Volumul pe care îl propunem atenției spre a primi Premiul „Gheorghe Buzatu”, care poartă numele eminentului cercetător al istoriei contemporane a României, este monografia comunității minoritare a românilor din orașul Sfântu-Gheorghe, pentru perioada 1614-2021, și a instituțiilor ei identitare – biserică, școală, cultură. Cercetarea este interdisciplinară, de istorie, demografie și sociologie. Temeinicia unei asemenea abordări interdisciplinare este dată de pregătirea autorului: cu doctorat în sociologie, arhivist și diriguitor al unei Direcții județene de profil – Covasna -, calități care i-au îngăduit identificarea surselor documentare de primă mână. De asemenea, dr. Ioan Lăcătușu are și îndelungată experiență în administrația publică: viceprimar al municipiului Sfântu-Gheorghe (1977-1985), consilier județean independent (1996-2000), dar și implicat nemijlocit în viața socială: epitrop în Parohia de la Biserica veche din Deal (1990-2019) și lider al mai multor asociații cultural-științifice și civice: Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna”, Despărțământul ASTRA Covasna-Harghita, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, între anii 1992-2021 etc.. Poate, pentru românii din exteriorul Arcului Carpatic, aceste demnități civice din fruntea amintitelor asociații vor părea neînsemnate, dar, pentru cei trăitori în fostul județ Trei Scaune, ele au o adâncă reverberație, a cărei dimensiune susține și întreține demnitatea de vechi „pământean”, ajuns minoritar prin vitregia împrejurărilor istorice. Și, nu întâmplător, dr. Ioan Lăcătușu și-a dedicat ani buni din viață cercetând în arhivele publice, dar și în colecțiile personale sute și sute de dosare pentru a scoate la lumină informații rare și, cu atât mai prețioase, despre românii din Sfântu-Gheorghe. Istoria și evoluția comunității românilor din Sfântu-Gheorghe este documentată de autor atât prin acte ale Principatului Transilvania sau ale Curții de la Viena – lustra ordonată de principele Gabriel Bethlem, din anul 1614, a conscripției din1750 (a contribuabililor din Transilvania) și cea urbarială din 1819-1820 și 1835 sau recensământul din1850 -, cât și prin actele civile, personale – de proprietate, de vânzare/cumpărare, de învoieli, conflicte, plângeri, martori la evenimentele din 1821, emigrări peste Carpați etc. – ale iobagilor români. Aceste din urmă mărturii despre românii din Sfântu-Gheorghe, fie iobagi, meșteșugari – fierari, dulgheri, lăcătuși, tâmplari -, fie comercianți, slujitori ai altarelor, învățători etc., sunt impresionante prin diversitatea și încărcătura lor. Ele creează cadrul istoric opresiv, în care a trăit și evoluat comunitatea românilor de aici. În pofida politicii de deznaționalizare practicată, cel mai frecvent, prin constrângeri sau uneori, benevolă – de renunțare la religia ortodoxă, urmată de căsătorii mixte, de înnobilare/reînnobilare, de înrolare în regimentele grănicerești și de promovare în grad – comunitatea românilor sângeorzeni a sporit continuu, numeric și calitativ. Începând cu deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, urmare a accesului valahilor la educație și instrucție, consecință a hotărârii Sinodului de la Alba-Iulia din 1698 al Bisericii Ortodoxe din Transilvania (act la care nobilii maghiari, sași și secui din Dietă s-au opus) în dregătoriile locale din Sfântu-Gheorghe – jurist, pretor de plasă, sub-notar, judecător etc. – sunt întâlniți și români. Autorul constată că accesul acestora la demnitatea de primar a orașului a fost o consecință a Marii Uniri, care a îndreptățit Statul Român să-și creeze instituții de drept în plan local: prefecturi, plăși, primării, revizorate școlare, tribunale, instituții sanitare, judecătorii, poliție, jandarmerie, unități militare etc. (p. 55). La recensământul din 1931, din cei 10.181 locuitori ai orașului Sfântu-Gheorghe, 2.497 erau români, 6.644 unguri, 86 sași-șvabi, 330 evrei, 257 germani etc.. În anii stăpânirii hortiste (1940-1944) de intoleranță și discriminare etnică și confesională, îndeosebi față de evrei și români, numărul lor scade: cei dintâi sunt trimiși în lagărele de exterminare, iar cei din urmă sunt evacuați sau, nesuportând persecuțiile și samavolniciile, se refugiază peste Carpați. Devenit reședință a județului Covasna în 1968, în orașul Sfântu-Gheorghe, ca urmare a dezvoltării economice, culturale etc., populația sporește de la 20.768 locuitori în 1966 la 67.220 în 1992, dintre care 16.049 erau români (p. 93). La fel de interesante și importante sunt concluziile desprinse de dr. Ioan Lăcătușu din tabelele pe care le-a alcătuit pe temeiul recensămintelor dintre anii 1850-1992, referitoare la populația orașului Sfântu-Gheorghe, în funcție de confesiunea locuitorilor – ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, reformați, evangheliști, unitarieni, israeliți, baptiști, alții (p. 109-112). Instituțiile identitare ale comunității românilor din Sfântu-Gheorghe – biserica, școala și cultura – sunt, în opinia autorului, pilonii de conservare, prin cultură și credință a dăinuirii românești în Sfântu-Gheorghe, ca de altfel, în toate localitățile din zonă (p. 33). Nu întâmplător acestor aspecte, tratate în capitolele II, III, IV, le-a fost rezervată o treime din economia demersului științific, ele constituind stâlpii de rezistență ai monografiei, grație cărora înțelegem dăinuirea românilor într-un spațiu potrivnic afirmării naționale. Tratarea celor trei teme este realizată într-o manieră unitară: sunt identificate instituțiile de profil – școală, biserică, asociație culturală și civică, teatru, muzeu, ziar și revistă în limba română, bibliotecă etc. -, sistemul de organizare și evoluția tuturor acestora. În context, este enunțat rolul major al elitelor din respectivele instituții: preoți, protopopi, ierarhi; învățători, profesori etc., pentru ca activitățile acestora – la nivelele local, zonal, regional și central – să fie dezvoltate în capitole distincte, precum capitolul al IX-lea. Constituirea elitelor românești din Sfântu-Gheorghe se înscrie amplului fenomen din interiorul arcului descris de Carpați, prin surse de formare, durată și, apoi, de iradiere dincolo de munți, spre Principatele Române, Moldova și Țara Românescă. Pentru secolul al XVIII-lea și prima jumătate a celui următor, intelectualitatea românească din spațiul amintit era predominată de preoți și învățători, pentru ca ulterior să cunoască o mare diversitate socio-profesională, îndeosebi după Marea Unire. Cele peste 380 de Medalioane biografice ale personalităților provenite dintre românii originari sau doar trăitori, pe durate diferite, în Sfântu-Gheorghe și în zona adiacentă, stau dovadă în acest sens (p. 678-711). O parte dintre aceștia îi regăsim ca autori pe parcursul a 100 pagini (713-813), cât numără capitolul Sfântu-Gheorghe în scrieri memorialistice și relatări de presă. Dintre autori, doar Gheorghe Moroianu și, probabil, învățătorul Gheorghe Briotă (s-a pensionat în 1971), sunt născuți în secolul al XIX-lea; majoritatea au fost sau sunt contemporani care, în relatările prin interviuri de presă, acoperă spații și aspecte diverse din viața românilor din Sfântu-Gheorghe pentru a doua jumătate a secolului trecut și până în zilele noastre. Un asemenea amplu interviu, apărut la Budapesta, în revista de sociologie „Replika”, nr. 3-4/2015, în limba maghiară (din care este tradus), aparține chiar autorului volumului de față, o adevărată spovedanie și, în același timp, o impresionantă pledoarie pentru conviețuirea pașnică, interetnică, româno-maghiară, în județele în care trăiesc cele două etnii, indiferent de ponderea uneia sau a alteia. Cele 41 de Anexe (p. 815-990) adaugă informații, dar în același timp, susțin concluziile capitolelor care le preced prin valoarea lor documentară. Ampla Bibliografie, Ilustrațiile și Rezumatele în limbile engleză și maghiară încheie un demers unic în istoriografia românească, acela de monografie a unei comunități române minoritare și a instituțiilor ei identitare: biserică, școală și cultură.
prof. univ. dr. Ion I. Solcanu, președinte al Secției de Istorie și Arheologie a Academiei Oamenilor de Știință din România
