Sfânta Cruce este altarul de jertfă al Domnului Iisus Hristos, pe ea și-a vărsat sângele și a sfințit-o ca semn de biruință asupra diavolului. Crucea este simbolul biruinței, semnul pe care, în vedenie, împăratul Constantin l-a văzut și a crezut cuvintelor: „en touto nika” („cu acest semn vei birui, sau prin acest semn vei învinge”).
Crucea a fost sfințită prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini. „Cuvântul cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creștinii) mântuire”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni, 1, 18, 23). De aceea, spune el în altă parte, „mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14, comp. și Coloseni 1, 20 și 2, 14; Efeseni 2, 16 ș.a.).
Dar iată ce spun părinții despre Sfânta Cruce:
„Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârșit îmbrățișându-ne” (Sfântul Atanasie cel Mare).
„Crucea este poarta tainelor” (Sfântul Isaac Sirul).
„Crucea are multe înțelesuri […], trebuie să numim lățime divină emanația infinit de largă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, lungime puterea care se întinde peste toate, iar adâncime, taina nepătrunsă de nimic din cele existente” (Sfântul Dionisie Areopagitul).
„Prin linia verticală, Crucea Îl arată pe Dumnezeu […] iar prin linia orizontală se arată toată zidirea în atârnare desăvârșită de Dumnezeu, neavând alt suport al existenței sau altă bază afară de Dumnezeu” (Sfântul Maxim Marturisitorul).
„Pe Cruce s-au unit Dumnezeirea cu omenirea” (monahul Nicolae Steinhardt).
„Crucea […], mijlocirea către Dumnezeu a celor muritori” (Acatistul Sfintei Cruci).
„Orice faptă bună este o cruce” (Sfântul Marcu Ascetul).
„Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae).
„Crucea, geometric și simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual și material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească și pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic și cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă și derizorie situație de faptura care ține deopotrivă de lume și de cer” (monahul Nicolae Steinhardt).
„Singurul răspuns, mereu același și, totuși, radical nou pentru fiecare ființă umană, ne este oferit de taina care constituie fondul însuși, inima revelației creștine – Taina Crucii” (Pr. Alexander Schmemann).
„Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate” (Sfântul Isaac Sirul).
„În acest semn, vei învinge!” (Sfântul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce cu această inscripție).
Încă de la început s-a acordat, deci, un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve, care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar ca bucurându-se de un cult relativ.
Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care creștinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, Tertulian îi numește pe creștini „cinstitori ai Crucii” (Crucis religiosi).
Cele mai vechi acte martirice îi arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății și pătimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări și momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.).
Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monede, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri ca, de exemplu, ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuțiilor. Prima reprezentare, sigur datată, a Crucii, pe un monument creștin, apare incizată pe peretele unei case din Herculaneum, înainte de anul 79; alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscripțiile și epitafurile din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparținând chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim.
Întotdeauna, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este ținută cu post, pentru cuvintele Mântuitorului care a spus că vor veni zile când Mirele se va lua de la ei și atunci ei vor posti.
O alta frază, și mai greu de înțeles, în Evanghelia acestui Praznic, este următoarea: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelia Mea, acela îl va câștiga” (Marcu 8, 35). Vă întreb: cum adică „cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde”? Oare nu aceasta ne dorim fiecare dintre noi – să ne salvăm sufletul? Oare ni-l vom pierde pentru faptul că dorim să îl câștigăm? Ce vrea să spună Evanghelia?
Luând aminte la cele la care ne-am referit mai înainte, și anume la crucea ca viață sau viața ca o cruce, cuvintele acestea, greu de înțeles la prima vedere – „cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde” – trebuie înțelese astfel: „cine va voi să-și scape sufletul (de cruce) și-l va pierde”. Așadar, cine va voi să-și menajeze viața și să nu și-o jertfească pentru Hristos, acela și-o va pierde. Cine va căuta să-și scape sufletul, în sensul de a nu aborda viața ca luptă și ca jertfă, acela și-l va pierde, pentru că inutilă se va dovedi o astfel de viață în fața veșniciei.
Mântuitorul Hristos ne-a chemat în viața aceasta la luptă și la cruce. Și nu ne-ar fi cerut-o, dacă n-ar fi făcut-o El Însuși mai înainte de noi. Pentru aceasta și așteaptă de la fiecare dintre noi să ne abordăm la fel propria viață. Altfel, cine va dori să-și menajeze viața, complăcându-se în tot ceea ce este mai atrăgător și mai plăcut pe pământ – și [cine] nu înțelege că Dumnezeu nu ne îngăduie nouă, celor ce ne-am înjugat la jugul Lui și vrem să-I dobândim Împărăția, să trăim oricum, să vorbim ori să gândim orice și oricum – nu are ce căuta în Împărăția Cerurilor. De aceea, se încheie Evanghelia de astăzi cu alte cuvinte, la fel de greu de înțeles: „Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Și au trecut, de când Hristos a rostit cuvintele acestea, aproape doua mii de ani!
Ce a vrut să spună, oare, Domnul prin aceste cuvinte? Ei bine, oricât ni s-ar părea de ciudat, nimic altceva decât că unii din cei care-L ascultau atunci au cunoscut Împărăția lui Dumnezeu mai înainte de a se muta definitiv de aici, de pe pământ. Despre care Împărăție vorbește, însă? Aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului, când a spus: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru!” (Luca 17, 21). Iată, așadar, Împărăția lui Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, în noi! Până la lumea cealaltă, până la Împărăția Cerurilor, Împărăția lui Dumnezeu trebuie să înceapă în noi, încă din lumea aceasta, pe pământ. Și nu va începe într-o viață care nu are nimic comun cu jertfa lui Hristos, cu lupta pe care ne-o cere El, cu abordarea vieții acesteia ca pe o cruce, pe care asumându-ne-o și purtând-o așa cum și-a purtat-o El însuși, să-I urmăm întru totul.
Împărăția lui Dumnezeu se va înfiripa încet-încet înlăuntrul nostru, dacă vom înțelege să-i slujim lui Hristos așa cum ne-o cere El. Ea începe încă de aici, de pe pământ, și se continuă în mod firesc în viața de dincolo. Așa se explică de ce sentința de judecată a Dreptului Judecător, de plasare de-a dreapta ori de-a stânga Sa a oamenilor, când va veni să judece viii și morții, nu va fi nici arbitrară sau discreționară, nici subiectivă și, cu atât mai puțin, nedreaptă. În mod cât se poate de firesc, dragii mei – și așa trebuie sa vedem viața de dincolo -, fiecare dintre noi va merge să-și ocupe locul, potrivit stării din sufletul său. Am început să trăim, adică, de aici, de pe pământ, în Împărăția lui Dumnezeu? Am făcut sufletul nostru o împărăție unde să împărățească Hristos? Atunci vom continua să petrecem în mod firesc, împreună cu El. Am respins abordarea vieții acesteia ca împărăție a Sa, împiedicându-L să împărățească întru noi și refuzându-I legea și poruncile? Atunci nu vom putea merge altundeva, decât numai acolo unde nu este Hristos, pentru că singuri, în mod liber și conștient, am ales să fim împreună sau fără de Hristos.
În felul acesta stând lucrurile, sentința Dreptului Judecător nu va putea părea absurdă – pentru că nu va fi o sentință în felul în care ne-am deprins noi să receptăm sentințele judecătorești aici, pe pământ -, ci va fi o cât se poate de justă recunoaștere a unei stări de fapt. Singuri ne vom situa de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos, potrivit a ceea ce ne-am deprins a fi încă de aici, de pe pământ. Ne-am menajat viața? Ne-am complăcut în atâtea și atâtea tentații cu care viața aceasta ne ademenește adeseori? Atunci, am ales automat „împărăția lumii acesteia”. Am înțeles să abordăm viața aceasta, așa cum este ea – scurtă, lungă, fericită sau mai puțin fericită – ca pe o cruce și luptă, pentru a împărăți împreună cu Hristos? Atunci, în mod firesc, vom petrece viața de dincolo tot împreună cu El, în Împărăția Sa cea cerească. Acesta este raiul și acesta este iadul! Este lupta noastră pentru Împărăția Cerurilor, sau este viața fără de Dumnezeu – dacă vorbim de nefericirea veșnică – acolo unde nu poate fi Hristos, pe Care nu L-am urmat, atâta vreme cât ne-am trăit viața fără a căuta să ne purtăm crucea vieții acesteia potrivit chemării Sale.
Fericirea sau nefericirea noastră – vrem sau nu vrem – începe încă de aici. Iar ceea ce se întâmplă în viața de dincolo nu este decât o continuare firească a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele și poruncile Mântuitorului Hristos în practica vieții noastre. De aceea, să ne binecuvinteze Mântuitorul Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe cruce, cu această înțelepciune și înțelegere a crucii, ca să ne asumăm viața aceasta ca pe o luptă și o jertfă în slujba Lui, așa încât să putem și noi să gustăm Împărăția Lui încă de aici, de pe pământ dar, mai cu seamă, dincolo, în Împărăția Cerurilor, pentru vecii vecilor. Amin.
Pr. Nicolae Iulian Bota
Parohia Crasna, ROMÂNIA
