CÂTEVA PROBE
NEHÁNY PROBA
(I)
Titlul acesta ar duce cu gândul pe oricare cititor la o problemă de natură juridică, la un caz anume care a făcut sau face obiectul unor dezbateri într-o sală de judecată, unde părțile litigante aduc probe pentru ca, pe baza lor, afirmarea sau negarea unui fapt sau act să fie convingătoare pentru toți cei implicați. Părțile litigante pot fi persoane fizice sau juridice, pornind, spre exemplu, de la situația de conflict dintre doi vecini care se judecă pentru un salcâm care mărginește două proprietăți limitrofe și până la două primării, județe sau chiar două țări… Litigiile dintre două țări sunt, de obicei, de lungă durată, se cronicizează, fiind urmate de distrugeri, mizerie, suferință. Un asemenea litigiu nestins de secole există și azi între istoriografia română și cea maghiară cu privire la Ardeal, și anume cui aparține: „prior in temporis”.
După venirea lor în câmpia Panoniei și după, mult mai târziu, infiltrarea lor în Ardeal prin văile marilor râuri, maghiarii nu au negat secole-n șir existența unor popoare de valahi (blahi, blachi), slavi, romani etc., pe care le-au cucerit și, cu timpul, le-au supus, ci mult mai târziu când situația politică, militară și socială din Europa s-a complicat, mai ales după apariția celor trei imperii antagoniste și de tristă aducere-aminte: Imperiul Austro-Maghiar, Imperiul Rus-Țarist și Imperiul Turc-Otoman (clădit pe temeliile Imperiului Bizantin), care, însă, se va stinge lent. Fiecare dintre aceste imperii voia să-și extindă granițele, să cucerească teritorii noi pentru a le jefui și pentru a se întări pe sine însele și, în final, pentru a-și asigura hegemonia în Europa. Concomitent cu politica expansionistă, cronicarii alcătuiau cronici și istorii în discordanță cu realitatea, false, dar pe placul conducătorilor infatuați, dar interesați, încercând și reușind de cele mai multe ori să impună popoarelor cucerite „dreptul forței”, considerând că puterea lor va fi veșnică, așa cum au crezut, pe rând, Octavian Augustus, Nerva Traian, Petru cel Mare și Nicolae al II-lea, Rudolf al II-lea sau Franz Iosef, Ludovic cel Mare sau Horty, Stalin, Hitler sau împăratul Hirohito… „Istoria însă își are legile ei care nu pot fi deslușite decât în perspectiva secolelor și care scapă simțurilor contemporanilor. Există o înlănțuire invizibilă a faptelor care ne face să atribuim unei „Justiții imanente (existentă în sine)” ceea ce, în realitate, este raport de cauzalitate.” (Milton G. Lehrer, ARDEALUL – Pământ Românesc, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pag. 98)
Existența îndelungată a unor imperii a creat în structura lor economică, politică, culturală, doctrinară dictatorială o stare care a marcat profund conștiința conducătorilor și națiunilor lor astfel încât a facilitat apariția unui fenomen psiho-social-politic periculos și foarte păgubitor – SINDROMUL IMPERIAL – care alimentează șovinismul, rasismul, xenofobia chiar. Cei atinși de Sindromul Imperial nu se împacă deloc cu ideea că imperiul, raiul lor, a apărut ca efect al unor cauze, că, dispărând cauzele, au dispărut și efectele, adică imperiul a căzut, conform unei maxime extrem de consistente, cu aplicabilitate în toate activitățile omului (mai ales în justiție și medicină), „Sublata causa – tollitur effectus” (ex. conducătorii de vârf ai Rusiei actuale nu se împacă deloc cu ideea că Marea Uniune Sovietică nu mai există… neonazismul din Germania înregistrează o îngrijorătoare recrudescență etc. etc.) Cu o asemenea problemă se confruntă istoriografia română în raport cu cea maghiară, cu cea ruso-ucraineană etc., mai puțin cu cea austriacă, membru fondator nr. 1 al imperiului austro-maghiar, cu privire la continuitatea neîntreruptă a daco-valaho-românilor pe teritoriul Daciei, în general, și al Ardealului în special… În lumina celor menționate mai sus, în situația de față, când există sute de documente – probe, străine și românești, privitoare la continuitatea noastră neîntreruptă pe pământul Vechii Dacii, confruntarea devine UN PROCES AL CONȘTIINȚELOR întrucât EVIDENȚA elimină orice minciună, orice mistificare a adevărului. Este, așadar, un Proces al Conștiințelor această confruntare, deoarece adevărul, evidența, trebuie să aibă aceeași reprezentare aperceptivă a realității în mintea, în gândirea istoricilor a căror probitate profesională și morală trebuie să fie indubitabilă, dar și a oamenilor obișnuiți, cu instruire obiectivă suficientă. După înfrângerea răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan din anul 1784, sentința de condamnare pronunțată de Tribunalul criminal de sub președinția „magnificului” domn Andrei Forrai, Cavaler al Ordinului Sf. Ștefan și vicecomite al Aradului, depășește în cruzime cele mai grozave decizii ale tribunalelor inchizitoriale ale Evului Mediu… În total, sentința din 25 noiembrie 1784 prevede 22 de condamnări. Unii dintre condamnați trebuia să sufere pedeapsa „tăierii mâinilor, urmată de tăierea capului și ciopârțirea trupului”. Alții au fost condamnați „să li se taie capul cu paloșul și cadavrele să li se pună pe roată” (Milton G. Lehrer, op. cit. pg. 94). Înfiorătoarea condamnare a făcut înconjurul Europei – și nu numai -, s-au făcut proteste, iar imaginea Ungariei, dar și a Austriei, a fost alterată. Drept urmare, nobilimea maghiară întocmește un Memoriu motivatoriu, adresat trimisului special al împăratului Franz Iosef, contele Iancovitsch, pentru a justifica represiunea sângeroasă, sălbatică, a revoltei țăranilor români: „Părinții noștri, spun nobilii ungurii, veniți din Sciția, AU CUCERIT CU ARME VICTORIOASE ȘI CU SÂNGELE LOR ACEASTĂ scumpă ȚARĂ (ARDEALUL – n.n.) și, după ce AU SUPUS ȘI AU FĂCUT IOBAGI PE PĂRINȚII ROMÂNILOR care s-au revoltat azi asupra noastră, dânșii au domnit liniștiți peste ei ținându-i totdeauna ÎNTR-O ASPRĂ DISCIPLINĂ, însă lăsându-le neatins modul lor de viață”. Iată o primă probă, o mărturisire a unei conștiințe încărcate. Păi… pe cine ați cucerit cu arme victorioase, domnule „nobil” maghiar? Cum i-ați supus și cum i-ați făcut iobagi pe românii din Ardeal dacă la venirea „părinților voștri” Ardealul era pustiu de oameni? A… da…! La 1784-1785 nu se născuseră nici R. Roesler, nici Hunfalvy Pal! Atunci ați putut greși spunând adevărul! Ei bine, dacă în cadrul „Procesului Conștiințelor” ar fi fost luată în considerație doar această mărturisire a adevărului, făcută chiar de către reprezentanți ai părții maghiare, prin care nobilimea maghiară recunoaște că „venind din Sciția (Asia), au cucerit cu arme victorioase… această scumpă țară, Ardealul…”, că „au supus și i-au făcut iobagi pe părinții românilor revoltați la 1784” PUTEREA DOVEDITOARE A ACESTEI PROBE A MĂRTURISIRII ar fi fost suficientă pentru stingerea definitivă a litigiului.
Semnificația noțiunii de „aspră disciplină” o găsim și într-o scrisoare a împăratului Iosif datând din acea epocă: „Ungurului, spune împăratul, nu-i pasă de ce este DREPT și ce e NEDREPT. IOBAGUL ESTE UN SCLAV al domnului său. Acești săraci SUPUȘI ROMÂNI care SÎNT FĂRĂ ÎNDOIALĂ CEI MAI VECHI și MAI NUMEROȘI LOCUITORI AI ARDEALULUI, aceștia sunt maltratați de fiecare – ori dacă este ungur, ori dacă este sas, FIIND COPLEȘIȚI DE TOATE NEDREPTĂȚILE. Mă miră, zice împăratul în continuare, că mai există în Transilvania români și că ei n-au fugit cu toții.” (C. Sassu, Mărturiile unui împărat, citat de I. Lupaș în Împăratul Iosif al II-lea și răscoala țăranilor din Transilvania, pg.214 și C. Sassu, Românii și ungurii, pg.119-120). Așadar, aceste două documente, Memoriul nobilimii maghiare și Scrisoarea împăratului Iosif al II-lea confirmă adevărul că la venirea maghiarilor în Panonia și Ardeal au găsit acolo pe români ca autohtoni, i-au cucerit și i-au transformat în iobagi și că românii (valahii) sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Ardealului, așa cum au fost întotdeauna, în ciuda falselor recensăminte de propagandă politică, publicate de către autoritățile maghiare. Aceste două afirmații-idei ar fi deajuns pentru a încheia problema: „Prior in temporis” și a stinge Procesul Conștiințelor încărcate de fals și minciună sau luminoase și libere prin adevăr. Dar, pentru că istoria aceasta este lungă și între cele două conștiințe există încă Bariera Sindromului Imperial, dăm liber, la rândul nostru, informațiilor care se constituie ca un MEMENTO.
Mă adresez astfel conaționalilor mei români cu această încercare de limpezire și iluminare pentru că Istoria noastră „este cel mai lung drum care a curs peste Europa” și greu afli ce este mai important din hățișurile veacurilor și mileniilor de trăire, în condițiile în care, ACUM istoria este batjocorită în școli, în condițiile în care facultățile de specialitate se sufocă în aerul încărcat de praful plafonării, de lipsa de respect, de interes și de sentiment pentru valorile excepționale ale trecutului pe acest unic pământ râvnit de atâția nesătui, în condițiile în care fantoma globalizării bântuie în Carpați răspândind ciuma amneziei până la golirea ființei noastre de toate darurile cu care ne-a binecuvântat Pronia, devenind simple carcase umblătoare și dezorientate, străbătute, existențial, vectorial doar de spasmele de sens unic ale unui tub digestiv în permanentă stare de foame, fără legătură cu lumea stelelor.
Mă adresez celor tineri acum, care pierd deprinderea (sau nici n-o au formată) de A CITI, dar care, poate, peste un deceniu-două, se vor întoarce spre „cea mai de folos zăbavă” pentru a căpăta verticalitate, demnitate și pentru a nu sfârși ca iobagii lui Horea CU SUFLETELE TRASE PE ROATĂ ȘI CIOPÂRȚITE…
Mă adresez în egală măsură celor care cred că sunt de alt neam, dar care, în mare măsură, sunt frați pierduți sau verișori, tuturor celor veniți demult aici sau mai de-acum și care simt că pământul acesta binevoitor al României este și pământul sufletului lor. Îi invit să vină alături, pentru că numai în pace și înțelegere, sine ira et studio, putem să facem în așa fel încât binele să fie pentru toți, iar salvarea noastră ca indivizi și colectivitate să vină de la noi înșine și nu dinafara Țării… Țara este una și aceasta este ROMÂNIA! Istoria își toarce curgerea, dar numai prin noi, OAMENII, singura rațiune pentru care a apărut Terra în univers, iar singura rațiune a apariției Terrei în univers – sunt oamenii. Restul… e nimic! Iar oamenii, oriunde-ar fi, ca fii ai lui Adam, trebuie să-și cunoască istoria ca indivizi și ca neam, ca să evite căderea și dispariția în diluția leșietică a anonimatului, a neștiinței, a dezinformării.
Se știe că cei mai vechi moși ai noștri s-au numit, pe rând, geți, daci, goți, valahi, dar mai înaintea dacilor ei se numeau pelasgi și mai înainte – hiperboreeni (hiperborei), iar după anul de grație 1 d.Hr. ei au fost numiți sciți, amali etc. Denumirea de daci era preferată de către romani, iar cea de geți era preferată de către greci. Pentru ceea ce interesează acum, aici, este important să ne oprim asupra termenului de „get” sub aspect etimologic și semantic. Conform dicționarelor, cuvântul get vine de la etimonul Geea (sau Geia, Gaia, Ge), zeitate greacă, preluată timpuriu de la strămoșii pelasgi-hiperborei când au roit spre sud, unde au întemeiat o nouă patrie a lor, Grecia, unde au adus cu ei nu numai pe zeița Geea, ci și pe aproape toți zeii așa-ziși greci cunoscuți din cărțile de istorie antică prezenți în Panteon. Geea era personificarea zeistică a Pământului, divinitate primordială care a zămislit marea, munții, cerul înstelat. Sub acest aspect, Gaia este numită de către vechii geți Glia, Mama Glia, însemnând pământ, ogor, fertilitate și belșug în apă și bogății, aceeași cu Zeița Pământului. Cuvântul Glie nu a fost întâlnit în altă limbă europeana (Gabriel Gheorghe, S.d.C.C.R, vol. 2, 2005, pg. 17). GEȚII sunt fiii GEEI, iar noi daco-geto-românii am păstrat numele ei de Gaia în expresii idiomatice, cum ar fi: „Te ia Gaia”, „L-a luat Gaia”, Gaia fiind identificată și cu Moartea. Dar chiar în antichitatea foarte îndepărtată, rolul Zeiței Pământului – Gaia era nu numai acela de a da viață la TOT ceea ce era pe pământ și-n cer, dar și de a primi înapoi acest TOT când acesta expira, când murea. Noi, geții, cei mai vechi fii ai Geei, păstrăm viu și pe cel de-al doilea rol al său, și anume pe acela de a înghiți TOT ceea ce moare prin stingere sau ruină, astfel încât TOTUL se întoarce la sânul ei. Ideea aceasta de sorginte filosofică a rămas vie pe coordonatele noastre istorico-existențiale, reflectată în diverse manifestări de spirit ale românilor, fie în proză, fie în poezie, de la delicatul ciobănel mioritic, la Topârceanu, Eminescu, Blaga sau Brâncuși. L-aș evoca în câteva rânduri pe artistul muzicii versului – George Topârceanu care, în poezia sa Balada Morții, urmărind pe acel anonim „muncitor cu sapa” care, „la umbra unui stog”, „a căzut din cale”, iar „oamenii l-au îngropat”, „într-un loc aiurea”… după care, poetul finalizează în sensul mitului Geei, întoarcerea LA SÎNUL EI prin moarte: „Astfel, tot mai neștiut”, „spre adânc îl fură, și-l îngroapă-n SÎNU-I MUT”, „veșnica NATURĂ” (Geea – n.n.).
Gaia, acum, la noi, geto-daco-românii, este și numele unei păsări răpitoare (Milvus-Milvus), care face prăpăd în lumea păsăretului sălbatic și domestic, iar numele său este strict legat de Zeița Gaia și care apare în expresii ca: „Pe pui l-a luat gaia”, adică nu mai este, a murit în ghiarele păsării (gaia) și a dispărut în gușa ei. Pasărea aceasta a morții (amintită în altă lucrare intitulată „Frunză Verde” – n.n.) este prezentă – întâmplător oare? și în poemul lui Topârceanu: „numai colo-ntr-un frunzar”, „galben în lumină”, „stă pe-o creangă de arțar”, „pasăre străină!” Dar, tot din perioada stră-străveche, geții aveau încă un cuvânt care s-a perpetuat până astăzi, tot cu sensul de – moarte – și anume IAMA, cuvânt păstrat tot în expresii și structuri idiomatice, cum ar fi: „A dat IAMA în găini!” în sensul că unei gospodine i-au murit toate sau aproape toate găinile din cauza unei molime (de regulă pesta aviară – n.n.). Interesant însă este faptul că acest cuvânt – iama – se găsește sub aceeași formă și același înțeles în Vedele Indice care, alături de alte realități lingvistice, formează temeiul lingvistic al roirii elementului etnic daco-get spre est până în India și China. Dacă n-am fi avut CONTINUITATE NEÎNTRERUPTĂ ca neam și ca limbă…, cine ne-ar fi transmis aceste cuvinte (și multe altele) din fondul cel mai vechi al limbii noastre?! La această întrebare vom încerca să răspundem în paginile următoare.
Ceea ce urmează este un modest răspuns la încercarea asiduă a unor indivizi, reprezentanți ai vecinilor noștri din vest, de a ne nega existența istorică permanentă pe pământul strămoșilor noștri, tot în cadrul Procesului Conștiințelor.
România, cum spunea marele istoric, savantul Nicolae Iorga prin deceniul al doilea al secolului al XX-lea, este singura Țară din Europa înconjurată de români. Cum s-a ajuns la această situație paradoxală, catastrofală pentru noi? Aparent simplu…
Toți vecinii României, în afară de Marea Neagră, de-a lungul secolelor, au mursecat trupul Țării mușcând și rupând bucăți mari, adeseori cât o provincie, folosindu-se de împrejurări istorice favorabile în care, de obicei, au folosit forța brută. De atunci și până acum, principala preocupare a hoților de teritorii românești a fost deznaționalizarea românilor, izolarea lor prin trasarea falselor frontiere și punerea în aplicare a unui sistem diabolic de măsuri dure prin care românii să-și piardă identitatea națională, prin schimbarea numelor, prin desființarea școlilor românești, prin interzicerea practicării religiei ortodoxe, prin alungarea preoților, prin înrolarea în armată străină, prin excluderea accesului la funcții și demnități publice, prin schimbarea chiar a alfabetului, a scrierii, prin înlocuirea învățătorilor și profesorilor cu omologii lor cuceritori etc. etc. Prin toate acestea se urmărea ca românii să-și piardă limba maternă pentru ca, în felul acesta să se dizolve mai ușor în nația agresoare, cuceritoare. Spre exemplu, bulgarii (ca să nu-i dau ca exemplu decât pe ei) au bulgarizat toate numele românilor, astfel încât pe Eugen Popa îl vei găsi înregistrat în toate evidențele școlare și civile Evgheni Popov, de naționalitate vlahă, deși el declară categoric că este român.
În cadrul unor discuții avute pe această temă, inclusiv problema continuității neîntrerupte a românilor în Spațiul Dacic, în special în Ardeal, am fost agresat de către unii interlocutori maghiari cu o replică rostită și servită cu emfază : „- N-aveți probe!”. După a doua sau a treia oară când mi s-a replicat astfel, am hotărât să răspund în scris acestor concetățeni, care au încercat să mă considere chiar și acum, chiriaș în Țara mea. Pentru că adevărul este ocolit cu bună-știință și pentru că mulțimea informațiilor care atestă continuitatea românilor în Patria Strămoșilor Lor așteaptă să fie relevate și puse la dispoziția cititorilor de Limbă Română, indiferent de neamul căruia îi aparțin, am să-ncerc să demonstrez că acestea EXISTĂ! Pentru obiectivitate, pentru a nu fi acuzat că vorbesc pro domo am cules, în proporție de 99%, opinii, citate și explicații din autori străini maghiari, germani, austrieci, americani etc. Mărturisesc faptul că m-am bazat pe realitatea absolută cuprinsă în sintagmele Audiatur et altera pars și Sine ira et studio ca principiu de rezolvare a unei probleme care trebuie să fie tratată într-un cadru obiectiv, doct, etic, serios și, dacă se poate, elegant. Ceea ce urmează, chiar dacă, uneori, ar părea că se îndepărtează de la țelul propus, nu este altceva decât dorința de a prezenta, dragilor mei cititori, clar, sincer și convingător CÂTEVA PROBE = NEHÁNY PROBA.
Înainte de a prezenta o parte din mulțimea probelor existente, este necesar să consemnăm când și cum a apărut contestarea continuității noastre pe pământul Daciei, cât și dedesubturile ei politice. În mod surprinzător, inițiativa aparține austriecilor și nu maghiarilor, în perioada în care Viena era tutelarul absolut al întinsului teritoriu străin cucerit și devenit spațiu imperial asupra căruia se manifesta puterea Austriei. Politicienii austrieci erau interesați, în primul rând, ca Ardealul să rămână sub autoritatea aulei imperiale. Pentru aceasta au luat în calcul soluțiile posibile prin care să închidă gura românilor și să blocheze orice acțiune a acestora spre emancipare, spre eliberare națională și rupere din cadrul imperiului. Printre multele măsuri antiromânești luate de Curtea imperială vieneză cu concursul Budapestei a fost și această teorie a discontinuității existenței populației geto-daco-valahe în Transilvania confirm căreia românii au migrat în valuri de milioane de locuitori de undeva, de aiurea, din sudul Dunării, prin secolele XIV-XV după infiltrarea maghiarilor în Ardeal. Punctul de pornire al acestei false și copilărești idei se fixează în timp la retragerea celor două legiuni romane – Gemina și Macedonica-– din bucățica de Dacie ocupată (15-20% din teritoriu), la ordinul împăratului Aurelian care, nemaiputând rezista atacurilor foarte viguroase ale dacilor liberi din 80% din teritoriu și a răscoalelor din teritoriul ocupat (vezi Terra Latrones – Țara Lotrului), s-au retras în sudul Dunării, în Moesia. Evenimentului nu i s-a făcut reclamă în epocă deoarece acestă retragere era o mare rușine pentru Roma înfumurată (Turpia Romae), însă un istoric, Eutropius, contemporan cu Aurelian, amintește despre ordinul acestuia de a se retrage în sudul Dunării (271 – 276 d.Hr.) spunând: „Deoarece toată Iliria și Moesia erau devastate, PRIN INCURSIUNI ALE DACILOR și nu mai spera să o poată păstra, el (Aurelian – n.n.) a golit provincia Dacia, pe care o crease Traianus dincolo de Danubiu (Donaris). ROMANII pe care i-a scos de pe ogoarele și din orașele Daciei, i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei”. Din context rezultă, după cum afirmă și istoricul maghiar Huszti, că Aurelian a scos din Dacia pe romanii de pe câmpii și din orașe (ocupate până atunci – n.n.). Nici nu se pomenește numele vreunui dac printre aceștia. Chiar coloniștii proveniți din plebea săracă romană n-au plecat din Dacia Felix pentru a se întoarce în sărăcia Romei și a Peninsulei Italice așteptând mila împăratului ca să poată supraviețui. Dacii din bucățica aceea ocupată n-au plecat din casele lor pentru că un popor sedentar este prea înrădăcinat în glia strămoșilor ca să-și părăsească pământul natal bogat și frate precum migratorii care, așa cum spune Eminescu, „Ce cu-a turmelor pășune, a lor patrie și-o schimbă”. Istoricul maghiar Huszti Andras scria: „Urmașii geților trăiesc și astăzi și locuiesc acolo unde au locuit părinții lor… Numele acestui popor în limba lui proprie este roman (Rumuny), adică de la Roma sau roman” (O es uj Dacia – Vechea și noua Dacie, f.l.1791). Iată o probă de conștiință nealterată de minciună.
Continuitatea neîntreruptă a românilor în vatra străbunilor lor – Dacia – nu a fost contestată până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Încă din secolul al XVII-lea (înainte chiar de 1600) conștiința națională a românilor se dezvoltă din ce în ce mai vizibil prin concursul efectiv, pe care românii din Ardeal și de pretutindeni l-au dat lui Mihai Viteazul pentru înfăptuirea primei UNIRI, după distrugerea UNIRII regatului lui Decebal în 106 d.Hr., de către Traian. Conducerea imperiului habsburgic privea cu mare îngrijorare pierderea stăpânirii Transilvaniei, motiv pentru care împăratul Rudolf al II-lea pune la cale asasinarea lui Mihai pe câmpia Turzii în 1601.
(va urma)