Mincinoasa „uniaţie” dintre 1697-1701

Obişnuiţi să îi exploateze secular pe români, desconsiderându-i rasial, maghiarii iezuiţi şi-au început (în 1697) acţiunea de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu Roma catolică, uzând de înşelăciuni şi ameninţări, prin reprezentantul lor, Barany, care a luat calea Vienei pentru a-i prezenta împăratului Leopold I, cel atât de dornic să refacă din catolicism instrumentul de dominaţie consacrat şi să dejoace prozeletismul calvin în Ardeal, un document privitor la „statutul catolicismului ardelean”. Găsind la Viena un teren propice, căci nu degeaba împăratul dăduse cu 6 ani în urmă o Diplomă care avea să devină baza constituţională pentru un secol şi jumătate în Ardeal (menţinându-i pe români în inferioritate politică şi religioasă, în conformitate cu vechile legi medievale: Tripartitumul lui Werboczi, Approbatae, Compilatae), acţiunea lui Barany va avea sorţi de izbândă şi va crea condiţiile propice ca, în contextul în care împăratul – contrar dorinţei Dietei maghiarilor calvini – consimţea în Rezoluţia din 1698 ca şi românii „uniţi” să facă parte din religio recepta, în anul 1698, să fie realmente asasinată, mişeleşte, conştiinţa religioasă a românismului: fără a convoca un sinod, fără a cosimţi să devină catolici şi fără să cunoască limba latină (în care a fost redactată o parte din text), 38 de protopopi români ortodocşi, la Alba Iulia, şi-au pus semnăturile, posibil însă a fi luate individual sau de pe un alt act, pe un aşa-zis „Manifest de unire”, al lor, cu Roma papală! Falsitatea actului, avându-i „în spate” pe iezuiţii catolici, constă în faptul că, deşi pe pagina întâia se menţiona că mitropolitul Atanasie şi preoţii acceptă unirea cu Roma (cu scopul obţinerii de drepturi ca şi catolicii), pe pagina a doua era scris în limba latină că semnatarii români le primesc pe toate cele mărturisite de catolici (semnătura mitropolitului Atanasie nu există), iar pe pagina a cincea se menţiona, lucru care de fapt anulează din start întregul demers al semnatarilor, un „adaos” de importanţă capitală: „Şi aşa ne unim […] cum toată legea (credinţa) noastră, slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi cărindarul nostru să stea pre loc, iar să (dacă) n-ar sta pre loc, nici aceste peceţi să nʼaibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în cap şi nimeni să nu îl hărbătăluiască” – un fel de post scriptum interpretat de istoricul Ioan Aurel Pop, Preşedinte al Academiei Române, care concluziona: „românii au acceptat să îl recunoască pe papă cu condiţia păstrării ritului bizantin (specificul credinţei), ei nu au devenit catolici, ci au adoptat, prin decizia conducătorilor lor, un cult hibrid, păstrând esenţa ortodoxismului în cadrul catolicilor”. Cum-necum, mitropolitul ortodox Atanasie a căzut în mrejele iezuiţilor catolici şi ale Curţii din Viena, întrucât, în 1699, împăratul Leopold I a semnat o Diplomă leopoldină prin care declara validă unirea românilor ortodocşi cu Roma, neavând tăria de a mărturisi la Viena (în 1701) că în Sinodul de la Alba Iulia din 1700 nu se vorbise nimic despre unire şi că în sudul Ardealului (Braşov, Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) românii se răsculaseră împotriva ungurilor! Şi uite-aşa s-a născut „biserica” românilor uniţi (greco-catolici) din Ardeal, ivită din „jobenul” unui împărat vienez care a ţinut morţiş să ne dezbine şi să ne orienteze către Ungaria, legiferată de o Dietă leopoldină (din 1701) care i-a pus pe români „în atârnare” de arhiepiscopia de Esztergom (un oraş în nordul Ungariei) condusă de un ierarh ungur numit de împărat, ajutat de un teolog iezuit (de obicei ungur) care controla întreaga activitate şi care, chipurile, ar fi „vegheat” ca uniaţii români – preoţi şi ţărani – să beneficieze şi ei de drepturile fiilor „altor neamuri”! Şi, ca să sugereze încă de la început cine „taie şi spânzură”, în privinţa românilor, în 1701 şi-au chemat „unealta” la Viena (însoţită de iezuitul Carol), pe fostul hirotonit arhiereu la Bucureşti (Atanasie), punându-l să semneze o Declaraţie umilitoare, în 16 puncte, prin care, în dispreţ faţă de mărturisirea de credinţă pe care o semnase în faţa mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti şi a patriarhului Dositei al Ierusalimului, promitea să fie supus papei, arhiepiscopului maghiar de Esztergom şi teologului iezuit, să fie „rehirotonit” ca „preot” (la Viena, de cardinalul Kollonich – arhiepiscop de Esztergom care, în 1968, redactase un Manifest unde „garanta” că vor beneficia de drepturi doar acei preoţi ortodocşi români care acceptă întreaga învăţătură catolică), să îi oblige pe ortodocşii români să facă o mărturisire de credinţă pro-catolică, să rupă legătura cu mitropoliţii şi domnitorul Ţării Româneşti, să se desfiinţeze Mitropolia ortodoxă a Ardealului, să vină în Ardeal preoţi şi călugări iezuiţi… Astfel, fiind constrâns cu o serie de 22 de acuzaţii, el a acceptat „sfatul” de a se uni cu Roma, de a deţine în Ardeal titlul de consilier imperial şi de a se aşeza cu nesimţire în jilţul de „episcop unit” al Catedralei ctitorite de ortodoxul Mihai Viteazul la Alba-Iulia. Sfârşitul lui, pământesc, a fost cum nu se poate mai trist şi dezonorant pentru un ex-ierarh ortodox român: caterisit fiind de patriarhul din Constantinopol, a murit de tânăr (în 1713), iar la înmormântarea sa au rostit cuvinte doi iezuiţi (unul a vorbit în latină şi altul în ungureşte). A lăsat în urma sa o „eparhie” condusă de iezuiţi maghiari în calitate de „directori”, caz nemaiîntâlnit în toată istoria Bisericii, numai buni de a-şi bate joc încă o dată de noi, de memoria istoriei Neamului Românesc, prin actul barbar de a ne fi dărâmat din temelie (în 1714) Catedrala şi reşedinţa mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de marele nostru Mihai! Cât de amăgiţi au fost însă românii ortodocşi ai Ardealului, în capcana ce li s-a întins cu uniaţia dintre 1697-1701, ne-o arată „zbaterea” ulterioară avută (şi) de „episcopul” unit (greco-catolic) Inochentie Micu (foto) (1692-1768), cel care, trimiţându-i împăratului vienez 24 de memorii şi suportând exil la Roma, le-a cerut mai marilor lumii catolice, ameninţându-i cu întoarcerea sa la Ortodoxie, să îşi respecte drepturile promise românilor „uniţi”. În zadar, însă: nici Roma, nici Viena, nici Esztergom nu le-a mai „reparat” înşelarea de a-i fi făcut să creadă, până astăzi, că ei ar fi mai cu „moţ” printre românii de rând, asmuţiţi să ne denatureze credinţa strămoşească şi să ne stea ca nişte „ghimpi” în calea coeziunii noastre naţionale.

prof. Costel Neacşu (Sărmașu, judeţul Mureș)