RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent și pentru că Moscova a reușit să sorteze arhivele securității din toate țările loiale. Guvernele de tranziție ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei și Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permițând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetățenești, sortând arhivele serviciilor de informații externe din Cehoslovacia și Germania de Est. În același timp, serviciile erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative).
Efortul a eșuat însă în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbușit edificiul de partid și de stat. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele Stasi a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale Stasi. Peste 15.000 de saci cu documente Stasi destinați arderii au fost recuperați de autoritățile din Germania Federală. Baza de date, reconstruită și decriptată, a arhivei serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relația ostilă dintre serviciile României și ale Tratatului de la Varșovia. Împreună cu dosarele est-germane care au supraviețuit, referitoare la operațiunea INTERKIT, ele au oferit un ghid care a explicat și alte informații incidentale despre operațiuni ale KGB asupra României, oferite de foști ofițeri de informații sovietici, și au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele celorlalte servicii ale Pactului.
Paradoxal, în ciuda opoziției neabătute față de dominația sovietică din regiune, în anii ’80, chiar și după ce România își pierduse orientarea strategică, agenții dubli sovietici din țară au fost capabili să strângă capital din nepopularitatea lui Ceaușescu, să discrediteze toate inițiativele independente de politică externă și de securitate ale României și să exercite controlul temporar asupra instituțiilor și politicilor de securitate, în timpul și imediat după Revoluția din 1989.
Este ilustrativ pentru problemele referitoare la rolul României în Războiul Rece faptul că, în toiul revoluției, agentul sovietic autodenunțat Silviu Brucan a propus și a obținut numirea altor cunoscuți agenți dubli sovietici în posturi-cheie pentru securitatea națională, inclusiv pe ministrul Apărării, Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990) și pe fostul director al Serviciului de Informații Externe, Mihai Caraman (13 ianuarie 1990 – 23 aprilie 1992). Era greu de așteptat transparență din partea cuiva care îi declara în septembrie 1990 lui Vadim Zagladin, fost șef al Secției Internaționale a Comitetului Central Sovietic, că pentru el lupta împotriva imperialismului american „era mai importantă decât principiile dreptului internațional și directivele ONU”.
Negocierea Revoluției, asigurarea continuității
În cele din urmă, spre deosebire de revoluția din România, care a condus la dezintegrarea instituțiilor, la anularea Constituției și la o abruptă și imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria și-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituțiilor administrative ale statului și continuitatea personalului instituțional au diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafață din acele sedii, mai ales în condițiile competiției postcomuniste.
Ca o ironie, cu toate că fusese singura țară care își dizolvase aparatul de spionaj, desființând direcții întregi și concediind peste 60% din personal, în timp ce celelalte țări și-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor și aranjamentelor instituționale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor. Chiar și Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârșitul anului 1990 când, cu sprijin excepțional din partea Marii Britanii, SUA și Germaniei a introdus o reformă radicală. Chiar și acea reformă a lăsat personalul și structurile serviciilor militare de informații practic neatinse și a menținut mare parte din personalul serviciului extern. Continuitatea a fost mult mai clară în Polonia și Ungaria, unde aceleași discuții de la masa rotundă și-au atins strălucit scopul de a face o tranziție pașnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartit și au garantat menținerea conducerii armatei și a serviciilor instruite de KGB și GRU.
Raportul Macierewicz, publicat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofițerii din serviciile militare au continuat să fie instruiți în taberele GRU și KGB, nu numai între 1989-1991 – ultimii ani ai Uniunii Sovietice -, dar și în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare rusești, doar ușor reformate. Numirile și promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate și instruite de Moscova, incluzând trei dintre șefii și patru dintre adjuncții de servicii, până și după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruși au activat în Serviciul de informații militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenți activau în „eșalonul superior” al structurilor WSI chiar și în 2006.
Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB și GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit șefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internațional pentru că șeful Serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate națională (NBH) – petrecuse șase ani și jumătate la Academia KGB Dzerjinski din Uniunea Sovietică. În același timp, directorul general al contraspiojanului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) și ofițeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH, cât și de la Serviciul de informații externe (Serviciul de informații: IH), erau absolvenți ai academiei KGB.
Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câștig, oferind mai multe informații asupra serviciilor sovietice/rusești, asupra metodelor și operațiunilor acestora. Totuși, după cum menționa raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB și GRU era identificarea dependențelor și slăbiciunilor studenților și vulnerabilitățile instituționale ale serviciilor țărilor de origine, pentru a putea obține mijloace de contracarare și direcții de influență de la Moscova. Cel puțin în cazul Bulgariei, rețeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate și militar și-a păstrat obiceiurile și practicile de a-și coordona atitudinile și practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-și exercite influența pentru păstrarea secretului asupra operațiunilor trecute și să conducă politica curentă, și în cazul Poloniei și Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.
Probleme care au precedat și au succedat comunismul
Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului și a atitudinilor partenerilor „apropiați”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menținut după colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relația polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, ale identității naționale și ale opțiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârșitul Războiului Rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică și maghiară împotriva României s-au menținut în continuare în noul mileniu. În consecință, cu toate că problemele Basarabiei/Moldovei și Transilvaniei au rămas ținte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârșitul Primului Război Mondial, aproape nimic despre operațiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securității naționale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operațiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelații arhivistice, referitoare la perioada comunistă.
Într-adevăr, structurile tradiționale de cooperare au fost mult întărite prin similaritățile dintre diaspora maghiară postimperială și mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de țară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova și Budapesta au stabilit atunci relaționarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declarație comună de cooperare pentru Asigurarea drepturilor naționale, etnice, religioase și lingvistice ale minorităților, document desemnat de ambele părți drept un punct de cotitură în relațiile ruso-maghiare.
Liderii postcomuniști din Ungaria au susținut cu insistență autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscență a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după Primul Război Mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei postcomuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori și Istvan Czurka, ambii cunoscuți pentru convingerile lor separatiste și radicale de dreapta. După 1989, Csoori a devenit președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație care a fost înfințată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României (și a Cehoslovaciei și Iugoslaviei). Din fericire, acuzațiile exagerate de încălcare a drepturilor minorotăților, asimilare forțată, „genocid cultural” și „etnocid”, care păreau plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituțiilor europene.
Transparența referitoare la aceste aspecte ale relației sale cu România lipsește în egală măsură și în cazul Rusiei/URSS-ului. La începtutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atracția pe care o Românie stabilă, orientată spre Vest, ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS-ul propaga imaginea României ca având „o influență primitivă și negativă asupra identității moldovenești”, ceea ce impunea protecția sovietică împotriva „asimilării românești” în perioada Războiului Rece, dezimformarea rusă alimenta acum animozitatea Chișinăului și Kievului împotriva Bucureștilor, prezentându-i ca având „ambiții teritoriale față de Moldova și părți ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS-ului, după cel de-al Doilea Război Mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrității teritoriale a vecinilor din nord ai României”.
Kremlinul avea motive să se teamă de „amenințarea românească” referitoare la controlul asupra RSS Moldova. Desigur, nu pentru că Bucureștii puteau forța chestiunea, ci pentru puternica atracție pe care ar fi exercitat-o o Românie prosperă și consolidată asupra rudelor etnice de peste graniță. La începutul anilor ’90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova și că:
Sentimentele naționaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza țara și va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil.
CIA a ajuns la aceleași concluzii șapte luni mai târziu, după ce a semnat primul său tratat din Europa de cooperare mutuală cu România:
În calitate de etnici români, moldovenii așteaptă din partea Bucureștilor sprijin pentru reanimarea identității lor naționale, mult timp oprimate. Ei speră, de asemenea, să pună bazele unei eventuale reunificări cu România.
Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informații ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obțină independența, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism îi va face, probabil, pe moldoveni să-și dorească să rămână în Uniune”. Deci, ipotetic, Moldova sovietică putea fi păstrată și apropierea Moldova – România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorității administrative și progresul reformelor din România, încurajând turbulențele, divizarea și reacțiile autoritare. În cazul în care KGB a tras concluzii privitoare la evoluția relației Moldova – România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilității din România. Este sugestiv faptul că peste 25.000 din cei 37.000 de turiști sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămâni anterioare revoluției din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial și insistent să părăsească țara.
Focalizarea Rusiei pe relația Moldova – România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO și-a deschis oficial ușa pentru noi membri, iar SUA a inițiat primul program de asistență pentru România. O Românie stabilă, prosperă și sigură ar fi exercitat o atracție enormă pentru Republica Moldova și, posibil, chiar și pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB și șef al Primului Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991 -, a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va trece cu agresivitate la emiterea unor pretenții teritoriale dacă va fi admisă în Alianța Nord-Atlantică și își va anexa Moldova. Primakov s-a implicat și în dezimformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceaușescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul revoluției. De fapt, conducătorul român protesta energic împotriva inexplicabilului aflux de „turiști” soviertici din țară și amenința cu „contramăsuri”.
Kremlinul postcomunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eșecul” stabilirii de relații bune cu vecinii – o cerință premergătoare pentru statutul de mebru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianță cu România. În efortul său de dezbinare a Chișinăului și Bucureștilor, de exemplu, chiar și cel mai dezinteresat ajutor și asistență românească au fost etichetate drept amestesc în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în același timp, separarea regiunii Transnistria și exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova – Transnistria și a urmărilor acestuia. În acest sens, este sugestiv faptul că Primakov a primit sarcina de a se ocupa de conflictul „înghețat” dintre Moldova și Transnistria după ce a deținut funcțiile de șef al SVR și ministru de Externe.
Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiționarea tratatului bilateral cu Bucureștii de includerea unei clauze care să excludă aderarea la Alianța Nord-Atlantică – condiție asupra căreia nu a insistat (mult timp) în tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia. România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varșovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai în iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunțat oficial admiterea României și la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria.
Insistența Rusiei, din 2008-2009, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înființare a unor baze militare în România și continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relații mai apropiate cu România, indică persistența unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilitățile anterioare ale sovieticilor față de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituționale care să aducă o clarificare a relațiilor și operațiunilor Moscovei contra României, din perioada Războiului Rece.
Acest studiu examinează geneza transformării României din aliat în inamic al Blocului Sovietic, a eforturilor sale de a ieși de sub dominația sovietică și contramăsurile sovietice și ale Pactului de la Varșovia pentru discreditarea regimului și a politicilor sale independente din perioada Războiului Rece. După ce abordează problema intereselor strategice și a antagonismului cu vecinii ruși și unguri din perioada anterioară comunismului, studiul urmărește procesul de generare a ostilității sovietice și a Pactului de la Varșovia, precum și politicile urmate de URSS și de partenerii ei loiali pentru a curma politicile externe și de securitate independente ale României. Încearcă să pătrundă dincolo de propaganda și dezimformarea referitoare la relațiile intra-Pact, prin examinarea procedurilor interne ale Tratatului de la Varșovia, a rapoartelor seviciilor de informații și a documentelor naționale și ale partidelor care au devenit dinsponibile după colapsul Uniunii Sovietice. În acest fel este scos în evidență impactul dezinformării coordonate de sovietici și al măsurilor active asupra percepțiilor occidentale, mai ales a celor americane, prin corelarea evenimentelor, dezbaterilor și conflictelor din cadrul Pactului de la Varșovia, așa cum au fost consemnate în cadrul consiliilor interne, cu aprecierile generate de comunitățile academice și de informații din Statele Unite.
II
AMBIȚII IMPERIALE,
CONFLICTE COMUNISTE
Cu siguranță, nu ați presupus că o să luptăm pentru români, nu?
Comandantul rus al forțelor aliate, generalul Andrei Zaioncikovski, iulie 1916
Am asemenea sentimente încât, dacă Maiestatea Sa (țarul) mi-ar ordona să trimit cincisprezece soldați răniți în România, în niciun caz nu l-aș trimite și pe al șaisprezecelea.
Șeful Statului-Major Imperial Rus, generalul Mihail Alekseev, decembrie 1916
(România este) centrul contrarevoluției din Sud.
Comisariatul extern sovietic, noiembrie 1918
Principiul fundamental al revoluției proletare este împiedicarea imperialismului Antantei să oblige Ungaria să-și predea teritoriul, alimentele, industria și materiile prime oligarhiei române.
Bela Kun către Lenin, martie 1919
Până când va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menținute relații pașnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să-și mențină activitatea o organizație iredentistă activă.
Amiralul Miklos Horthy, octombrie 1919
Intensificarea activității comuniste în rândul populației maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România și Iugoslavia pentru autodeterminare și până la secesiunea de statele care le-au anexat.
Al cincilea congres mondial al Cominternului, iulie 1924
Condițiile nu permit realizarea imediată a eliberării Basarabiei de sub jugul burghezo-moșierimii străine, iar lupta URSS-ului (…) se transferă pe câmpul activității diplomatice.
Congresul Societății Basarabene, aprilie 1925
Daco-romanii trebuie să dispară de pe acest teritoriu (al Transilvaniei).
Ziarul Budapesta populară, aprilie 1932.
(va urma)