RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
CAPITOLUL 3
AMENINȚAREA
ROMÂNEASCĂ
ȘI COMINTERNUL ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ
Amenințarea în strategia sovietică
Amenințarea militară românească era deja proeminentă în gândirea sovietică în decembrie 1917, la peste un an de la primele conflicte polonezo-sovietice, după ce trupele române au început să dezarmeze și să alunge din Moldova trupele rusești, de zece ori mai numeroase. Repetarea acestor acte de eroism în Basarabia, aflată sub ocupație rusă, la scurt timp după ce Petrogradul a instituit starea de război cu România, pe 13 ianuarie 1918, i-a conferit un loc principal printre amenințările externe. Dar imaginea României ca inamic avea rădăcini mult mai adânci.
Dintre acestea, cea mai evidentă a fost moștenirea șovinismului Marii Rusii, de subevaluare și desconsiderare a inconsecvenței românilor și de răzbunare împotriva lor ori de câte ori s-au comportat altfel. Acest șovinism a fost preluat cu atâta ușurință în atitudinea bolșevică de parcă ei ar fi fost cei care l-au inventat. De la predecesorii țariști a fost moștenit și un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în „arcul slavic”, care se întindea inițial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croația și Slovenia. După cum nota un observator, România latină – mereu orientată spre Vest – „nu încăpea” în planul panslav al Rusiei și nu există „nicio legătură și niciun fel de simpatie între cele două țări”.
Însă, pentru bolșevici, una dintre cele mai puternice și mai stabile surse de animozitate față de români și-a avut izvorul în șovinismul justificat ideologic născut în revoluțiile din 1848. Conform lui Karl Marx și Friedrich Engels, între est-europeni numai polonezii și maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului” și, mai important, popoare „revoluționare” care „joacă un rol activ în istorie”. Românii au fost prezentați ca un popor „degenerat”, „neviabil”, „un popor fără istorie”, fără vreo „capacitate de supraviețuire” și fără vreo speranță de a obține „vreun mod de independență”, destinat numai asimilării.
Încă și mai rău, românii au fost acuzați de atitudine reacționară atunci când revoluționarii maghiari conduși de Kossuth au refuzat să le acorde libertăți și drepturi egale. Astfel, pentru Merx și Engels, ei se dovediseră un „popor contrarevoluționar”, în timp ce ungurii se dovediseră un „popor revoluționar”, demn de emulație și sprijin. Românii (alături de slavii sudici), susținea Engels, vor deveni negreșit „susținători standard ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la exterminarea completă sau până la pierderea caracterului național”, din cauză că „întreaga lor existență a fost prin ea însăși un protest la adresa unei revoluții istorice mărețe”. Revoluția le va „anihila” până și numele, „ștergându-i de pe fața pământului”. „Și aceasta, continua el, ar însemna un pas înainte.”
Marx și Engels i-au acuzat pe români ca fiind „una dintre «națiunile nonistorice» inerent contrarevoluționare, vinovate de eșuarea revoluției din 1848-1849”. Lenin și Stalin au fost de acord că „toate popoarele reacționare” trebuie să fie „excluse” pentru binele progresului revoluționar atunci când erau împotriva intereselor mișcării socialiste mondiale. În timp ce Stalin se pare că a reconsiderat categorisirea slavilor sudici drept „contrarevoluționari”, mai ales datorită performanței comuniștilor bulgari precum Cristian Rakovski, Ghiorghi Dimitrov sau Boris Stefanov, în gândirea sovietică românii au rămas contrarevoluționari incorigibili – inamici care de-abia așteptau să-și manifeste ostilitatea. Deloc surprinzător, acest curent de gândire care împletea interesele strategice imperiale tradiționale, șovinismul antiromânesc moștenit și justificările ideologice marxist-leniniste au fost importate de responsabilii din Comintern pentru coordonarea Revoluției Mondiale.
Românii nu numai că erau culpabilizați ereditar ca popor, dar reprezentau și o amenințare militară. Înainte de sfârșitul lunii ianuarie 1918, conducerea bolșevică din Petrograd a ajuns la concluzia că România transforma Basarabia într-o „platformă” de operațiuni împotriva revoluției ruse. La mijlocul lui noiembrie, Comisariatul Sovietic pentru Relații Externe desemna România ca fiind „centrul contrarevoluției din Sud” și reconfirma „starea de război cu România”. În timp ce amenințarea contrarevoluționară din Nord era atribuită diverselor forțe ale Antantei și Puterilor Centrale, România era considerată amenințarea din Sud. Comisariatul proclama, în continuare, că basarabenii făceau, de aceea, subiectul aceleiași chemări sub arme „adresate tuturor cetățenilor din teritoriile ocupate de inamic”.
După ce forțele armate române și poloneze au reușit să împiedice unirea forțelor sovietice cu Armata Roșie maghiară, în 1919, și mai ales după începerea războiului sovieto-polonez, în 1920, cele două țări au fost considerate ca amenințare militară primordială și țintă majoră a operațiunilor spionajului militar sovietic. Evaluarea oficială a comandantului-șef al Armatei Roșii, Vatsetis, din 1920, menționa explicit că principala amenințare militară pentru sovietici este „un atac comun româno-polonez asupra Rusiei sovietice”, o apreciere care va continua să domine planurile strategice sovietice pentru următorii 16 ani. Iar imaginea de inamic va continua să caracterizeze relațiile ruso-române pe tot parcursul secolului.
Unitățile teroriste de partizani și dezinformarea din cea de-a doua campanie basarabeană
Această preocupare va conduce, spre mijlocul anilor ’20, la o contrastrategie a războiului preventiv de partizani. În calitate de șef al Consiliului Militar Revoluționar al Frontului de Sud, între 1919-1920, generalul vorbitor de limbă română, Mihail Frunze, a decis reorganizarea bandelor de partizani de-a lungul frontierelor României și în interiorul ei. Efortul lui Aralov, din martie 1918, în această direcție, făcuse ca Basarabia să fie practic împânzită de rețele clandestine. Reorganizarea a fost în continuare sprijinită de batalionul revoluționarilor vorbitori de limbă română și de unitatea navală, create de Rakovski – care a rămas în Consiliul Militar al lui Frunze, ca șef al directorului politic. De aceea, România și, mai ales, Basarabia românească s-au distins ca fiind una dintre principalele probe de foc din care aveau să se nască „unitățile cu destinație specială”.
Efortul a prins practic aripi la sfârșitului lui 1925, începutul lui 1926, când unitățile de securitate, tehnice și inginerești din Informațiile militare sovietice (RU: Razvedupr) și Cheka au fost direct subordonate secțiilor de spionaj ale districtului militar ucrainean (reamintind deci de fosta centralizare a operațiunilor de spionaj și militare prin Comitetul pentru Frontul Românesc, Marea Neagră și Districtul Militar Odessa – Rumcherod, între 1917-1918). Scopul acestora era să se pregătească pentru „operațiuni active de partizani în spatele liniilor unei armate invadatoare”, incluzând recrutarea și antrenarea personalului din satele locale și depozitarea clandestină a armelor, muniției și proviziilor.
Barajul de atacuri săptămânale chiar zilnice, din perioada 1920-1924, uneori cu efecte spectaculoase, a deschis drum efortului de construire a infrastructurii partizano-teroriste, spre sfârșitul lui 1925. În octombrie 1925, spre exemplu, militarii români împreună cu Siguranța au descoperit o rețea de depozite de armament în cinci orașe, între Bălți și Hotin, care ascundeau arme automate, grenade, bombe, „dinamită și o abundență de alte explozive și muniție”, iar ciocnirile cu contrabandiștii de arme au continuat pe tot parcursul anului 1926. Conform unei oficialități, în unele cazuri, în această regiune erau depozitate mai multe arme decât aveau să primească rețelele de partizani „practic, pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial”.
Prin ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „scenariul P-R” (polonezo-român), statul major sovietic și RU au fost convinse că atacul iminent din partea „coaliției contrarevoluționare” va fi construit în jurul acestor două state. Coaliției urmau să i se alăture apoi alte „state vecine cu Occidentul”, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, acoperindu-se astfel întreaga frontieră vestică a URSS-ului. În 1933, detașamente ale forțelor speciale – însumând „în total 9.000 de bărbați și femei” vorbitori ai limbii locale și cu expertiză tehnică – fuseseră formate pentru operațiuni în România, Polonia, Finlanda și statele baltice. Conducătorii acestora erau instruiți de cadre care fuseseră „implicate” în „revoluțiile” din Germania, Bulgaria, Estonia și China. Între timp, unitățile teroriste de partizani fuseseră, de asemenea, reorganizate „într-un număr semnificativ de detașamente și grupuri de sabotaj mai mici și mai ușor de manevrat”. Sarcinile acestor unități, după cum au fost descrise în Regulamentul Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor, din 1936, includeau „sabotaje, asasinate, propagandă și promovarea luptei de clasă”. Moștenirea lăsată de aceste operațiuni a fost de necrezut. Ca parte a campaniei din 1917 de „teroare în masă”, din statele baltice, Lenin a ordonat să se dea recompense pentru executarea fiecărui „culac, preot sau moșier”. Totuși, execuțiile trebuiau să pară ca fiind opera „celorlalte părți”, astfel încât, conform celor spuse de conducătorul bolșevic, „după aceea să dăm vina pe ei”.
Și mai impresionant a fost scopul campaniei de dezinformare. Un efort imens a fost depus pentru dezvoltarea „unei campanii de propagandă care ar justifica expansiunea teritorială” în detrimentul României (și al Poloniei), spre exemplu, prin scoaterea în evidență a naturii agresive și reacționare a guvernelor acestora și a „condițiilor de oprimare” a minorităților ce trăiau la granițele lor. Stalin a fost direct implicat în proiectarea acestei campanii, subliniind explicit că: „Avem posibilități unice. Totul se află în mâinile noastre: radioul, cinematograful, presa”.
Operațiunile politice și de propagandă împotriva României erau coordonate de Secția basarabeano-română a Agenției Cominternului din Odessa (Secția Odessa), de Secția română a Cominternului, cu sediul la Paris, și de secția basarabeană a Biroului Balcani, aflat tot în capitala Franței. În 1937, de exemplu, Secția Odessa avea trei tipografii, precum și emisiuni radio în limba română, dedicate „exclusiv propagandei subversive”. O importantă țintă pentru aceste publicații și emisiuni o reprezenta, alături de populația românească, opinia publică occidentală, al cărei sprijin a ajutat România să poată contracara planurile de cucerire bolșevice și de încorporare din perioada războiului. Printre aceste publicații se numărau Zece ani de ocupație sângeroasă a Basarabiei (1928) și România în războiul antisovietic (1928), ambele caracterizând România ca pe „cea mai sălbatică monarhie din Europa”. Tipice erau și emisiunile de la Radio Tiraspol din anii ’30.
Avem pretenții nu numai în privința Basarabiei, dar și referitoare la unirea cu proletariatul român pentru lupta împotriva capitalismului. Prin ocupație și atitudinea avută față de basarabeni, România a demonstrat că minte cu nerușinare, ca și cum ar avea pretenții legitime asupra acestei țări.
Populația basarabeană suferă din cauza sărăciei, mulți mor, iar cei care sunt bolnavi sunt internați în spitale, unde îngrijirea este proastă din cauza lipsei medicamentelor.
Biata Basarabie, aflată sub călcâiul boierilor și torturată de jandarmi. Dar ziua eliberării de sub jugul asupritor se apropie. (…)
De asemenea, campania media antiromânească din ziarele Moldova Socialistă și Krasnaia Basarabia (care apărea din ianuarie 1926) avea drept țintă actul unirii Basarabiei cu România, pe care îl votase Sfatul Țării și administrația românească a Basarabiei de după 1918, prezentând în același timp iredentismul sovietic ca o mișcare de eliberare națională și socială care va salva populația oprimată, torturată și supusă la tot felul de abuzuri contra drepturilor omului.
„Societățile basarabenilor” de pe frontul sovietic
În martie 1925, Biroul Politic sovietic a adoptat o rezoluție Asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia de propagandă regională și în străinătate pentru redobândirea teritoriului. Nou-creata „Societate a basarabenilor”, parte integrantă a acelui efort, era destinată „intensificării luptei de eliberare a Basarabiei de sub jugul străin”. La congresul de înființare, din aprilie 1925, au participat 4.000 de membri, numai 15% dintre ei fiind și membri oficiali ai partidului comunist.
„Condițiile istorice concrete” impuneau, după cum menționa congresul, ca societatea să lucreze în tăcere pentru „eliberarea Basarabiei de sub jugul stăpânirii burgheze”, în loc să „încerce o realizare imediată a obiectivului”, deoarece „lupta URSS pentru o rezolvare a problemei basarabene” se ducea încă la nivel diplomatic. Conform acestui statut, societatea urma să ducă o intensă campanie de propagandă „în URSS și peste hotare” referitoare la agresiunile și abuzurile României în regiune și pentru „eliberarea Basarabiei de sub ocupație românească și reunificarea cu patria sovietică”. Deci urmau să se justifice „pretențiile referitoare la pierderile materiale urmare a ocupației românești” și să asigure „tot sprijinul și asistența materială” pentru cauză.
Conform unui raport din 1937 al Special Intelligence Service, referitor doar la campania de propagandă și dezinformare de pe continentul european:
Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie par l’origarchie roumaine, La Bessarabie et l’union la Roumanie, Le Bessarabie et la paix europeene, Das romanische Verwassung in Bessarabien, Bessarabien und die Vereinigung mit Rumaniei, Was rumenische her in Bessarabien?, Historische Rechte un Statistik. Aceste lucrări au apărut și în limba cehă, la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimee, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean-belgian”.
La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialul Krasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă. Coperta publicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul: „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!”.
Societățile basarabenilor din SUA erau conduse de secretul Birou pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al PCUS, Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (VOKS), și din conducerea RSS autonomă Moldova, Comintern și Profintern. Pe lângă pregătirea materialelor folosite de Societate în „intense campanie din străinătate”, Biroul era, de asemenea, responsabil pentru pregătirile operaționale, incluzând mobilizarea tuturor Societăților basarabenilor de peste hotare și a contactelor acestora, „astfel încât să poată fi utilizate imediat, la momentul oportun”, precum și înregistrarea și mobilizarea „tuturor funcționarilor și comuniștilor din URSS”, cunoscători de limbă română și având expertiză basarabeană (mai ales propagandiști) „pentru eventualitatea că vor trebui să urmeze Armata Roșie în Basarabia”.
În martie 1940, Societățile basarabenilor din Statele Unite primiseră misiuni mai specifice, precum:
– câștigarea recunoașterii dreptului populației basarabene de a se desprinde de România, deoarece „această provincie fusese încorporată prin forță în Regatul României”;
– convingerea opiniei publice americane că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui interpretată ca un caz de „asistență armată acordată de URSS, ca urmare a cererii exprese a populației basarabene”;
– menținerea capaniei de presă de prezentare a „situației nefericite din provincie, de înfometare a populației și necesitatea unei asistențe externe pentru a o elibera de jugul represiunii românești”;
– strângerea de fonduri pentru lupta de „eliberare”.
Autoritățile sovietice prezentau situația ca fiind total opusă. În versiunea Moscovei, ei erau cei atacați și amenințați de militarii români postați de-a lungul graniței comune. În absența vreunei motivații pentru comportamentul de care îi acuza Moscova, românii erau etichetați drept extremiști iraționali de propagandiștii Kremlinului. După cum a pretins ulterior Hrușciov, „România se comportase extrem de ostil și de-a dreptul stupid”, provocând numeroase incidente la graniță din cauza repulsiei pe care le-o provoca tot ce era sovietic și pentru că „România era de fapt veriga slabă din lumea capitalistă”.
(va urma)
