RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
În ianuarie 1918, Rakovski, acum șef al guvernului ucrainean, a primit sarcina să înlăture amenințarea românească. După ce a organizat o forță militară pentru „o incursiune pe Dunăre pentru a lupta contra românilor”, el a trecut la „coordonarea eforturilor împotriva contrarevoluționarilor din România și Ucraina” prin intermediul Rumcherod și al unui nou format Consiliu Suprem Românesc. Anunțându-și intenția de a folosi Ucraina „ca mijloc de declașare a revoluției în Balcani” și în Europa, Rakovski a trimis trupe în Basarabia pentru a ataca Sfatul Țării și a ocupa Chișinăul și alte centre, numai cu scopul de a alunga armata română.
Pe 8 februarie, „din teamă că era posibil ca armata română să nu se oprească la Nistru, ci să continue incursiunea spre Odessa”, Rakovski a încercat să câștige timp apelând la medierea consulilor francez, britanic și italian din Odessa, cerând între timp întăriri militare de la Lenin. Amabil, acesta a „sprijinit” Armata Roșie de Nord la Consiliul Suprem, prezentând „seriozitatea situației de pe frontul ruso-român” și furnizând „sprijin urgent detașamentelor revoluționare din Basarabia”. Spre sfârșitul lui februarie, conducerea bolșevică acorda Consiliului Suprem al lui Rakovski „autoritatea supremă în toate problemele și chestiunile referitoare la România”. În martie, cursul războiului l-a forțat pe Rakovski să își întrerupă operațiunile, permițând Sfatului Țării din Basarabia să se pună de acord și să voteze unirea cu România. La o săptămână după unire, Rakovski a fost numit de Lenin principalul consilier și responsabil pentru toate operațiunile privitoare la Basarabia.
Din acel moment, operațiunile împotriva României au fost direcționate mai mult spre acțiuni paramilitare, de spionaj, sabotaj și terorism. Prin aprilie 1918, regiunea Chișinău era împânzită de forțe teroriste de partizani cu aproximativ 2.000 de gherile relativ bine înarmate. Misiunile lor includeau atacuri-surpriză împotriva administrației românești și a obiectivelor militare, asasinarea ofițerilor superiori și confiscarea proviziilor alimentare și a munițiilor. Dirijând deja operațiunile din România și puntea slavă din Ucraina, prin Basarabia și Dobrogea spre Bulgaria, Rakovski a încercat să închidă cercul în jurul României, în cooperare cu maghiarul de origine transilvăneană Bela Kun.
Cooperarea ungaro-sovietică în prima campanie transilvăneană, 1918-1919
Bela Kun, ungurul care studiase la Cluj, și-a câștigat renumele recrutând pentru cauza bolșevică prizonieri maghiari, între 1914-1917, în timp ce era încarcerat într-un lagăr țarist pentru prizonieri de război. Este de remarcat că maghiarii constituiau peste o treime din cei 300.000 de prizonieri de război care s-au oferit voluntari să servească Armata Roșie, în perioada războiului civil rus. În iulie 1918, Lenin și Troțki au făcut apel la „vechii socialiști unguri” și la „mica, dar bine închegata unitate a comuniștilor și socialiștilor maghiari” pentru a apăra revoluția din Moscova. Pe 4 noiembrie, Kun a format „grupul maghiar al Partidului Comunist Rus, primul grup din exil din cadrul partidului bolșevic”, și a început pregătirea revoluției ungare care urma să mobilizeze sprijinul popular pentru un regim bolșevic, prin exploatarea pretențiilor asupra fostelor teritorii imperiale.
Planul lui Kun primise acordul lui Lenin și al lui Rakovski, ultimul având încă funcția de „autoritate supremă pentru România” în Consiliul Suprem. Rakovski a angajat legăturile din Federația Balcanică și interesul comun cu al Sofiei pentru o Dobroge autonomă, pentru a negocia premisele unei cooperări a forțelor militare bulgare, care ocupau încă Dobrogea, pentru o mișcare unită împotriva României. Paradoxal, Antanta îi interzisese aliatului său, România, să-și reinstaleze forțele și administrația în Dobrogea după retragerea Germaniei din 1918, permițând, în schimb, Bulgariei să-și extindă autoritatea de ocupație militară și administrativă, care fusese limitată de Germania din cauza practicilor sale de purificare etnică în regiune.
Pe 17 noiembrie, Bela Kun, însoțit de opt compatrioți, a sosit în Ungaria pozând în echipă de chirurgi militari și specialiști medicali ai Crucii Roșii (sovietice), veniți în ajutorul răniților de război maghiari. Până la colapsul URSS-ului, infiltrarea de echipe clandestine sub acoperirea Crucii Roșii a rămas „un instrument sovietic favorit” pentru transmiterea de ordine și mijloace financiare, infiltarea de agenți sub diverse acoperiri (cum ar fi cea de prizonieri de război repatriați) și inserarea de echipe pentru acțiuni de sabotaj, „acte teroriste și asasinate”. Spionajul francez și cel britanic, observând „numărul mare de maghiari prizonieri de război” care lucrau pentru bolșevici, au dat avertismentul necesar autorităților Antantei de la Budapesta pentru a bloca „misiunea Crucii Roșii” de a repatria mii de agenți sovietici în Ungaria.
În decurs de o săptămână de la sosirea sa, Kun a fondat, la Budapesta, Partidul Comunist Ungar. După o lună, el a înființat și „grupul comunist român”, care includea un „grup maghiaro-român” din foști prizonieri de război din Siberia – baza „aripii transilvănene” a comuniștilor. La sfârșitul anului 1918, odată cu sosirea acestor agitatori bolșevici, în majoritate foști prizonieri, operațiunile paramilitare și teroriste maghiare împotriva autorităților române și a populației din Transilvania au căpătat o dezvoltare similară cu operațiunile bolșevice din Basarabia. Similaritățile s-au extins și la personalul implicat, deoarece unitățile care îndeplineau sarcinile erau organizate la fel ca unitățile internaționale din războiul civil rus și din ulterioarele brigăzi internaționale din Spania. În 1956, comuniștii ruși care cereau reabilitarea lui Kun (după ce căzuse în dizgrație și murise în perioada epurărilor lui Stalin din anii ’30) se prezentau ca fiind „cei care luptaseră în brigăzile internaționale ale Armatei Roșii maghiare”.
Faza inițială de propagandă și de agitație a fost larg comentată la acea vreme. Spionajul românesc, care, la începutul lui decembrie 1918, raporta că 3.000 de agenți aruncau în satele românești foarte mulți bani și „milioane de manifeste împotriva ideii unirii”, nota la sfârșitul lunii că 4.000 de socialiști erau angajați într-o campanie de propagandă „pentru demoralizarea armatei române”.
Totodată, observatorii francezi și britanici descriau virulenta campanie de propagandă antiromânească a Budapestei și instigările la atrocități destinate să „aducă anarhia în teritoriile ocupate de români” și să provoace represiuni care „ar submina unirea” și „ar discredita administrația românească”. Observatorii străini ai acestei campanii de propagandă raportau, de asemenea, apariția bruscă a unor diverse „fronturi” așa-zise românești, dedicate acelorași scopuri, cum erau, de exemplu, Muncitorii Comuniști Români din Budapesta, Facțiunea Internaționalei Socialiste Române din Ungaria, Federația Comunistă Română din Austria, Ungaria, Transilvania și Banat și Grupul Comunist Român din Ungaria și Transilvania.
Statul Major General român semnala Bucureștilor, la sfârșitul lui ianuarie 1919, că se ajunsese la un asemenea nivel al coperării militare ungare cu agenții comuniști din Transilvania, încât „toate gărzile maghiare aderaseră la această mișcare” și încercau acum să provoace represalii împotriva populației locale și „pentru salvarea propriei situații”. Dacă nu vor reuși să prevină anarhia, avertiza șeful Statului Major, armata română „urma să aibă tristul rol de a trece la represalii sângeroase împotriva propriilor frați” – exact „scopul urmărit de unguri”. Ca pentru a accentua situația, în luna următoare, o brigadă din Divizia Szekler și în jur de 500 de foști prizonieri de război maghiari au organizat un atac la Zalău, în județul Sălaj.
Între timp, Rakovski lansase o revoltă împotriva autorităților române „pe fondul intern al războiului civil” în regiunea Hotin din Basarabia, predominant ucraineană. Similar cu coaliția roș-albă formată în Transilvania, între militarii unguri și bolșevici, Rakovski a ordonat unităților teroriste de partizani din Odessa să-l sprijine tactic pe liderul naționalist ucrainean, Simon Petliura, care făcea „tot ce se putea în regiunea Hotin pentru a realiza unirea cu Ucraina”. Membrii Comsomolului ucrainean au fost apoi instruiți să îi sprijine pe naționaliștii ucraineni, bazându-se pe faptul că, în ciuda anticomunismului lor, „acolo unde se vor îndrepta împotriva românilor – cum ar fi jandarmi, portărei, agenți secreți” – acțiunile lor ar putea fi „de mare ajutor”.
Încercuirea ruso-maghiaro-bulgară, în 1919
Prin februarie 1919, cooperarea bulgaro-maghiaro-rusă împotriva României ajunsese să fie prezentată sistematic în rapoartele spionajului militar francez și român. Principalul lor obstacol era lipsa contactului fizic între cele trei armate. Pentru a remedia această problemă fundamentală, Moscova și Budapesta au încercat cu disperare să restabilească o legătură în nordul Ungariei, prin Rutenia și coridorul Galiției.
La mijlocul lui martie, Partidul Comunist Ungar a anunțat că scopul forțelor Armatei Roșii din Rusia și Ucraina care intrau în Galiția era să ajungă la granița Ungariei, în timp ce un memorandum trimis la mijlocul lui martie de un membru marcant al Statului Major General (încă) Regal și Imperial maghiar lăuda patriotismul Rusiei Sovietice în lupta împotriva „imperialismului rapace al Antantei” și ilustra amplitudinea sprijinului ofițerilor superiori pentru cooperarea militară ungaro-sovietică. Celebrarea „Vix note” din 20 martie, prin care Antanta solicita Ungariei să se retragă din Transilvania, a fost mai degrabă ocazia decât cauza pentru alianța ungaro-rusă. Statul Major General maghiar, social-democrații, președintele Mihaly Karolyi (mai târziu, cunoscut sub numele „Contele Cominternului”) și ministrul Apărării și de Război, Vilmos Bohm, au decis cu toții, separat și împreună, să stabilească „o alianță ideologică și militară completă” cu Rusia Sovietică.
Adoptarea pretențiilor teritoriale ale elitei aristocrate ca punct principal în program i-a permis lui Kun să construiască o Armată Roșie „condusă în principal de foști ofițeri ai Armatei Regale și Imperiale”. Aceasta a creat o situație unică, în care un corp de ofițeri conservatori a stabilit legături politice cu stânga radicală. În unele cazuri devenind ei înșiși comuniști, în serviciul iredentismului naționalist. Se crease precedentul pentru viitoare colaborări și coaliții alb-roșii, cu același scop. Kun i-a explicat lui Lenin, în prima zi de guvernare, că în Budapesta „cauza dictaturii proletariatului” era împiedicarea „hoților imperialiști din Antantă” să „împartă Ungaria în bucăți” și să „pună în mâna oligarhiei române materiile prime, industria, agricultura și teritoriul”, subliniind statutul României de principală amenințare și păstrarea în posesiune a Transilvaniei ca scop principal al comunismului maghiar.
În aceeași zi, Rakovski a ajuns la Budapesta cu planul unei ofensive pe frontul din estul României. Armata I Roșie ucraineană urma să atace și să traverseze Bucovina pentru a se uni cu forțele maghiare, între timp o forță combinată de sovietici și de voluntari internaționali urmând să alunge trupele românești din Basarabia. Odată ce contactul ruso-ungar era stabilit, planul Rakovski stipula că forțele ucrainene, acum sub comanda lui, vor trece în România „cu flancul drept sprijinit de Ungaria pentru a-i împinge pe români spre mare”:
(…) După ce vom efectua manevrele și vom captura astfel nordul Moldovei și părțile principale din Basarabia rusă, va trebui să ne unim cu trupele din Ungaria sovietică ce, până la acel moment, vor trebui să ajungă la Suceava, prin Cârlibaba și Câmpulung, și să se unească apoi și cu grupul nostru din Suceava – Botoșani.
Pentru a stopa înaintarea României în Transilvania și pentru a câștiga timp pentru pregătirea ofensivei, Kun s-a oferit „să medieze diferendele dintre Alianți și Rusia” – pozând ca un mediator Est-Vest – și a promis că „forțele maghiare nu se vor uni cu Armata Roșie rusă și că guvernul nu va disemina propaganda în afara granițelor”. Ca urmare a unor aparente succese ale Armatei Roșii în Rusia și a evoluțiilor revoluționare din Europa, conducerea maghiară era extrem de încrezătoare. Contele Karolyi informa guvernul că „era doar o chestiune de săptămâni până când Armata Roșie rusă va străpunge liniile românești și va ajunge la granița estică a Ungariei”, în timp ce Kun susținea că „asistența militară imediată va sosi din partea Armatei Roșii ruse, care se află în prezent la poalele Carpaților”. Între timp, Rakovski „lua parte activă la sprijinirea revoluției lui Bela Kun, solicitându-le revoluționarilor români să formeze un pod între Ungaria și Rusia”.
Importanța primordială a acestui contact a fost recunoscută de toate părțile. Francezii raportau, în prima săptămână a lui aprilie 1919, că România „era amenințată de un posibil atac ungaro-rus, la care s-ar fi putut alătura chiar și Bulgaria care dorea Dobrogea”, urmărind „o legătură între forțele rusești și maghiare”. În același timp, Lenin îi atrăgea atenția lui Rakovski că „o străpungere în Bucovina” era una „dintre cele mai importante” priorități militare și era necesar „să îi fie dedicate toate eforturile”. De asemenea, Lenin le sublinia comandantului-șef al Armatei Roșii, Ioakim Ioakimovici Vatsetis, și șefului spionajului militar, Semion Ivanovici Aralov, că „avansarea în Galiția și Bucovina era esențială pentru contactul cu Ungaria sovietică” și „trebuia să fie realizată cât mai repede”, pentru a „stabili o legătură sigură, pe calea ferată, cu Ungaria sovietică”. La mijlocul lui aprilie, șeful Armatei Roșii ucrainene, Vladimir Aleksandrovici Antonov-Oseienov, le ordona comandanților: „Concentrați toate unitățile în Basarabia, pe flancul drept, și așteptați ordinul meu special” pentru „a ajuta grupul care urma să atace România” și „a ataca prin Bucovina și de-a lungul Carpaților pentru a stabili contactul cu Ungaria sovietică”.
Armata Roșie a început în acea perioadă o serie de atacuri de zi și raiduri peste Nistru. Între timp, atât forțele regale române, cât și cele ale Ungariei sovietice pregăteau ofensive în Transilvania. Maghiarii au atacat primii, pe 15 aprilie, dar au fost alungați din Transilvania, peste Tisa, până la 1 mai. Această înfrângere a minimizat impactul operațiunilor lui Rakovski, care folosea trupe regulate în Ucraina și unități de partizani și de sabotaj în Basarabia românească, unități care trebuiau să coincidă și să ajute ofensiva maghiară. Manifestul care a circulat în Basarabia la sfârșitul lui aprilie ordona „stare de război în toate raioanele”; preluarea „tuturor instituțiilor publice și a administrațiilor din localitățile respective”; coordonarea operațiunilor paramilitare dintre Comitetul Revoluționar Basarabean și „armatele ucrainene de peste Nistru” și „distrugerea liniilor de comunicații și de transport”.
Armata Roșie ucraineană a lansat prompt o ofensivă împotriva României, de-a lungul Nistrului. Rakovski, în calitate de conducător al Ucrainei, și comisarul rus pentru relații externe, Gheorghi Vasilievici Cicerin, au dat un ultimatum prin care solicitau returnarea Basarabiei și Bucovinei, precum și evacuarea forțelor românești și au specificat că scopul lor era „de a acorda întreaga asistență fraților unguri sovietici”. În același timp, bulgarii au început să transfere și să concentreze un mare număr de trupe în Dobrogea. Bucureștii au dislocat rapid trei divizii de pe râul Tisa în Basarabia și au anulat ordinul de înaintare spre Budapesta.
Acest „respiro” le-a permis ungurilor să pregătească și să execute atacul din Slovacia și Rutenia, la mijlocul lui mai, cu scopul „de a crea un coridor terestru direct” către Armatele Roșii rusă și ucraineană din partea cărora „așteptau un puternic sprijin operațional și logistic”. Însă, după încheierea unor acorduri separate cu armatele poloneze și cehoslovace, forțele românești au ocupat coridorul galițian și Rutenia, blocând astfel „calea de contact dintre Ungaria sovietică și Rusia sovietică”. La sfârșitul lunii mai, batalionul revoluționar român al lui Rakovski și „câteva regimente basarabene” proaspăt formate în Ucraina au trecut râul în Basarabia și au intrat pentru scurt timp în Tighina.
În ciuda priorității pe care Lenin o acordase coridorului galițian, la mijlocul lui iulie 1919, contramăsurile românești (și cooperarea militară româno-poloneză) înlăturau pericolul unei străpungeri maghiare din vest sau a uneia ruso-ucrainene din est. De asemenea, reintrarea românilor în Dobrogea, pe care Antanta a permis-o în cele din urmă, la sfârșitul lui mai, și retragerea pașnică a forțelor bulgare înlăturau pericolul unui contact sovieto-bulgar prin sudul Basarabiei. Neluând în considerare aceste modificări strategice, Kun și-a continuat pregătirile și, la 21 iulie, a dislocat șase divizii de-a lungul Tisei, cărora li se opuneau două divizii românești. Cu Ucraina înapoi în mâinile bolșevicilor, cu Basarabia considerată a fi „ferment de nemulțumiri” și cu o grevă generală pregătită de socialiștii români, Kun a atacat. După trei zile de retrageri tactice, românii au contraatacat, iar armata maghiară sovietică a fost strivită.
Rakovski a încercat încă o dată să devieze forțele românești și să îl ajute pe Kun. Pe 20 iulie 1919, el și comisarul ucrainean sovietic pentru afaceri externe au dat un nou ultimatum de 48 de ore, solicitându-le autorităților române militare și civile „să evacueze imediat Basarabia, să îi predea pe toți conducătorii basarabeni, spre judecare, tribunalului poporului” și să „returneze toate proprietățile aparținând Rusiei și Ucrainei”. Totuși, revolta programată să înceapă odată cu acest ultimatum a murit din fașă, deoarece Siguranța i-a arestat prompt pe conducătorii rețelei revoluționare clandestine din Basarabia. Kun îi semnala lui Lenin, la 28 iulie 1919, că el considera „totala lipsă de cooperare (din Rusia bolșevică) ca fiind motivul înfrângerii noastre de către forțele românești, deplasate aici din Basarabia”.
(va urma)
