„Pace vouă!” – sunt primele două cuvinte rostite de către Domnul Iisus Hristos după Înviere. După cum știm, ele au fost adresate ucenicilor Săi, care se aflau încuiați într-o încăpere, biruiți fiind de frica iudeilor. Cuvintele au fost spuse de către Mântuitorul cu menirea clară de a alunga teama din sufletul ucenicilor, dar, mai cu seamă, de a le sădi în inimă prima undă de bucurie a Învierii. Dacă toți am crede în Înviere fără a cere imperativ, ca Toma, de a-L vedea pe Dumnezeu Fiul, atunci am fi cu adevărat fericiți. Gândul permanent că Domnul ne va învia și pe noi prin moartea Sa, va altoi în inima noastră pacea lăuntrică, iar prin pacea lăuntrică vor fi atrase unul câte unul și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Fiindcă ce ar fi Creștinismul fără Învierea lui Hristos și implicit fără învierea morților?! Gândul smerit că vom învia va aprinde în inimă entuziasmul și mintea va intra în stare de trezvie, afierosind sufletul lui Dumnezeu. A avea o stare de entuziasm înseamnă, etimologic, a fi în Dumnezeu. Adică răsare în inima omului o lumină și o iubire care anticipează starea care o va trăi sufletul la Învierea de obște. Și acea stare o numim pace. Pentru că Dumnezeu este iubire, lumină și pace. Câștigarea păcii lăuntrice se dobândește prin cugetarea cu luare-aminte la moarte, reflectând la atacurile nemiloase ale demonilor când ne vom strămuta în cealaltă lume, despre care nu știm aproape nimic.
„Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (Duminică), și ușile fiind încuiate unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute.”
(Ioan 20, 19, 22, 23)
În aceste versete din Evanghelia Sfântului Ioan este prezentă marea bucurie a Învierii Domnului și dăruirii Duhului Sfânt Apostolilor Săi și, prin dânșii, nouă tuturor. Prin urmare, pacea vine înlăuntrul minții noastre dacă, și numai dacă, ne străduim cu toată puterea sufletului să-L iubim pe Dumnezeu. Așa se dobândește și echilibrul duhovnicesc. Și e suprem de important faptul că pacea interioară a inimii n-o dobândim decât prin nevoință, rugăciune și luptă neîncetată. Grijile tulbură pacea sufletului, precum rafalele de vânt răzvrătesc apele unei mări liniștite. Dumnezeu e foarte aproape. Uităm tot timpul acest Adevăr. Dumnezeu e în noi. În miezul ființei noastre, adică în inimă. Și de acolo din inimă îl auzim cum bate, alteori strigă duios la sufletul nostru să se trezească din somnul cel de moarte. Să nu uităm niciodată că pacea e primul semn că Domnul se află așezat pe tronul inimii noastre.
Valeriu Tănasă (Agapia, judeţul Neamţ)
