Avram Iancu îşi trăgea obârşia dintr-o veche familie de iobagi de pe valea Arieşului Mic. Bunicul său, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox în Vidra de Sus şi a participat în 1784 la răscoala lui Horia, fiind chiar rudă cu acesta. Tatăl lui Avram Iancu, Alexandru Iancu, s-a născut în anul 1797 şi era al treilea fiu al lui Gheorghe Iancu. În 1869, Iosif Vulcan îl caracteriza astfel: „Alexandru Iancu au fostu unul dintre cei mai respectaţi locuitori din satu (…). Alexandru Iancu era foarte deştept; de la natură avea minte ageră, a învăţat şi carte şi a fost mult timp jude comunal şi gornic de păduri…” în Vidra de Sus.
Alexandru Iancu s-a căsătorit de tânăr, luând de soţie o fată din partea locului, din neamul Trifuţeştilor sau, corect spus, al Gligoreştilor, anume pe Maria Gligor, numită şi Maria mică, pentru că era o femeie mică de statură, dar frumoasă, înţeleaptă şi harnică. Ea a venit noră la bătrânul Iancu. Alexandru, a moştenit alături de o parte din avere, vatra şi casa părintească, situată în spatele actualului complex muzeal. Fiind amândoi din familii de oameni înstăriţi, cu dare de mână, tinerii căsătoriţi ţin să aibă propriul cămin, astfel că, în scurtă vreme, cu ajutorul părinţilor, Alexandru construieşte în imediata apropiere, în mijlocul grădini, propria casă tot din lemn, urmând felul de construcţie al caselor de munte, dar „minunată” după împrejurările de atunci. Aceasta este „Casa Iancului” păstrată până în zilele noastre.
Casa veche (foto) au locuit-o mama şi tata lui Alexandru şi după moartea preotului, „Gheorgheasa” singură, văduva lui Gheorghe Iancu.
Funcţia de „pădurar” este în munţi, pe plaiuri, în lumea pădurilor, de o reală însemnătate relevând ea însăşi situarea aparte a lui Alexandru Iancu faţă de ceilalţi locuitori ai comunei. Astfel spus, Alexandru Iancu este „omul stăpâniri”, care are prilejul să cunoască mai bine statorniciile vremii decât alţii, în casa lui poposind adesea oficianţii statului, iar în ograda sa judecându-se orice neascultare, răzvrătire sau încălcare a legi de către iobagii din partea locului.
Alexandru şi Maria Iancu au avut în urma căsătoriei doi copii.
Primul, Ioan, s-a născut în anul 1822, la 22 februarie 1822. A fost botezat de preotul Vasile Gomboş şi a avut ca naşă pe „Moaşe-sa, Gligor Mariuţ [ă], groştioriţă”.
Al doilea fiu, Avram, s-a născut în anul 1824, la vremea cireşelor, adică la sfârşitul lunii iulie, la noi în comună, dată unanim acceptată de istoriografia românească.
Copilăria „Avrămuţ”, cum era alintat de către părinţi, şi-a petrecut-o în satul natal Vidra de Sus. Aici a învaţat citirea şi scrierea în Limba Română cu dascălul Mihail Gomboş.
Iosif Şterca Şuluţiu, martor ocular al unei scene familiale a familiei Iancu, ni-l descrie pe Avram Iancu astfel: „îmbrăcat în cămaşă lungă, încins peste mijloc cu un şerpărel frumos cusut, cu pălăriuţă neagră pe cap, împodobită cu ciucuri roşii, deosebit ca isteţime”.
În anii următori, pe când era elev la şcolile din Câmpeni, Zlatna şi Cluj, tânărul Avram Iancu, cu bucle blonde şi ochii de culoare deschisă, a înlocuit straiele ţărăneşti cu cele moderne spre marea dezolare a mamei. În vacanţe însă îmbraca din nou costumul de la ţară, devenind un tânăr moţ asemenea celor rămaşi acasă. Lua parte, alături de părinţi şi fratele său la lucrarea ogoarelor, la tăiatul lemnelor, la cositul şi adunatul fânului. Se amesteca în distracţiile copiilor, distrându-se şi el asemenea lor. Vioi şi vesel, sănătos şi optimist, era cel mai bun jucător cu mingea. După cum era şi temerar la nevoie, aşa cum s-a dovedit într-o zi de vară la iazul Gligoreştilor. Anume se spune că iazul de la moara Inceştilor era pe acele vremuri foarte adânc. Intrând în el în miez de vară la scaldă, băieţii nu cutezau să se depărteze prea mult de mal. S-a întâmplat însă odată că un băiat, de vreo 12 ani, vrând să-şi arate curajul a sărit în vâltoare. Când au văzut că vârtejul îl trage, iar el începe să înghită apă şi se scufundă, au rămas încremeniţi de spaimă. Într-un târziu dezmeticindu-se, au început a striga după ajutor. Avrămuţ, calm i-a întins celui în primejdie băţul undiţei, scăpându-l de la moarte.
Avram încă de mic a îndrăgit muzica şi cântul, din gură, frunză, tulnic şi fluier, violină şi flaut. Se spune că pe păşunea din lunca familiei Iancu din Vidra de Sus, pe locul numit „Celarul”, situat lângă vale îşi făcuseră sălaş o şatră de ţigani, având în frunte pe voievodul Cula Surdului. Acesta iar fi arătat sau dăruit lui Avrămuţ un violoncel; pentru a nu afla părinţii şi a putea învăţa să cânte în linişte, pentru a se simţi în largul lui şi-ar fi făcut pe Celar o colibă de vară.
Avram şi în copilărie şi la maturitate, chiar şi în timpul revoluţiei, bătea (juca) cotca, lopta-pila (mingea) pe trăoaşurile din Apuseni (mai ales la Vidra de Sus şi Câmpeni) şi era un jucător dexter (bun, abil).
După revoluţia din 1848-1849, când Avram Iancu a fost conducătorul oştilor armate din Transilvania, a apărat drepturile foştilor săi lăncieri. El a redactat memorii către guvernul Transilvaniei şi către împărat, revendicând recunoaşterea integrală a dreptului de folosire şi de proprietate al pădurilor de către moţi.
În anul 1852, împăratului Francisc Iosif a planificat o vizită în Transilvania. Iancu a stăruit ca împăratul să-şi modifice traseul vizitei, pentru ca împăratul să viziteze şi ţinutul Câmpenilor. A stăruit atât de mult în propunerea sa, încât până la urmă a izbutit să obţină consimţământul tuturor, chiar şi al împăratului. Împăratul a hotărăt să-şi modifice programul, schimbând traseul de la Brad prin Baia de Criş – Hălmagiu peste Muntele Găina la Câmpeni.
La 21 iulie 1852, convoiul imperial ajungea la Halmagiu. Din timp Iancu s-a îngrijit să se repare pe cât era cu putinţă drumul de munte şi podurile stricate şi a cerut moţilor să fie gata a pune la dispoziţia înalţilor oaspeţi cai buni de călărit.
După ce a poposit o oră la Hălmagiu, convoiul imperial s-a îndreaptat spre Găina. Sosirea pe Muntele Găina a avut loc la orele trei după-amiaza. Aici urma să fie întâmpinat de Iancu, care pregătise aici porţi triumfale, colibe de frunzari şi mese pentru recreere. Iancu a venit de dimineaţă să supravegheze pregătirile primirii. Tradiţia locului spune că Iancu iar fi pregătit pe Muntele Găina, în locul numit „Chipul Împăratului”, o masă unde să-şi ia împăratul prânzul. Pe lespedea de piatră ar fi pus pe cineva să cioplească cuvintele rămase proverbiale „Un nebun şi un mincinos nu se vor putea întâlni niciodată”. Cuvintele acestea explică comportamentul lui Iancu pe tot parcursul vizitei, refuzul său de a-l întâmpina pe împărat, argumentând de câte ori era întrebat, că are încă multe de isprăvit. Către amiază trimite pe Mihail Andreica cu o ceată de 100 de călăreţi ce purtau patru stindarde, departe de drumul Hălmagiului, pentru a servi ca escortă de onoare tânărului împărat habsburg. Primirea de pe platoul Găinii va fi condusă de către protopopul Balint, care îl asigură pe împărat de devotamentul Poporului Român. Mama lui Iancu îl întâmpina pe împărat tot pe platoul Găini, fluturând în mâini un steag alb în fruntea unei cete de moaţe călare. Femeile iau oferit monarhului mâncăruri româneşti tradiţionale pe care acesta, se pare, le-a apreciat, găsind delicios „balmoşul” ardelenesc pregătit pentru prânzul împărătesc.
În spatele acestei puneri în scenă, în aparenţă plină de căldură, se ascundea însă umbra înnegurată a Craiului Munţilor. După ce regizase şi pusese la punct toate amănuntele primirii şi deşi va urmări pretutindeni, de la distanţă, cortegiul imperial, Iancu va refuza cu încăpăţânare, de-a lungul întregii vizite, să se prezinte în faţa lui Franz Joseph. Era din partea lui Iancu, replica plină de amărăciune pe care el o dădea ingratitudinii Curţii vieneze.
Când convoiul a trecut prin Vidra de Sus, în faţa casei lui Iancu „erau adunaţi preoţi şi ornat bisericesc”, împăratul a oprit o clipă şi a gustat din paharul de vin curat cu care-l îmbie Alexandru Iancu în uralele consătenilor. Se pare că marea buluceală produsă de mulţimea poporului l-a speriat pe împăratul Francisc Iosif, care după relatarea comandantului jandarmeriei districtuale Löwenhardt, striga mereu: „Vorwarts gendarmea!”, iar după alte multe relatări, tot acolo văzând că Iancu nu îl primeşte, ar fi întrebat: „Wo ist der Iancu?”. Iancu nu s-a întâlnit cu împăratul, nu s-a lăsat înduplecat nici de rugăminţile tatălui său, nici de ale lui August Treboniu Laurean sau ale lui Simion Bărnuţiu. Întrebat de Bărnuţiu de ce nu vine, Iancu i-a răspuns: „Toate sunt în zadar. Un nebun şi cu un mincinos nu se vor putea înţelege niciodată”. Mincinosul era împăratul ce nu se ţinuse de ce-i promisese, iar nebunul era Iancu ce crezuse în promisiunile împăratului.
(va urma)
