Creația corală românească a apărut și s-a dezvoltat începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, însă a luat avânt, având un caracter național, odată cu înfăptuirea României Mari. În special în ținuturi precum Transilvania, Banat și Bucovina, care s-au aflat sub dominație străină până la Marea Unire, muzica corală a constituit un bun prilej de afirmare a identității culturale și naționale a românilor din aceste ținuturi. Compozitorii epocii au creat numeroase lucrări corale, în stiluri componistice diverse, de la piese precum marșuri, imnuri, cântări patriotice, lucrări în stilul muzicii academice occidentale și până la coruri inspirate din folclorul românesc. Toate aceste producții muzicale urmăreau deșteptarea și/sau adâncirea conștiinței naționale, mai ales prin intermediul a două tipuri instituționale foarte bine dezvoltate în acea perioadă: școala și căminul cultural, prin animatorii lor neobosiți – învățătorii de țară. Începută în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, continuată în prima jumătate a veacului următor, mișcarea corală românească s-a articulat în forme artistice coerente, atât la nivel de masă, cât și din punctul de vedere al creațiilor muzicale; din această perspectivă se poate vorbi despre un „clasicism” al muzicii corale românești. Compozitori de la cumpăna celor două secole, precum Gavriil Musicescu (1847 – 1903), Gheorghe Dima (1847 – 1925), Iacob Mureșianu (1857 – 1917), Nicolae Popovici (1857 – 1897), Eusebie Mandicevschi (1857 – 1929), Ion Vidu (1863 – 1931), Dumitru Georgescu-Kiriac (1866 – 1928), Timotei Popovici (1870 – 1950), Gheorghe Cucu (1882 – 1932), Dimitrie Cuclin (1885 – 1978) au fost cu toții cunoscători și admiratori ai muzicilor tradiționale românești, pe care le-au cules și prelucrat în creații dedicate unor ansambluri corale diverse. Un rol important în promovarea muzicii corale românești l-au avut și societățile corale înființate la începutul secolului al XX-lea: Societatea Corală „Carmen” (1901), Societatea Corală „Cântarea României” (1919) și Asociația Corurilor și Fanfarelor Române din Banat – constituită în 1922, prin adeziunea unui număr impresionant de asociații muzicale din acest ținut (180 coruri și 40 fanfare), dintre care unele activau încă din secolul al XIX-lea. Aceste societăți muzicale au desfășurat o activitate susținută, în Țară și în străinătate, fiind adevărate modele pentru ansamblurile corale de amatori, din orașele și satele României. Prezentăm, în continuare, câteva repere muzicale, concretizate în lucrări corale reprezentative, inspirate din folclorul românesc, compuse de autori care au făcut tranziția dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, dar și de compozitori care au creat în a doua jumătate a veacului trecut, precum și de unii compozitori contemporani. Ion Vidu, născut la 17 decembrie (stil vechi) 1863, în localitatea Mânerău, județul Arad, a rămas în istoria muzicii românești drept unul dintre promotorii muzicii corale în Banat, deținând funcția de președinte al Asociației Corurilor și Fanfarelor Române din Banat (1922 – 1931) și compunând muzică de teatru, vocal-simfonică, pentru pian și, cu precădere, numeroase lucrări corale, laice și religioase, considerate piese antologice ale muzicii corale românești. A cules și folclor muzical, publicat postum în volumul intitulat Cântece, doine și strigături, Colecția Biblioteca pentru toți, ediție îngrijită de Viorel Cosma, București, ESPLA, 1958. Unele dintre cele mai reprezentative lucrări corale, inspirate din folclor, sunt: Din șezătoare, Ana Lugojana, Răsunetul Ardealului, Preste deal, Negruța, Moartea lui Mihai eroul, Ștefan și Dunărea, compuse într-un stil clasic, reprezentând un repertoriu important și ofertant pentru formațiile corale, profesioniste sau de amatori. Alt compozitor, considerat, de asemenea, un clasic al muzicii corale românești, este Gheorghe Cucu. Născut la 11 februarie 1882 în Puiești, Ținutul Tutovei, a urmat studii muzicale la Conservatorul din București, dar și la Conservatorul Național din Paris și la Schola Cantorum din Paris; a ocupat, apoi, diferite funcții muzicale și didactice, reprezentând o personalitate proeminentă a vieții muzicale și academice bucureștene, până în anul morții, 1932. Lucrările sale corale (peste 100 de piese) bazate pe un filon popular viguros, s-au impus ca repere importante în devenirea Școlii muzicale românești. Marțian Negrea (29 ianuarie 1893, Vorumloc, astăzi Valea Viilor, județul Sibiu – 13 iulie 1973, București) și-a început studiile muzicale la Sibiu (1910 – 1914), continuându-le la Viena (1918 – 1921), cu muzicianul de origine română Eusebie Mandicevschi și cu Franz Schmidt. Creația sa muzicală cuprinde lucrări din genuri diverse (piese pentru pian solo, muzică de cameră, muzică simfonică, vocal-simfonică și de film, operă), între care și piese corale de inspirație folclorică, grupate în mai multe cicluri. Numele lui Sabin Drăgoi (6 iunie 1894 la Seliște, județul Arad – 31 decembrie 1968, București) este binecunoscut în muzica românească din secolul trecut; a urmat diferite nivele școlare și educaționale, din Țară și din străinătate (Cluj-Napoca și Praga). A desfășurat o bogată activitate artistică, didactică și componistică, la Timișoara și București, împletită cu cea de folclorist muzical, publicând Monografia muzicală a comunei Belinț. 90 melodii cu texte culese, notate și explicate (1942). Majoritatea lucrărilor sale corale (dar și lucrările ample) au la bază piese folclorice culese de compozitor. Din 1950, activitatea sa va fi legată de Conservatorul bucureștean și, mai ales, de Institutul de Folclor din București, al cărui director va fi între anii 1952 – 1964, calitate în care a coordonat activitatea științifică și publicistică a institutului. Gheorghe Danga (1905 – 1959) și-a dedicat întreaga activitate artistică muzicii corale românești, atât în calitate de dirijor, cât și de compozitor. Lucrările sale corale, inspirate din folclor, sunt simple, cantabile și larg accesibile, compuse într-un stil muzical caracterizat prin armonizări simple ale pieselor folclorice prelucrate, în structuri ritmice clare și simetrice, cu accente metrice regulate. Ele sunt interpretate, în egală măsură, de formații corale profesioniste sau de amatori; una dintre aceste piese, Sârba pe loc, pentru cor mixt, face dovada unei scriituri de mare virtuozitate, foarte apreciată, deopotrivă, de formațiile corale și de public. Creația muzicală a compozitorului clujean Sigismund Toduță (17 mai 1908, Simeria, județul Hunedoara – 3 iulie 1991, Cluj-Napoca), foarte bogată și variată, este caracterizată printr-o mare diversitate stilistică, autorul reușind să-și creeze un stil personal și complex de exprimare muzicală. Compozitorul a distilat sonoritățile intonațiilor muzicilor religioase gregoriene și bizantine, apropiindu-le și contopindu-le cu structurile sonore ale muzicilor folclorice românești, prin conglomerate armonice complexe, intens cromatizate și elaborate în alcătuiri muzicale bazate pe eterofonie și polifonie. Doină și joc, pentru cor mixt, reprezintă una dintre numeroasele bijuterii muzicale corale compuse de Sigismund Toduță. Întreaga creație a lui Paul Constantinescu (Ploiești, 30 iunie 1909 – București, 20 decembrie 1963) relevă orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. Autor deosebit de prolific, Paul Constantinescu a acoperit, prin creația sa, toate genurile muzicale, de la creații simfonice și concertante, la operă și balet, lucrări camerale, muzică de film și oratoriu. Lucrările sale corale includ piese de respirație amplă (poemul coral Miorița), 4 Madrigale pe versuri de Mihai Eminescu, dar și piese corale bazate pe prelucrări ale folclorului muzical, ca de exemplu, Frunzuliță iasomie, pentru cor mixt, cu acompaniament de pian, inspirată din folclorul oltenesc. Alexandru Pașcanu (3 mai 1920, București – 6 iulie 1989, București), a fost un foarte apreciat formator al multor generații de muzicieni (compozitori, dirijori și muzicologi), ca profesor de armonie la Conservatorul din București (în prezent Universitatea Națională de Muzică din București), compozitor și teoretician de excepție, autor al unui Tratat de armonie de o permanentă actualitate. În creațiile sale muzicale Alexandru Pașcanu a urmărit împlinirea structurilor sonore (melodice, armonice, polifonice și de formă) cu minuția șlefuitorului de diamante. A fost autor al unor piese simfonice și concertante (Marea Neagră, Toccata, Balada pentru clarinet și orchestra ș.a.) și camerale, dar este celebru datorită pieselor sale corale: corurile de copii (Ah, ce bucurie!), precum si cele mixte pe versuri populare (Bocete străbune) sau compuse pe baza unor silabe onomatopeice (Chindia, Festum hibernum). Dintre aceste creații, Chindia este cea mai cunoscută piesă corală compusă de Alexandru Pașcanu, o lucrare de mare virtuozitate interpretativă, realizată în stil folcloric. Constantin Arvinte (21 mai 1926, comuna Voinești, județul Iași – 1 mai 2021, București) a îmbinat, în egală măsură, calități de compozitor, dirijor și folclorist. De-a lungul carierei sale s-a bucurat de sprijin profesional din partea unor prestigioși maeștri și a colaborat cu numeroși muzicieni, dirijori, maeștri coregrafi și folcloriști. Prin activitatea sa muzicală complexă (dirijor, culegător de folclor, folclorist, compozitor), Constantin Arvinte a valorificat bogatul filon folcloric, din toate ținuturile și zonele românești, atât în lucrări ample (simfonice, vocal-simfonice, pentru fanfară, muzică de cameră), dar și în numeroase piese și suite corale, pentru ansambluri diferite (cor de copii, cor feminin, cor bărbătesc, cor mixt), de exemplu Diptic maramureșean, nr. 1 și nr. 2 (1976), prelucrare de folclor pentru cor mixt, pe versuri populare, Coborât-o, coborâtu’ (1985), prelucrare de folclor pentru cor bărbătesc, pe versuri populare, Diptic buzoian (1986), prelucrare de folclor pentru cor de fete, vioară și pian, pe versuri populare etc.. În scurta sa existență pământeană, de doar 39 de ani (1938 – 1978), Liviu Glodeanu s-a impus în istoria muzicii românești printr-o originalitate deosebită a expresiilor sonore, inovative, turnate în lucrări muzicale de o mare forță. Și-a început studiile în învățământul superior mai întâi la Cluj-Napoca, beneficiind de îndrumarea lui Sigismund Toduță (1955-1957), studii pe care le-a continuat la Conservatorul din București, la clasa lui Marțian Negrea (1957-1961). Activitatea sa, după absolvire, a fost diversă: cercetător la Institutul de Folclor din București (1961-1962), profesor la Școala de Muzică nr. 2 (1961-1963), consilier la Direcția de Muzică din cadrul Ministerului Culturii, consultant artistic la Filarmonica „George Enescu” din București. Creația sa cuprinde lucrări simfonice și vocal-simfonice, camerale, corale, vocale, muzică de film și teatru. De asemenea, a elaborat studii și articole de muzicologie, prezente în diferite publicații de specialitate. A primit mai multe premii ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și Premiul Academiei Române (1973). Încă de la primele lucrări, de tinerețe, Liviu Glodeanu și-a îndreptat atenția asupra cântecului popular, reușind să deceleze anumite principii specifice, pe care le-a asociat, cu imaginație, intuiție și eficiență, unor tehnici de compoziție moderne. Autorul avea să introducă în propria creație unele caracteristici ale muzicilor tradiționale, în lucrări inspirate de folclorul din Oaș sau de colindele cu dube din Hunedoara: raporturi ritmice simetrice care stau la baza parlando rubato-ului din doina oltenească sau maramureșeană, asimetria la nivelul frazei, variația continuă la nivelul dimensiunilor motivice. Una dintre piesele corale compuse de Liviu Glodeanu are la bază o melodie de colindă, provenind din Hunedoara: Leu și june se luptară, pentru cor mixt și percuție, pe versuri populare, în care sunt reproduse sonoritățile ancestrale ale colindatului cu dube, ritual specific zonei. Născut la Cluj-Napoca, în anul 1951, compozitorul Adrian Pop provine dintr-o familie cu tradiție muzicală; s-a format, inițial, sub îndrumarea tatălui său, reputatul dirijor de cor şi profesor Dorin Pop, apoi a studiat compoziția la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, între 1970 și 1976, cu maeştrii Sigismund Toduţă şi Cornel Ţăranu. Afirmarea sa în context naţional şi internaţional s-a produs la sfârşitul anilor ’70, prin câteva lucrări simfonice şi corale care au dobândit un durabil succes. Creaţiile sale au fost distinse de-a lungul timpului cu numeroase premii (de mai multe ori Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, Premiul „George Enescu” al Academiei Române, premii la concursuri internaţionale de compoziţie în Franţa, Italia, Austria, Spania, Africa de Sud). O îndelungată colaborare l-a legat de prestigioasa Filarmonică de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, ca secretar şi consultant artistic şi, apoi, ca director general. A fost rector al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și profesor de compoziţie la aceeaşi instituţie (informații preluate de la adresa: https://www.dimacompetition.ro/concurs-compozitie/juriu/prof-univ-dr-adrian-pop-compozitor-presedinte/). Compozitor prolific, Adrian Pop a realizat lucrări camerale, simfonice și concertante, caracterizate printr-un stil în care modernismul este îmbinat cu expresiile muzicale bazate pe structuri sonore și ritmice care provin din folclorul muzical românesc, cu precădere cel transilvănean. Dintre piesele corale de inspirație folclorică, semnate de Adrian Pop, s-au impus două lucrări bazate pe melodii de colindă: Vine hulpe de la munte, pentru cor mixt, cu versurile și melodia unei colinde „de pricină”, și Fată dalbă de-mpărat, versuri populare, în care sunt preluate și prelucrate structurile melodico-ritmice ale unei colinde „de fată”, din Hunedoara. În concluzie, de la perioada „clasică”, începută în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-a, până la articulările și expresiile contemporane, compozitorii români s-au inspirat și au folosit creațiile folclorice, prelucrându-le și dezvoltându-le în forme și tipuri estetice și stilistice diverse, adaptate propriilor concepții și cunoștințe muzicale, epocilor, cerințelor și modelelor expresive ale timpului pe care l-au parcurs, fiecare la vremea sa. Istoria muzicală, de peste un veac și jumătate, a creațiilor corale inspirate din muzicile tradiționale ale Poporului Român, rămâne ca o mărturie asupra vivacității și vitalității culturii naționale românești, mai presus de vremurile tulburi care au amenințat (și amenință, în continuare) ființa noastră spirituală.
Nota redacției: Textul de față a fost prezentat în cadrul conferinței cu același titlu, susținute de autor, cu numeroase exemplificări muzicale, în cadrul Simpozionului Repere istorice și stilistice ale muzicii corale (Festivalul Coral „George Sbârcea”, ediția a IX-a, Sfântu-Gheorghe, județul Covasna, sâmbătă, 27 mai 2023).
dr. Constantin Secară (București)
