După însângeratul Decembrie 1989, cu peste 1.000 de morți nevinovați, flagelul „plății de polițe” a pătruns și în lumea ortodoxiei române, până la nivel de înalți prelați, care, în regimul politic apus, au deranjat prin seriozitatea, tenacitatea și conștiinciozitatea cu care și-au împlinit menirea duhovnicească de păstori de suflete. Au deranjat pe cei cu comportament mai puțin „ortodox” și care, din obligația numită în termeni de specialitate teologică ascultare, n-au putut crâcni la momentele acelea. Schimbându-se regimul politic, s-a schimbat și „macazul”! Dar au intrat în „oala” calomniei și adevărați patrioți din ceata „purtătorilor de sutane negre”, care au acționat pe tărâmul cultural-național, prin patriotismul lor fiind taxați ca obedienți ai instituțiilor statului din acele timpuri. Termenul denigrator a fost foarte dur, împrumutat din terminologia folosită pentru acei indivizi pârâcioși din cea mai joasă speță: „turnători la securitate”. În zilele noastre, termenii sunt mult mai… „delicați”, dar esența rămâne aceeași: „agenți sub acoperire”. O asemenea victimă dorim să o aducem în atenția marelui public, prin „radiografia” vieții și activității sale. La data de 21 noiembrie 1921, s-a născut în satul Rohia, aflat atunci în plasa Lăpuș (cu reședința la Târgu-Lăpuș) din județul Someș, un copil numit Ioan Birdaș. A intrat de tânăr ca frate în Mănăstirea Rohia (1935) fiind tuns în monahism tot acolo, sub numele Emilian și hirotonit îndată ierodiacon și ieromonah (1941). Și-a început studiile la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, în anul 1936, dar le-a întrerupt din cauza ocupației Transilvaniei de Nord de către trupele horthiste. A slujit o perioadă ca administrator parohial în unele parohii din jurul Rohiei și în jurul Mănăstirii „Sfântul Ilie” din Toplița (1942-1944). Și-a reluat apoi studiile la Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea și „Nifon Mitropolitul” din București (1944-1948) și la Institutul Teologic Universitar din București (1948-1952). În timpul studiilor a fost hirotesit protosinghel (1947), funcționând un timp ca preot la Mănăstirea Călugăra – Oravița, după care ca stareț al Mănăstirii „Martirii Neamului” din Baia de Arieș, apoi ca responsabil al internatului școlii de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Radu-Vodă din București. După absolvirea Facultății, protosinghelul Emilian Birdaș este numit preot slujitor la Catedrala Patriarhală din București (1953-1957), apoi devine vicar administrativ la Episcopia Romanului și Hușilor (1957-1963). În anul 1958, a fost hirotesit arhimandrit. Ulterior, devine preot-paroh al Catedralei Reîntregirii din Alba-Iulia, unde, în acel moment, nu era încă episcopie. La 11 iunie 1973, arhimandritul Emilian Birdaș a fost ales ca Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului cu titlul „Rășinăreanul”, fiind hirotonit întru arhiereu la data de 12 septembrie 1973. În această calitate arhierească s-a preocupat susținut de soluționarea problemelor pastoral-misionare din județele Mureș, Harghita și Covasna, contribuind eficient la apropierea dintre etnii și confesiuni, stingând sau atenuând disensiunile dintre etnia română și cea maghiară. În anul 1975, a fost reînfințată Episcopia Ortodoxă de Alba-Iulia, cu atribuțiuni de administrare a parohiilor din județele Alba și Mureș. Episcopul Emilian a fost ales la 14 decembrie 1975 ca Episcop al noii structuri bisericești, după ce, în prealabil, avusese un rol determinant în luarea deciziei pentru reînființarea arhieriei respective. Așa a și rămas în conștiința credincioșilor din Alba-Iulia și împrejurimi, ca unul dintre artizanii reînființării Episcopiei Ortodoxe de pe meleaguri bălgrădene. A fost instalat ca Episcop în Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia la 25 ianuarie 1976. Ca Episcop, Emilian Birdaș s-a ocupat cu multă competență și exigență (când a fost cazul) de organizarea noii Eparhii, de restaurarea unor monumente istorice, de ridicarea a numeroase biserici și pictarea lor. Astfel, a restaurat vechea biserică de la Mănăstirea Râmeț alături de care a construit o biserică nouă; construcția a durat până în anul 1986. A întâmpinat în unele locuri rezistență, dar a învins-o, creându-și, în acest sens, un renume, dar nefiind pe placul unor reprezentanți ai puterii, ba chiar și din rândul clerului. În timp ce în alte eparhii se demolau biserici, Episcopul Emilian s-a opus cu vehemență distrugerii acestora, pilduitoare în acest sens fiind salvarea bisericii „Sfântul Nicolae” din Miercurea-Ciuc. Apoi, nu poate fi trecut cu vederea faptul că a renovat și reconstruit Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Toplița, județul Harghita. În total, a contribuit la reconstruirea din temelii a unui număr de 72 biserici ortodoxe și la repararea altor sute de locașuri de cult, producând schimbări fără precedent în Biserica Ortodoxă Română. Rezultatele muncii sale au deranjat pe mulți factori de decizie, astfel că, în anul 1990, înaltul prelat ortodox a fost „obligat” să demisioneze, fiind primul mare reprezentant al BOR care a avut o asemenea soartă. Încălcarea oricăror canoane bisericești, printr-un act de nedreptate strigător la cer (cum se spune în termeni populari), i-a cauzat un atac cerebral al cărui consecințe medicale psihice și psihologice n-au mai fost „reparate” niciodată! Nu e nicicând târziu să revenim cu observația că, la început de an 1990, s-au strâns semnături pentru alungarea Episcopului. În biserici s-a dus o adevărată campanie de discreditare a sa, manevrele „popimii revoluționare” atingând proporții nemaiîntâlnite. De ce? Pentru că deranja! Deranja pe mulți! Era aspru cu greșelile confraților și cu păcatele creștinilor care apăreau în fața lui pentru cuvinte de învățătură duhovnicească. Dar, cunoscându-i-se până la nivelul cel mai înalt meritele, în aprilie 1990, Emilian Birdaș a fost reintegrat în Sinod în calitate de arhiereu-vicar al Episcopiei Aradului, Ienopoliei și Hălmagiului, cu titlul „Arădeanul”. În altă ordine de idei, apreciindu-i-se activitatea în plan spiritual-cultural-duhovnicesc, în anul 1992 a fost desemnat membru de onoare al Academiei Române. La 12 iulie 1994, a fost reales episcop al reînființatei Eparhii a Caransebeșului. Aici a început imediat construcția Catedralei Episcopale și a reluat tipărirea „Foii Diecezane” și a „Calendarului Românului”. Opera sa literară este vastă. Ne limităm să reliefăm, cu acest prilej, că a publicat mai multe studii de teologie și istorie, Îndrumători pastorali, Îndreptări ortodoxe, cărți de rugăciune, predici și articole, în reviste de specialitate teologică, reeditând – printre altele – Noul Testament de la Alba-Iulia, din 1648, precum și Bucoavna de la Alba-Iulia, din 1699. O caracterizare foarte amplă, documentată și veridică i-o face preotul Ștefan Urdă într-un articol publicat în revista „DacoRomania”, în care își recunoaște și propriile minusuri în atitudinea pe care a avut-o față de înaltul ierarh. Episcopul Emilian Birdaș a trecut la cele veșnice la data de 5 aprilie 1996, în orașul Caransebeș, având vârsta de numai 74 de ani. Față de multitudinea datelor biografice este momentul să pătrundem și pe tărâmul simțămintelor sale. Fără nicio exagerare, înaltul ierarh s-a caracterizat printr-un profund simț patriotic, România și românismul avându-le la suflet la cote înalte, iar legislațiaȚării din vremea sa i-a „alimentat” aceste sentimente. Astfel, Legea nr. 63/30 octombrie 1974 stipula norme juridice concrete privind ocrotirea patrimoniului cultural-național, fixând cadrul legislativ general în domeniu. În baza Legii respective au fost emise Instrucțiunile de aplicare, aprobate prin Hotărâre de Guvern (HCM, spus în termeni populari pe atunci, Guvernul având titulatura de Consiliu de Miniștri). Ca și în alte situații, măsurile de coerciție erau cele mai… palpabile! Dar se începea cu organismele de profil cultural, care să identifice toate locurile unde se găsesc obiecte de patrimoniu, acestora să li se stabilească măsuri eficiente de păstrare, să nu se degradeze și nici înstrăinarea lor să nu poată avea loc. Veneau apoi măsurile asiguratorii pentru eventualitatea încălcării legii. Obiectivele deținătoare de bunuri mobile din domeniul de patrimoniu „coborau” până la nivel de… biserică! Da, da! Multe „bijuterii” ale statului și Poporului Român erau adăpostite de lăcașurile de cult religios, chiar dacă, într-un mod puțin voalat, se făcea indirect trimitere la asemenea instituții, prin legislație, de exemplu: „instituțiile de cultură și cult”. În baza legislației amintite, organele de miliție (atenție, nu securitate!!) și-au introdus în organigrama de la serviciile de combaterea criminalității economice funcția la nivel județean de ofițer care avea ca linie de muncă numai apărarea patrimoniului național-cultural! La instituția îndrituită, respectiv Miliția județeană Alba, ofițerul cu asemenea atribuțiuni era colonelul Iuliu Chiș (atenție la modul în care i se scrie numele, pentru a nu avea loc „confuzii”!!). Potrivit atribuțiunilor de serviciu, ofițerul în cauză era de găsit aproape zilnic la: Comitetul Județean de Cultură, Muzeul Național al Unirii sau la Episcopia Ortodoxă de Alba-Iulia. Iată cum, din nou, apare pe „ecran” Preasfințitul Episcop Emilian Birdaș! Legături cu securitatea? Nicidecum! Dar colaborarea funcțională cu miliția, da! Se poate căuta pe internet legea nr. 63/1974, dar mai ales Instrucțiunile de aplicare ale acestei legi aprobate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri în materie. Am asistat personal la o întâlnire de lucru între Preasfințitul Episcop Emilian Birdaș și colonelul Iuliu Chiș, când am primit ajutorul lor în soluționarea unui dosar de omor cu autor neidentificat. Pentru aceasta, însă, e nevoie să dau din nou timpul înapoi. În vederea crezământului, e necesar să intru în multe detalii. Multe, dar de neînlăturat! La 15 iunie 1979, s-a semnalat organului polițienesc de la Sebeș dispariția de la domiciliu a lui I.N. din satul Răhău. Numai la 1 august 1979, în lanul de grâu de pe „Dealul Lancrămului”, pendinte administrativ de acest oraș, s-au descoperit osemintele scheletice ale celui dispărut (Colonel (r.) Dorin Oaidă, În slujba adevărului, p. 41-80). Un an de zile au durat cercetările și celelalte activități specifice desfășurate personal, până au fost descoperiți autorii abominabilei fapte. Nimic din cele întreprinse pentru rezolvarea cazului nu constituie tema prezentului material scris, ci numai… parțial! Adică, unele particularități legate de autori: J.V., autorul principal și major din punct de vedere juridic și G.R., minor și complice. Pentru că nu s-au găsit corpuri delicte, baza probatoriului a rămas la nivelul recunoașterii făptuitorilor. Inclusiv data comiterii faptei: 14 iunie 1979. Pe tot parcursul urmăririi penale, J.V. avea momente în care-și recunoștea fapta, dând și unele detalii, iar alteori, nu! Într-una din zilele lui – să le numim „bune” -, am mers cu el la o reconstituire. La data desfășurării acestei activități procedurale, lanul de grâu în care fusese omorâtă victima era „înlocuit” acum cu unul de porumb. Aspect pozitiv pentru anchetă. Numai adevăratul autor al faptei ne putea conduce acolo unde și-a realizat „opera” (!). Pentru a nu avea surprize neplăcute, l-am legat pe J.V. cu cătușele de mine. Din nou, o bună inspirație. N-am avut surprize neplăcute cu reconstituirea, ci dimpotrivă! Venind peste câmp până la mașină, Viorel, căruia-i simțeam și respirația, a vorbit ceva cu el însuși: „Nu m-o ajutat Dumnezău, c-am făcut fapta în Joia Verde!”. N-am reacționat în niciun fel, pentru că eram mai mulți de față: echipa de cercetare, cei doi făptuitori și martorii asistenți obligatoriu la asemenea activități procedurale. Doar reveniți la „bază”, numai eu și el, am reluat ideea sa: – Mă, Viorele, cum e cu Joia Verde? – Da, domnule maior, am făcut fapta în Joia Verde. – Scrie asta! L-am lăsat pe criminal cu colegii și am plecat val-vârtej la Pianu de Sus. De ce acolo? În urmă cu câțiva ani, lucrând într-o crimă cu autori necunoscuți, am cunoscut personal și foarte apropiat pe preotul Virgil Barbu, unul dintre preoții parohi ai comunei respective. Între noi s-au creat sentimente și relații de o altă factură decât cele oficiale de la preot la… autoritatea de stat. Acolo m-au condus pașii pentru lămurirea aspectelor legate de Joia Verde. Dialogul între noi a fost în următorii termeni: – Părinte, ce sărbătoare creștină e la Joia Verde? – Propriu-zis nu e o sărbătoare. În popor se spune că e o zi în care să nu faci activități mai deosebite. „Cade” în fiecare an în a șaptea zi de joi după Sfintele Paști. – Ai calendarul creștin de pe anul trecut? – Am. Cum să nu am? Căutând, am găsit ceea ce ne interesa. Joia Verde fusese în 14 iunie 1979!! Am solicitat și am primit o adeverință oficială, în acest sens, cu antetul și ștampila parohiei Pianu de Sus. Adeverința a ajuns ca probă indirectă în dosarul de omor cu autori neidentificați – victimă I.N., din orașul Sebeș, satul Răhău. Când dosarul respectiv a ajuns pe rol la Tribunalul Județean Alba, președintele completului de judecată, magistratul Adrian Popescu, a solicitat ca adeverința „buclucașă” să fie însoțită și de un act din partea Episcopiei Ortodoxe de Alba-Iulia. Personal nu cunoșteam pe nimeni acolo. Dar, prin colonelul Iuliu Chiș am ajuns în fața Preasfințitului Părinte Episcop Emilian Birdaș. Însă, până a bate la ușa înaltului prelat, am făcut niște investigații (deformație profesională!) în legătură cu persoana și personalitatea sa. Curgeau aprecierile pozitive despre sentimentele sale patriotice, precum picăturile de ploaie. Aceste cuvinte, scrise acum, le doresc a fi și ele un omagiu față de distinsul teolog și lucrător pe tărâmul spiritual, cultural și patriotic. Faptul că legislația pe care am tot amintit-o a stat ca un ghimpe în ochii trădătorilor de Țară, dușmani ai României și românismului, a fost dovedit și prin aceea că ea a fost abrogată prin Decretul-Lege al CPUN din 22 decembrie 1989. Nicolae Ceaușescu era încă în viață atunci când s-a întreprins această mârșăvie. Urmarea? Toată „floarea” patrimoniului cultural-național a luat drumul străinătății. Toți neaveniții, unii chiar analfabeți, în fapt, au devenit „comercianți” de asemenea bijuterii ale României. Nu-i interesa decât banul, banul și iar banul! Nu mai spunem că se vindeau adevăratele bijuterii la prețuri de nimic! Poporul Român, în înțelepciunea sa, are multe vorbe de duh. Referitor la asemenea temă se potrivesc cuvintele: „După ploaie, chepeneag”. S-a încercat repararea a ceea ce s-a stricat, prin apariția ulterioară a unor acte normative în domeniu: Legea nr. 182, din 25 octombrie 2000, și Legea nr. 123, din 30 mai 2017. Ele se și numesc în preambul: „ […] privind patrimoniul mobil cultural-național”. Dar, decât niciodată, mai bine mai târziu! Alte comentarii nu credem că mai sunt necesare. Ba da! De la simțămintele patriotice și faptele pe potrivă, ale Preasfințitului Episcop Emilian Birdaș, până la degradanta pecete de „turnător la securitate” distanța e incomensurabilă!
col. (rtg.) Dorin Oaidă (Alba-Iulia)
prof. Diana Moga (Alba-Iulia)
