Mi-a atras atenția această sintagmă extrem de adevărată și care surprinde un crud adevăr. Aproape cu toții fugim de sinele nostru. Această tendință de evitare a întâlnirii cu sinele echivalează cu o ieșire a minții din inimă. Dar înlăuntrul inimii se află Domnul Iisus Hristos. Deci fugim de Dumnezeu! Evităm să dăm ochii cu sinele nostru și cu Sfânta Treime. Specificăm că prin sine noi înțelegem atât sufletul nostru, cât și ego-ul. Dar depărtarea de noi înșine induce o răceală a sufletului și produce un dezechilibru duhovnicesc care împinge persoana noastră într-o nesfârșită cădere în abis. Dorim a nu primi moartea niciodată. Ori această înseamnă o condamnare la o moarte perpetuă. O astfel de abordare față de acceptarea unei dedublări sau chiar rupturi față de sine conduce la uscarea sufletului și la o alienare a ființei pentru că s-a rupt de Dătătorul de Viață. E ca și cum am fi ascunși într-o închisoare unde soarele pătrunde pentru puține minute în timpul amiezii. Cum să anihilăm moartea dacă Creatorul nostru rezolvă prin moarte revenirea noastră la chipul și asemănarea după Arhetipul dumnezeiesc, pe care le-am pierdut după căderea protopărinților Adam și Eva? Dacă un melc iese din casa sa, sfârșește prin a fi strivit sau a fi înghițit de vreun prădător. Cei care merg mult prin păduri au văzut melci fără carapace, atunci când plouă zile întregi. Fără casă, melcul are o înfățișare respingătoare. Tot așa arătăm și noi, oamenii, care alergăm ca bezmeticii din fața lui Dumnezeu. Bine că avem închiși ochii minții, că altfel ne-am pierde cu totul dacă am vedea chipul nostru desfigurat de disperare și lipsit de lumina și iubirea dumnezeiască! Putem să ne închipuim și o vulpe care e urmărită de armele vânătorilor și nu își află salvarea decât în vizuina pe care a pregătit-o din vreme. Prin aceste exemple dorim să exemplificăm riscurile și calea total irațională la care conduce fuga de noi înșine și la haosul care îl aduce în suflet împrăștierea. Știm că monahul e sfătuit să nu-și părăsească chilia decât în situații critice și numai atunci când primește binecuvântarea starețului. Dacă umblă prea des în afara chiliei pierde toată roada nevoințelor acumulată în ani de zile. Se răcește, își pierde lumina și rătăcește veșnic în chinurile disperării. Dar noi, modernii, care nu prea dorim să știm nimic despre Dumnezeu… fugim de întâlnirea cu noi înșine pentru că intrăm în singurătate cumplită și, cuprinși de spaimă, ieșim din noi înșine în speranța că vom găsi salvarea în lume: la oameni, în diverse plăceri, în droguri și în vagabondaj, crezând astfel că am aflat libertatea adevărată. Apoi, de vreo cincisprezece ani, a venit peste noi năpasta internetului. Acesta ne-a scos total din legătura cu sinele nostru și cu Dumnezeu. Toate monstruozitățile, care sunt postate pe ecranele telefoanelor și ale tabletelor, fac răni în sufletul copiilor, răni care vor fi extrem de greu de vindecat. Și astfel, lipsiți de sinele propriu, oamenii vor intra într-un soi de autism agresiv, având temelie chiar indiferența ucigătoare ce va face imposibilă comuniunea. Prin urmare, va fi un iad pe pământ, adică se va împlini idealul pe care și l-a propus Antihrist. Să fim atenți și să căutăm întâlnirea cu sinele propriu fiindcă atunci vom primi lumina și iubirea lui Dumnezeu. Vom ajunge ființe blânde și vom moșteni pământul, așa cum ne-a promis în Evanghelie Domnul Iisus Hristos. Am recitit Filocalia, volumul al IX-lea, care cuprinde cunoscuta scriere Scara, a Sfântului Ioan Scărarul. Sunt acolo două note ale părintelui Dumitru Stăniloae, care fac referire la sinele omului: „Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine (și, se înțelege, dincolo de lume), adică se află în extaz. Minunea celor de dincolo de mine se vede numai prin mintea adunată în ea însăși, pentru că prin ea sunt transparente și pentru că infinitatea lor seamănă cu indefinitul minții și în legătură cu el” (Filocalia, vol. IX, p. 159, scolia 258). „Fii aplecat (sau fii în extaz) spre inima ta, uitând de toate și privind numai spre ea, de e întinată sau curată, de nu mai ai în ea urmă de păcate pentru care trebuie să-ți ceri iertare sau poți vedea prin curăția ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă, pentru că prin inimă vedem pe Dumnezeu și trăim legătura cu El, de care inima e lipită atât de tare, că nu mai poate fi furată de ei” (Filocalia, vol. IX, p. 167, scolia 284).
