș, alți 44 căzură prizonieri în mâna armatei. În cetatea Deva au mai fost aduși 41 de români făcuți prizonieri la Binținți și închiși în Cetatea Deva” (Nicolae Densușianu, Revoluțiunea lui Horea, editura „Viitorul Românesc”, 2001). În data de 8 noiembrie a început execuția prizonierilor: douăzeci de prizonieri fură duși Foto: ATIIM în dosul fortăreței lângă drumul ce merge spre Dobra, aici le făcură un șanț lung, nefericiții țărani trebuiră unul câte unul să îngenuncheze la marginea groapei, capul lovit de sabie le cădea de sine în groapă, iar trupul îl împingeau carnefi cele ca să facă loc altuia și în modul acesta fură decapitați toți douăzeci de inși” (Ibidem). După alți autori (dr. Octavian Floca, Regiunea Hunedoara…, op. cit.), numărul acestora ar fi fost de 50. Numele lor a rămas necunoscut. „Alți patrusprezece prizonieri fură de asemenea duși în dosul fortăreței și aici executați lângă mormântul victimelor din ziua precedentă (Nicula Sârbu, Petru Petrescu, Lapedatu Veran, Tănase Reu, Onu Solnoc, Avram Ferghiuș, Ion Ferghiuș, Ioja Hegheduș din Mintia; Nicula Petru, Constantin Josan din Herepeia; Ion Părău din Fărnădia; Ion Dan, Filimon Grozavu din Vulcești și Antoniu Schreiber din Vețel). După aceștia urmară prizonierii din Binținți. Douăzeci și doi de țărani prinși cu ocaziunea devastării curții baronului Antoniu Orban din Binținți fură duși, fără să mai fi e cercetați, în partea de sus a orașului și aici executați de la cel dintâi până la cel din urmă, fără nicio compătimire (Ion Ciurdariu, Adam Dănescu, Ion Vințan, Petru Oltean, Pavel Băcănițan, David Mariș, Pavel Giula, Ion Romoșan din Binținți; Ion Buciuman din Geoagiu; Ștefan Dobra, Ianăș Ignat, Iosif Trifu din Homorod; Aron Stoica, Sofrone Cândea, Avram Cândea din Rângheți; Șandru Murar din Șibot; Popa Mihail din Gelmar; Ianăș Temeșan, Ianăș Spinianț, Ruselin Maier din Șeulești; Adam Munteanu din Uroi și Adam Iacob din Cigmău)” (Nicolae Densușianu, Revoluțiunea lui Horea, op. cit.). Atacul asupra cetății de la Deva i-a lămurit pe răsculați că Împăratul și armata imperială nu este de partea lor. Înștiințat de dezastrul de la Deva, Horea a transmis, în 11 noiembrie 1784, prin curierul din Șoimuș, nobililor refugiați în Cetatea Devei, un ultimatum, document de o importanță crucială, dovedind o maturitate revoluționară impresionantă pentru acele vremuri, prin ideile exprimate cu 5 ani înainte de Revoluția franceză, text din care spicuim: „Nobilime să nu mai fi e și fi ecare nobil dacă va putea să capete vreo funcțiune împărătească să trăiască din aceea. Nobilii să plătească impozite întocmai ca poporul contribuabil plebeu. Pământurile nobiliare să se împărțească între poporul plebeu, în conformitate cu ordinul ce-l va da Maiestatea Sa Împăratul” (Ibidem). Nobilii și armata Imperială, dorind să câștige timp, au inițiat o serie de dialoguri și încercări de temperare a răsculaților, culminând cu armistițiul de 8 zile de la Tibru, din 12 noiembrie 1784, încheiat de Cloșca, Horea tânărul și Urs Uibar cu vicecolonelul Schultz, act ale căror condiții imperialii nu l-au respectat. Timpul însă curgea în favoarea nobililor și imperialilor, care, în acest răstimp, au început să se organizeze, să împânzească trecătorile cu armată și să înconjoare Munții Apuseni din toate părțile, luând de partea lor, pentru liniștirea românilor, preoți și episcopi ortodocși în toate districtele. În aceste condiții s-au mai dat lupte sporadice pe Valea Arieșului și a Crișului Alb, ultima dintre acestea consemnându-se în data de 7 decembrie 1784, la granița dintre satele Mihăileni și Blăjeni, pe Valea Crișului Alb. Gruparea armatei imperiale condusă de vicecolonelul Kray , însoțită de episcopul Nichitici și câțiva preoți, a fos întâmpinată în acest punct strategic, poartă de intrare în inima Apusenilor, de o trupă de vreo 600 de țărani conduși de Micula Bibarț din Blăjeni. Pe când episcopul și preoții negociau cu țăranii ca aceștia să se retragă, colonelul ordonă încercuirea pe ascuns a țăranilor și foc asupra acestora. Au pierit în luptă 85 de țărani, majoritatea din Blăjeni (45), inclusiv comandatul Micula Bibarț, iar 15 au fost făcuți prizonieri. Drumul spre Abrud era acum deschis armatei imperiale care l-a și ocupat a doua zi. Mai rămăsese neocupată de imperiali zona Câmpeniului, unde se afl a armata lui Horea, formată din vreo 25.000 de țărani. „În 14 decembrie, îndată ce sosiră trupele la Câmpeni, Horea dete poruncă tuturor partizanilor săi, că sub pedeapsa de moarte să se întoarcă fi ecare pe acasă, fi indcă au venit trupele Maiestății Sale Împăratului, dar pe dânsul să-l petreacă încă până la Albac și peste munți, ca săși poată continua drumul către Crișul-Negru și de acolo către Viena” (Ibidem). Ce a urmat se știe: prinderea prin trădare a lui Horea și Cloșca (27 decembrie 1784), întemnițarea lor la Abrud (31 decembrie 1784) și Alba-Iulia (2 ianuarie 1785) și apoi prinderea lui Crișan la Mogoș (30 ianuarie 1785) și întemnițarea sa la Alba- Iulia, după două zile. Între 26 ianuarie și 24 februarie 1785 a durat interogatoriul conducătorilor revoluției. În acest timp, aceștia au fost purtați în lanțuri, sub escortă, prin satele de pe ambele maluri ale Mureșului, între Alba-Iulia și Deva, spre înfricoșarea țăranilor. A urmat oribila osândă, de tragere pe roată: Crișan mort (16 februarie 1785), iar Cloșca și Horea, în viață (28 februarie 1785), în fața a peste 6.000 de oameni dintre care 2.515 țărani aduși cu forța din 419 comune. Și înainte și după această dată sute de țărani români au fost uciși cu sălbăticie, trași pe roată, trași în țeapă, decapitați, bătuți, întemnițați, iar familii întregi au fost deportate în Banat. Spre slava și cinstirea acestor nemuritori eroi și martiri ai neamului nostru daco-românesc multimilenar s-au scris mii de pagini, s-au dat nume unor localități și străzi, s-au ridicat troițe și monumente, dar niciodată nu va fi prea mult, deoarece viețile lor sacrifi cate, pentru ca zilele urmașilor să fi e mai libere și mai fericite, sunt neprețuite. Nu a fost încă plătită munca iobagilor români transilvăneni, prestată în folosul stăpânilor lor tirani, care ar însemna cel puțin trecerea în folosul comunităților locale a jumătate din pădurile, terenurile, edifi ciile și castelele de care benefi ciază acum urmașii nobililor din acea vreme (Revista „Țara Iancului”, nr. 10/2016- ISSN2067-2659, p. 19). Asociația „Țara Iancului – Iubirea Mea”, cu sediul în Deva, și Clubul său de elevi voluntari „Crăișorii”, au organizat an de an, începând de la înfi ințare (2008) – cu participarea unor unități școlare și comunități, spre cunoașterea și cinstirea luptătorilor, martirilor și eroilor din prima Revoluție română transilvană – o serie de festivaluri și concursuri cultural- patriotice și de colinde, simpozioane, excursii tematice, revistă proprie și colaborări jurnalistice, montare și sfi nțire de plăci comemorative în localități din județul Hunedoara (Țebea, Brad, Crișcior, Ribița, Baia de Criș, Buceș, Tomești, Blăjeni, Deva), județul Alba (Albac, Horea, Vadu-Moților, Sântimbru, Cricău, Arieșeni, Abrud, Câmpeni, Alba-Iulia, Zlatna) și județul Arad (Hălmagiu, Gurahonț). Ilustrăm, în acest articol, câteva aspecte de la acțiunile noastre din ultimii opt ani, din localitățile Albac, Arieșeni, Brad și Horea. Să purtăm un gând pios luptătorilor, martirilor și eroilor! Să încercăm fi ecare a da un răspuns pozitiv la întrebarea formulată de publicistul Gheorghe Secășeanu, în octombrie 1884, cu ocazia celebrării centenarului revoluției conduse de Horia, Cloșca și Crișan: „Noi, care rămânem uimiți înaintea fi gurilor suverane ale celor trei mari țărani români de la 1784, ști-ne-vom oare face vrednici de faptele, de moartea lor ?”. Ioan Paul Mărginean (președinte), Mihaela Aurora Mărginean (secretar), membri fondatori ai Asociației „Țara Iancului – Iubirea mea” și Clubului „Crăișorii”
