♦ „Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”
(Troparul la Slujba Sfinților Martiri Brâncoveni, 16 august)
Oare cât de înfricoșătoare este sabia care trece prin sufletul unui om atunci când își pierde un copil? Dar, cu atât mai groaznică este atunci când își vede pe cei patru fii uciși prin decapitare, chiar în fața sa, urmând a fi și el omorât în același chip?!
Era în dimineața de 24 martie 1714, în Sfânta și Marea Zi Miercuri din Săptămâna Patimilor, când, după 25 de ani de strălucită domnie, Marele Voievod Constantin Brâncoveanu avea să primească, prin intermediul solului sultanului Ahmet, anume capugiul Mustafa-aga, sentința detronării sale, prin aruncarea unui văl de mătase neagră pe umărul stâng și prin rostirea cuvântului turcesc mazil, care înseamnă detronat. Voievodul a fost declarat, împreună cu toată familia sa, hain, adică rebel, iar două zile mai târziu, în Sfânta și Marea Zi Vineri, la ora 9 seara, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, aveau să fie duși spre Constantinopol, pe drumul fără întoarcere din viața pământească, care avea să fie, însă, drumul spre sfințenie, prin mărturisirea neclintită a credinței ortodoxe.
Capetele de acuzare, constituite în urma numeroaselor intrigi ale vrăjmașilor săi (atât cei din Țara Românească, cât și din afara Țării, unii dintre ei boieri din apropierea tronului și, din nefericire, chiar rude ale domnitorului, printre care se afla și stolnicul Constantin Cantacuzino), erau în număr de nouă. Istoricul Constantin C. Giurescu le sintetizează, menționând că „se imputa domnului că întreține relații secrete cu puterile creștine, comunicându-le acestora știri care dăunează Porții, că stă mai mult la Târgoviște, spre a putea fugi la nevoie peste munți, unde și-a cumpărat moșii, că a depus, tot în vederea unei asemenea fugi, bani la Viena și Veneția, țara fiind strivită de dări, în sfârșit, că a bătut în Ardeal medalii de aur cu chipul său, ceea ce e un semn de independență (de fapt, le bătuse spre a sărbători împlinirea a 60 de ani, care se apropia în data de 15 august 1714)” (Consatntin C. Giurescu, Istoria Românilor, III, Partea întâi, Partea a doua, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821), ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, București, Editura All, 2010, p. 131-132). Așa cum se va dovedi, însă, în ziua de 15 august 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, în locul aniversârii vârstei de 60 de ani, capul Domnitorului Constantin Brâncoveanu avea să cadă, alături de cele ale fiilor săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și al sfetnicului său Ianache, care îi era și ginere.
Drumul supliciului, către Constantinopol, a durat aproape trei săptămâni, iar la sosirea în cetate Domnitorul și toată familia sa au fost aruncați în închisoarea numită „Cele șapte turnuri”, pe malul Bosforului. Domnitorul și fiul său cel mare, Constantin, au fost torturați timp de patru luni, pentru a mărturisi locurile în care erau ascunse averile, în special cei 400.000 de galbeni, depuși la Veneția.
Sursele istorice menționează că sultanul i-a propus Domnitorului, ca o șansă de păstrare a vieții, să se lepede, el și toți ai săi, de credința creștină ortodoxă și să devină musulmani. Aceasta era, din perspectiva turcilor, ultima și cea mai mare umilință la care ar fi fost supus Constantin Brâncoveanu, dar, spre surprinderea lor, Domnitorul și toți ai săi au rămas neclintiți în credința lor, pe care au mărturisit-o cu tărie.
În ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului, când Dreptcredinciosul Voievod împlinea 60 de ani și, totodată, era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță, împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, fiind duși, desculți și în cămăși, precum făcătorii de rele, spre locul de osândă. Se menționează că, alături de sultan și vizir au fost prezenți toți ambasadorii străini acreditați la Înalta Poartă, astfel că mesajul pe care-l transmitea sultanul acestora reprezenta atât semnul atotputerniciei sale și a imperiului (care se afla, în acea perioadă, într-un declin accentuat), cât și un exemplu înfricoșător asupra altor principi, aflați în sfera turcească de putere și de influență. Mulțime de popor aștepta să vadă grozăvia!
În fața întregii adunări, în fața morții năpraznice, Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi, ca o mărturisire a credinței nestrămutate: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos;
că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre” (Sinaxar la Utrenia slujbei Sfinților Martiri Brâncoveni, Minei, 16 august). Ordinea în care au fost decapitați cei șase mucenici diferă, în funcție de sursele istorice; Constantin C. Giurescu (în lucrarea mai sus citată, p. 132) menționează că „întâi căzu capul lui Văcărescu (Ianache Văcărescu, ginere și sfetnic al Domnitorului, n.n.), apoi, pe rând, capetele celor patru feciori, la urmă, după ce văzuse toată grozăvia, capul lui Brâncoveanu însuși”. Cronicarul Anton Maria del Chiaro scrie că „primul decapitat fu Văcărescu, apoi prințișorul cel mic, Mateiaș, și al treilea fiu, Răducu, […] după care fură decapitați Ștefăniță și Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime și barbarie” (Anton Maria del Chiaro, Storia delle moderne revoluzioni della Valachia, text reeditat de Nicolae Iorga, în: Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, capitolele VI-XII, traducere de S. Cris Cristian, Iași, Editura Viața Românească, 1929, p. 95-136). Tradiția Bisericii consemnează faptele într-un mod oarecum diferit, subliniind mărturisirea creștină a mucenicilor, ca o poartă a trecerii din viața pământească la Viața cea veșnică: „Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu.
Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: «Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ». Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: «Vreau să mor creștin. Lovește!»” (Sinaxar, Minei, 16 august).
Astfel s-au petrecut din viața aceasta cei șase mărturisitori ai credinței ortodoxe. După această cumplită barbarie, capetele celor uciși au fost înfipte în prăjini și au fost plimbate prin cetate. Anton Maria del Chiaro consemnează, în lucrarea citată, că: „Se strânsese multă lume în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înșiși turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câțiva creștini și îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol”. Rămășițele pământești ale Domnitorului Martir au fost aduse ulterior în Țară și au fost îngropate în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București, ctitoria sa. Doamna Marica a așezat deasupra mormântului o candelă cu următoarea inscripție: „Această candelă ce s-au dat la sfeti Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab voevod și iaste făcută de Doamna Măriei Sale Măria, carea și Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească oasele; iulie în 12 zile, leat 7228 (1720)”.
În ziua de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aflat sub conducerea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a hotărât: „Ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache să fie cinstiți cu sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, în cărțile de cult, precum și în Calendarul Bisericii noastre”.
Cu rugăciunile Sfinților Martiri Brâncoveni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
