
♦ „De-a fost greu, nu-mi pare rău!”
Ansamblul Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene”, din comuna Tulgheş, județul Harghita, își desfășoară o activitate neremunerată, susținută de dorinţa perpetuării tradiţiilor strămoşeşti din localitatea noastră. Funcţionăm ca o familie, în care cei mari se ocupă de cei mici, având grijă să-i crească mari şi cuminţi, inoculându-le în suflet tradiţia străbună.
În zona în care trăim noi am ştiut întotdeauna că trebuie să ne străduim, să nu uităm cine suntem şi din cine ne tragem. În ultima vreme, cu şi mai mare ardoare!
Noi ştim că a-ţi iubi, a-ţi cunoaşte şi a-ţi perpetua tradiţia înseamnă a-ţi iubi părinţii şi neamul, iar toate acestea la un loc se adună într-un singur cuvânt: Patriotism! Da, ştiu, cuvântul s-a perimat… însă doar după unii, zic eu! Dar eu mai ştiu și aşa: a-ţi cunoaşte şi a-ţi iubi neamul înseamnă să-ţi cunoşti istoria, iar cunoscându-ţi istoria, vei putea să ştii întotdeauna ce drepturi ai asupra pământului în care ai deschis ochii şi nu vei uita că mulţi bunici şi-au dat viaţa pentru ca tu să poţi să fii azi, liber, aici. Cunoscând istoria nu vom fi condamnaţi să repetăm greşelile trecutului!
Să trăim frumos cum au trăit străbunii; aşadar: ,,Să nu vrei ce-i al altuia dar să-ţi păzeşti ograda ta!”, cum zice unul din cântecele noastre din Tulgheş; ceea ce-i strămoşesc să nu uiţi dar nici să nu înlocuieşti, doar să desăvârşeşti, dacă îţi stă în putere, fără să iei din strălucirea trecutului.
În virtutea celor mai sus menţionate, de câte ori vine un copil şi spune că vrea în trupă, îi spun că are nevoie de patru lucruri importante: 1) cel de-al şaselea simţ, adică ,,bunul simţ!”; 2) strai autentic, din lada de zestre a mamei, bunicii sau mătuşii; cu cât este mai vechi straiul, cu atât mai bine! În acest fel evit 100% făcăturile care au împânzit ţara în ultimii ani (dacă straiul este deteriorat, îl recondiţionăm!); 3) ureche muzicală, adică să „prindă” melodiile și ritmul; 4) cel mai important: să vină de plăcere, nu pentru că „îi împinge” mama sau tata de la spate; copiii trebuie să iubească ceea ce fac, astfel că ceea ce realizăm în ansamblu să le ofere linişte şi destindere.
Aventura mea, în această poveste, a început de ziua mea de naștere, pe 23 aprilie 2008, la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, atunci când m-am angajat la Căminul Cultural Tulgheş. Imediat după angajare, în lunile aprilie şi mai, m-am străduit să strâng adulţii care jucaseră în ansamblu, pe vremea Festivalului ,,Cântarea României”, dar am renunţat repede, deoarece nu erau punctuali, mai aveam parte de scene de gelozie, nu acceptau să li se spună ceva despre sincronizare sau ritm, mai veneau şi cu câte un pahar „la bord”, iar eu, care eram învăţată de acasă cu respectarea cuvântului dat şi cu onoarea, înainte de toate, le-am explicat cum văd eu că ar trebui să lucrăm; atunci ei au zis: ,,apăi, asta nu-i conducere!” şi nu au mai venit la următoarea repetiţie; credeau că am să o las ca ei, adică să vină o repetiţie înainte de vreo manifestare şi gata. Eu nu vedeam aşa lucrurile. Voiam un ansamblu cu care, la nevoie, să putem oferi un spectacol cu solişti, jocuri, grup vocal; să fie pregătit pentru orice ocazie, fie festival, fie serbare naţională, orice. Voiam să pun în valoare tot ce găsesc în vatra satului. Aşadar, hotărâtă să nu mă las şi să le arăt că se poate şi dacă ei nu vor, până pe 24 iunie 2008, dădusem ,,sfoară-n ţară” că, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, îi aştept la Căminul Cultural pe toţi copiii cu vârsta de la 3 ani în sus, în vederea înfiinţării unui nou ansamblu de jocuri populare locale. În paranteză fie spus, cu toate „frecuşurile” din partea vechii trupe, în cele două-trei repetiţii, am învăţat toţi paşii jocurilor, deci, avantaj eu…! Legat de convocarea pentru o viitoare trupă, nu ştiam ce mă aşteaptă, deoarece toată lumea şi, mai ales, foştii dănţăuşi, ziceau că nu mai fac eu trupă în veci, că, „ce, ai venit tu de nu ştiu unde să faci mănăstiri!?!” (adică eu, o venetică!). E drept că sunt topliţeancă de pământ, dar, peste doi-trei ani, de la ,,vorbe de duh” tulgheşenii mai copţi la minte, mă numeau ,,fiica noastră!”.
În ziua cu pricina, în jurul orei 12:30, au început să vină părinţi cu copii de mână, alţi copii, mai mari, au venit singurei, iar eu, văzând câtă copilărime a umplut sala căminului, o cam băgasem pe mânecă şi mă rugam în gând: „Doamne, ce mă fac? Doamne ajută-mă!”. Nu durează mult şi-mi dă prin ,,tărtacă”: ia să-i testez așa cum m-au testat pe mine la şcoală! I-am pus să reproducă două, trei ritmuri, bătute din palme şi să cânte, cu ,,la-la-la”, după mine, o melodie simplă. Cei care le-au putut reproduce de la prima audiție, au rămas.
M-am trezit cu o puzderie de talentaţi! Am făcut două trupe: una din copii de ciclul întâi şi una din copii de gimnaziu. I-am anunţat în aceeaşi zi pe rapsozii instrumentişti că duminică, după slujbă, începem.
Instrumentiştii abia aşteptau să vadă dacă îmi vin copii şi dacă mă descurc. Ei nu mi-au fost ostili, precum unii dintre dănţăuşi. Au fost chiar de treabă cu mine, cei din taraf! Mai ales nea’ Petrea Strâmbu; el mi-a promis că mă ajută, indiferent de ceilalţi. Apoi, dacă a venit el, ceilalţi l-au urmat, că le era ,,baci”! El i-a dus pe mulţi cu el şi i-a făcut cunoscuţi ca muzicanți pentru nunţi. Nea’ Petrea din cântatul la nunţi a trăit! Ehei, mulţi de bogdaproste i-am zis eu lui nea’ Petrea Strâmbu! Mult m-a mai ajutat omul ăsta, că la început mi-a fost mai greu, ca tot lucrul nou. Apoi, după ce am reţinut programul părinţilor, am putut să mă organizez în aşa fel încât să poată veni toţi copiii în aceeaşi zi, duminica, dar la ore diferite. Aveam vreo 30 de copii în trupa mică şi 36 de perechi în trupa mare, căci, între timp, au venit şi câţiva liceeni. Erau 9 perechi în faţă şi alte 9 pe rândul din spate. Mai că nu încăpeu pe scenă. Instrumentiştii coborau în faţa scenei, la repetiţii. Cu timpul, pe la sfârşitul anului 2009, din cauză că în deplasări nu puteam să-i iau şi pe cei mai mici, mulţi dintre ei nu au mai venit. Unii dintre părinţii ai căror copii aveau 3 şi 4 ani au venit şi m-au întrebat dacă nu-i primesc la trupa mare, deoarece copiii vor foarte tare să vină, că le place. M-am gândit repede şi, cum copiii respectivi erau foarte talentaţi, am zis da, şi nu am regretat niciodată! Am rămas doar cu o trupă, dar cu vârste de la 3-4 ani în sus. Atunci am zis: „Doamne, mi-au crescut copiii mei şi mi-au zburat din cuib. Mi-ai dăruit alţii în loc, să-mi aducă alinare dorului de-ai noştri”. Cei mici au devenit, alături de cei de gimnaziu şi cei mai mari, „veteranii” de mai târziu, care m-au ajutat să învăţăm repede, cu celelalte generaţii, paşii suitei de jocuri, fiecare dintre ei preluând un copil nou-venit, ca pereche. Astfel, până în ziua de azi, ,,fratele mai mare” ia în grijă un „frate mai mic”. În acest fel, după câteva repetiţii, nou-veniţii pot urca pe scenă. De asemenea, mulţi dintre cei mici, odată ajunşi la gimnaziu, au revenit singuri la trupă. De acum nu mai trebuia să fie aduşi de mână şi aveam certitudinea că vin de plăcere.
Cum menționam mai sus, mai întâi m-am străduit să învăţ eu toate jocurile şi abia apoi am făcut „chemarea” pentru trupa nouă. Aşa am învăţat în copilărie de la mama: ,,Până nu încerci tu să vezi cât este de greu, orice lucru, să nu ceri altora să facă! Tot timpul trebuie să fii în cunoştinţă de cauză! Aşa vei şti să respecţi munca altora şi te vei face respectată la rândul tău, pentru că nu vei fi pusă în situaţia jenantă de a nu şti să explici de ce ceri un anumit lucru”. Buna mea mamă! Avea doar patru clase, dar i-a crescut pe cei 6 fraţi ai ei; multe mai ştia, pentru că multe a mai trăit încă de copiliţă. Iertare, am alunecat de la subiect, dar în toată munca mea, de multe ori învăţămintele mamei m-au ajutat în multe împrejurări complicate.
Aşadar, vârsta şi numărul membrilor au variat în timp. Uneori am avut foarte mulţi, alteori foarte puţini. Actual, vârsta membrilor ansamblului este cuprinsă între 8 şi 19 ani. Adulţi mai suntem doi: Ştefan Pop, cunoscut în sat ca ,,Nucu” (65 ani), şi subsemnata, Lăcrămioara Pop (63 ani). Noi suntem şi părinţi, şi coordonatori şi instrumentişti şi tot ce mai este nevoie ca să ducem mai departe ansamblul.
În 2008, aveam pe Petrea Strâmbu, cu vioara; la taragot şi fluier pe Ghiţă Citirigă; la fluier pe Gavril Trifan; la dobă aveam pe Ion Geangalău, doar din când în când. Apoi nevastă-sa i-a spart doba şi i-a aruncat-o pe apă, ,,ca să nu mai umble «hoina» tăte duminicile”. La clarinet cânta soțul meu, Ştefan Pop (care a învăţat singur să cânte şi la fluier, între timp, pentru că nu mai avea cine merge cu trupa de copii, care jucau ,,Capra” prin sat, în noaptea de Anul Nou; ceilalţi doi fluieraşi, Ghiţă şi Gavril, îmbolnăvindu-se). O perioadă, înainte de a-i cumpăra clarinetul, prin 2009-2010, Ştefan Pop a bătut la dobă, iar când bătrânii au început să lipsească tot mai des, prin 2011, domnul primar de atunci, Toader Ungurenu (fie iertat!), a zis că, dacă vreau ceva pentru ansamblu, să cer. Şi am cerut: „Vreau un clarinet!”. Soţul meu studiase clarinet la Şcoala Populară de Arte din Piatra-Neamţ, în timpul liceului, şi ştiam că va fi de mare folos să ne putem descurca şi fără ceilalţi, care începuseră să lipsească tot mai des. Şi, inevitabilul s-a produs! S-a întâmplat că, aproape în acelaşi timp, nea’ Petre, violonistul, a surzit aproape de tot, fluieraşul, Gavril a paralizat pe toată partea dreaptă, iar taragotistul a avut parte de operaţii la ambele picioare, în decurs de doi ani, timp în care i-au paralizat două degete la mâna dreaptă. Aşa că a rămas dobăşiţa (care a învăţat singură, pe ascuns, să bată doba, că nu mai avea cine), respectiv subsemnata, iar, alături de ea, a rămas, cine altul decât soţul ei, Ştefan Pop, care, nevoit de împrejurări, a învăţat (autodidact) să cânte şi la saxofon, pentru că era nevoie de un instrument cu sunet puternic, care să suplinească lipsa celorlalte instrumente şi care să poată asigura, în acelaşi timp, toată linia melodică necesară. Iată, aşa funcţionăm din 2013 încoace, să tot fie vreo 10 ani.
Cu copiii din ansamblu putem fi: grup vocal, trupă de jocuri populare, trupă de teatru popular şi avem şi câteva soliste. În repertoriul nostru se regăsesc colinde, pricesne, cântece populare, obiceiul mersului cu capra, jocurile locale autentice, în număr de 14, reunite sub genericul ,,Roata Stelelor”. Am dramatizat în timp obiceiul ,,Nunta la Tulgheş”, piesa de teatru popular ,,Bujorul” (pe o temă haiducească, cântată în proporţie de 75%), piesa „Capra la Anul Nou” (piesă de teatru care include şi cinci jocuri cu paşi diferiţi şi chiuituri specifice) etc. Uneori, am pus în scenă mici piese de teatru pe o temă dată, pentru a participa la festivaluri tematice, așa cum a fost recent (23-24 iunie) cel de la Vicovu de Sus, intitulat „Festivalul Naţional Regina Sânzienelor”, ajuns la cea de-a IX-a ediţie şi realizat, atenţie!, de o familie de români bucovineni, familia Dumitru şi Elena Parasca.
De asemenea, am dus frumuseţea tradiţiilor noastre locale în multe localităţi din judeţele Țării: Vorona, Palanca, Bacău, Cumpăna, Sfântu-Gheorghe, Sângeorgiu de Pădure, Deda, Reghin, Lăpuşna, Fâncel, Lunca-Bradului, Ocna-Mureş, Grinţieş, Tarcău, Pângăraţi, Borleşti, Cotnari, Cârlibaba, Vicovu de Sus, Rădăuţi, Piteşti, Remetea, Borsec, Corbu, Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş, Miercurea-Ciuc, Starchiojd.
Am participat, în timp, împreună cu pruncii noştri, la tot felul de manifestări artistice, având diverse tematici, obţinând numeroase premii, de la festivaluri de pricesne, colinde şi obiceiuri de iarnă, până la olimpiade de meşteşuguri sau chiar la sesiuni de comunicări ştiinţifice (cu teme muzicale sau despre instrumente muzicale vechi), de la concursuri de interpretare a muzicii populare la concursuri corale. Am participat cu spectacole de 30-40 de minute la zile ale localităţilor, la serbările locale, cum ar fi Crăciun, Anul Nou, Joia Mare, Festivalul Oierilor, Festivalul ,,Roata Stelelor”, Ziua Tulgheşului, Înălţare (Ziua Eroilor), Ziua Drapelului, 1 Decembrie; nu lipsim niciodată şi suntem pregătiţi oricând pentru ocazii și invitații neprevăzute. Membrii ansamblului nostru sunt copii şi tineri din Tulgheş şi, adeseori, din comuna învecinată, Corbu.
Ansamblul nostru nu evoluează decât live, motiv de mare necaz pentru ,,bieţii” sunetişti, care s-au învăţat cu lipsa de complicații pe care o oferă lucrul cu negative audio. Legat de acest aspect, am o mare dezamăgire, pe care trebuie s-o spun. În ultimii ani se folosesc aproape peste tot negativele, iar unii dintre cântăreții consacraţi folosesc chiar și pozitivele. Astfel, artiștii consacraţi, care ar trebui să fie un bun exemplu pentru cei tineri, oferă doar „pantomimă” pe scenă; normal că nu obosesc! În acest fel, pot avea spectacole în câte două trei localităţi una după cealaltă, în aceeași zi, iar vocea nu le suferă. Sau pot fi oricât de răguşiţi că doar „cântă” CD-ul! Bineînţeles că, pentru toată această „mascaradă” primesc bani buni…! Consider aceasta nu doar furt pe faţă, ci şi un exemplu nefast pentru copii şi tineri. Noi, amatorii, ne luptăm, deseori, „cu morile de vânt”, pentru perpetuarea tradiţiilor strămoşeşti, dorind să oferim publicului spectacole adevărate, pe viu, cu emoţia de moment; din păcate, „pantomima consacraţilor” are mai mult succes, deoarece se aude mai bine, artistului de pe secenă nu i se usucă gâtul de soare sau de oboseală după al treilea cântec, spre deosebire de noi, cei care suntem live şi cărora nu ni se asigură nici microfoanele necesare, adeseori! Multe am pătimit noi pentru că evoluăm live…!
Revenind la munca noastră, împreună de 15 ani, mai menţionez faptul că toată activitatea este pe bază de voluntariat şi că, în fiecare an primim copii noi la ansamblu; anul acesta ne-au venit 12 copii. Am avut deja trei deplasări, iar cei mai noi, care au venit la trupă în luna aprilie, s-au descurcat acceptabil. În cei cincisprezece ani (2008-2023), peste 250 de copii au trecut prin ansamblu. Unii pentru puțin timp, însă alţii sunt cu noi încă din 2008 încoace; unii ne-au părăsit plecând la muncă în străinătate (altă plagă naţională!), mulţi au absolvit facultăţi sau școli post-liceale şi sunt salariaţi, alţii sunt căsătoriţi, având deja copii cu vârsta la care ei veneau la trupă, sau chiar mai mari, alţii se căsătoresc anul acesta. Avem chiar trei cazuri de familii întemeiate din foşti parteneri de dans în trupă. Mai menţionez că, pentru toate piesele de teatru, costumaţia tuturor personajelor a realizat-o subsemnata – şi sunt vreo câteva articole care umplu un şifonier întreg -, iar obiectele de recuzită, săbii, puşti, sunt făcute de soţul meu, toate din materiale refolosibile sau achiziţionate pe cheltuiala noastră. Altfel nu ai cum. În cazul căminelor culturale, primăriile abia dacă pot plăti salariul referentului cultural. În altă ordine de idei, cele mai de preţ două titluri pe care le-am primit, cu ansamblul Plaiuri Tulgheşene, sunt acestea: 1) în anul 2015, la Festivalul Coral „George Sbârcea”, din Sfântu-Gheorghe, am primit titlul „Muzeu Viu”, datorită atât repertoriului, dar, mai ales, straielor purtate de pruncii noştri, straie care nu sunt, niciunele, mai tinere de 60-65 de ani, unele mult mai vechi, fiind purtate cândva de străbunicii pruncilor; 2) în anul 2017, la Concursul Naţional „Cea mai frumoasă comună”, care a avut loc la Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti”, din Bucureşti, am primit Diploma şi Titlul „Comorile României”.
Dacă ar fi să enumăr toate celelalte premii şi trofee obţinute, în cei 15 ani de activitate, ar fi nevoie de o lucrare separată, dar nu toate sunt atât de importante precum motivul pentru care le-am primit, respectiv preluarea, păstrarea şi ducerea mai departe a tradiţiei locale autentice sub toate formele ei.
Eu consider preocuparea aceasta un „dat al sorţii” şi o datorie de onoare. Am primit în dar de la străbuni, dăruim la rândul nostru, pe principiul că, dacă Dumnezeu te-a pus într-un anume loc, ţinând cont de talanţii ce ți i-a dăruit, atunci, musai să-i foloseşti întru folosul multora. Dacă ai mai avut parte să găseşti şi un „cuibar plin cu ouă de aur”, atunci ai să dai seamă în faţa Cerului, de nu vei lăsa din dar şi urmaşilor! Ştiţi cum zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei, 10, 8); aşa este şi cu tradiţiile strămoşeşti!
Multe v-aş mai putea povesti, dar… „vorba multă, plictiseala cititorului”, aşa că închei, în vorbe împerecheate, cum mă pricep şi eu, „boţuʼ ista de lut”, care mă găsesc, şi zic: Când bunicu’ povesteşte, nepotul
se-nţelepţeşte! / Noi, la şură, la un loc, cântăm şi jucăm cu foc; / Dacă-ncepe muzica, picioarele nu pot sta. / Bătrânii mai bătrâneşte, tinerii mai
tinereşte, / Împreună dănţuim, unii altor, dăruim! / Ei ne-nvaţă
să tastăm, noi, să joace-i învăţăm. / Ei ne-ntreabă din vechime, noi, pe ei, ce-i nou prin lume. / Lângă codrul cel bătrân, lăstăriş frumos şi bun! / Până drumuʼ l-om găta, tot mereu om învăţa / Şi ce ştim, toate-om lăsa, ʼcelora ce
ne-or urma.
Post scriptum: La mulţi ani, trupă! Mai ai trei ani până la majorat! (semnat: „Mama”).
Nota redacției: pentru calitatea excepțională de păstrătoare și transmițătoare a culturii tradiționale românești, Lăcrămioara Pop deține titlul de Tezaur Uman Viu, acordat în anul 2021 de Ministerul Culturii.