Epopeea lui Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti (1593-1601), Principe al Ardealului (1599-1601) şi Domn al Moldovei (1600) (II)
Marele rol istoric al lui Mihai a fost sintetizat, la mai bine de 150 de ani de când regele ungar Sigismund de Luxemburg îşi propunea „stârpirea din rădăcină a întregului neam românesc” (la Conciliul de la Lucca), de Gheorghe Brancovici (baron în regatul Ungariei): „Domnul Mihaiu […] au lăţit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măria Sa câte trei ţări, adică Ardealul, Moldova şi ţara muntenească”. O putere care, dându-ne „aripi” în a-i reface proiectul la 1918, ne-a redat demnitatea naţională şi ne obligă astăzi, parcă mai mult ca oricând, să nu uităm cum stăpânitorii privilegiaţi ai Ardealului ne-au oprit 6 secole să avem o elită conducătoare, au considerat că este nepotrivit ca nişte „români nemernici să domnească peste o naţiune atât de nobilă” (cum afirma comandantul armatei maghiare, Moise Szekely), au rămas şocaţi de venirea lui Mihai Viteazul peste ei (italianul P. Giorgi va consemna că Mihai „nu se încredea în unguri”), au fost ostili când Mihai i-a ridicat în diverse dregătorii pe românii ortodocşi (Ungaria oprise prin legi, încă din secolul al XIII-lea, accesul „schismaticilor” – ortodocşi – la ocuparea funcţiilor publice) etc.. Măsurile luate de Mihai în favoarea românilor ardeleni, în calitatea sa de „Domn, din mila lui Dumnezeu, în toată Ţara Ardealului”, au fost multe şi s-au luat în contextul convocării de către el a 4 Diete (două la Alb-Iulia şi câte una la Braşov şi Sebeş): membrii Dietelor l-au recunoscut pe Mihai ca guvernator imperial, satele ungureşti şi săseşti au fost obligate să dea satelor româneşti păşunat liber, preoţii români erau scutiţi de orice robotă, ortodocşii ardeleni aveau să fie conduşi (cu intenţia ca religia noastră să fie inclusă în rândul religio recepta) de Ioan de la Prislop (arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului şi Maramureşului), s-au ctitorit biserici ortodoxe (la Alba-Iulia, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului), au fost aduşi în Ardeal ierarhi şi preoţi din Ţara Românească etc.. Bineînţeles că, aşa cum era de aşteptat, nobilii maghiari din Ardeal s-au opus cât au putut şi, în Dietele organizate „în paralel” la Leţ şi Cluj-Napoca, s-au pronunţat pentru prinderea şi uciderea adepţilor lui Mihai (inclusiv pe secui, aliaţii lui Mihai) şi pentru ca împăratul de la Viena să guverneze Ardealul prin principi aleşi de Dietă din neamul unguresc. În concluzie, înţelegând că rolul lui Mihai Viteazul a fost colosal în formarea mentalităţii colective care a generat Marea Unire a Românilor din 1918, nu aş vrea să zăbovim spre aceia care nu i-au înţeles nici caracterul, nici semnificaţia faptelor (ungurii l-au numit: „cel mai spurcat tiran”, „adevăratul Nero”, „tâlhar mizerabil”, „valah murdar”, „animal” etc.), ci spre acei străini care, cu anvergura lor intelectuală, l-au elogiat pe Mihai Viteazul astfel: „Achile românesc” (istoricul german Engel), „Wallenstein, eroul tragic al Boemiei” (istoricul ceh J. Mačurk), „Hannibal” (istoricul ungur S. Szamosközy), „uriaş între pitici” (scriitorul german Teutschlaender), „nu era cu nimic mai prejos decât Basta, iar în multe altele […] îl întrecea pe Basta” (J. Bissel) etc.. Trupul lui Mihai Viteazul a fost îngropat inițial în Ardeal, în zona numită Câmpia Turzii (nu în orașul Câmpia-Turzii), la 3 km de centrul municipiului Turda, pe Aleea Obeliscului, iar capul său (tăiat în ziua uciderii) se află într-o raclă în Muntenia, la Mănăstirea Dealu, din comuna Aninoasa, de lângă Târgovişte, fosta capitală a Țării Românești. Eroul bătăliilor de la Călugăreni (1595), de la Sibiu (1599) şi de la Hotin (1600) este cinstit de credincioşi şi patrioţi, pentru că şi-a pus viaţa în a-i ocroti pe români de silniciile turcilor şi maghiarilor, ca simbol al martirilor Ortodoxiei şi prim-întregitor al unităţii Neamului Românesc.
prof. Costel Neacşu (Sărmașu, judeţul Mureș)
