FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI (VII)

 

RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA

LARRY L. WATTS

Strategia maghiară împotriva amenințării: Revizionismul deschis și clandestin

Ca și în cazul Moscovei, și Budapestei îi era limpede primatul amenințării strategice românești. În octombrie 1919, perioadă în care își consolida încă poziția în țară, regentul Miklos Horthy a conceput un memorandum strategic în care argumenta că pentru reintegrarea ungară era necesară distrugerea României. Reluând ideile lui Kun, memorandumul lui Horthy stipula că „inamicul numărul unu” este România, pentru că Ungaria are „cele mai mari pretenții teritoriale” asupra ei și pentru că este cel mai puternic dintre statele vecine. România era „ținta principală” a politicii externe a Budapestei care – continua memorandumul – va fi rezolvată, în cele din urmă, prin recurgere la arme. Totuși, Horthy a subliniat că:
Până când va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menținute relații pașnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să continue să existe o organizație iredentistă activă.
Cu uimitor de puține modificări, această linie strategică se va menține pe întreaga perioadă a următorilor 70 de ani.
Ca și Kun, Horthy a încorporat ofițeri din armata sovietică ungară în armata națională (Honved), inclusiv pe șeful de Stat Major al Corpului I al Armatei Roșii, Henrik Werth, și consilierul comisarului de război Bohm, Geza Lakatos, pentru a folosi experiența lor de campanie din Transilvania și legăturile cu Partidul Comunist ungar, cu care regimul său împărtășea interesul comun al revizionismului teritorial. În consecință, planul său operațional din 1920 – Virradat (Zori) – urmărea să exploateze instigarea bolșevică și instabilitatea critică din Transilvania, Basarabia și sudul Rusiei pentru a distruge armata română. Virradat presupunea, de asemenea, cooperarea militară cu Rusia Albă și cu forțele naționaliste ucrainene, care operau încă în sudul Rusiei, precum și exploatarea pretențiilor teritoriale ale Rusiei sovietice, Bulgariei și Iugoslaviei împotriva României, mobilizând toți vecinii României pentru a diminua capacitatea acesteia de a se opune operațiunii maghiare de recuperare a teritoriilor.
Unitățile neregulate și paramilitare, care operau deja în Transilvania, au jucat un rol-cheie în planul din 1920 al lui Horthy. Un centru de spionaj ungar de la Szeged desfășura acțiuni teroriste și de gherilă încă de la începutul anului 1919 și, până în vară, au început să apară primele grupuri organizate pentru recuperarea Transilvaniei. Până la mijlocul lui noiembrie, odată cu retragerea forțelor de ocupație românești, comandamentul honved a înființat un „birou special” de organizare a unităților paramilitare pentru viitoarele operațiuni din Transilvania. În decembrie, de exemplu, unul dintre agenții săi organiza „unități de diversiune de dimensiunea unei companii” și „patrule de asalt” formate din cel mult zece combatanți, dintre foștii ofițeri maghiari din regiune. În următorii 25 de ani, matricea formată din unități teroriste de partizani, de spionaj, neregulate și paramilitare, care opera în Transilvania, rivaliza în complexitate și extindere cu aceea construită de Moscova în Basarabia.
Distrugerea forțelor Rusiei Albe și ale naționaliștilor ucraineni, în 1921, și limitările impuse de Antantă asupra forței militare a Ungariei au obligat Budapesta să se bazeze pe rețeaua sa de elite și organizații maghiare revizioniste din Transilvania, într-un război psihologic pe termen lung. Pentru a așeza această campanie pe un fundament serios, Budapesta a angajat „toate mijloacele de propagandă ale epocii, de instruire a opiniei publice și orice formă colectivă de educație” pentru a inculca „necesitatea revizuirii tratatului” și conștientizarea maghiarilor din regiune că se află sub un regim de ocupație temporar și ostil. Instituțiile de învățământ transilvănene și bisericile, care preluaseră multe școli pentru a împiedica transferarea lor la statul român, au devenit instrumente centrale în această campanie. Spionajul britanic raporta că Horthy înființase chiar și o școală de spionaj pentru prelați (pe lângă o școală avansată pentru spioni și agenți informatori, precum și o școală economico-politică pentru spioni).
O asemenea strategie a creat Budapestei posibilitatea perversă să se asigure că relațiile dintre autoritățile române și minoritatea maghiară rămâneau la cel mai scăzut nivel, chiar dacă a necesitat provocarea autorităților române la represalii împotriva comunităților sau/și blocând dezvoltarea economică și culturală. Era foarte important să se împiedice dezvoltarea legăturilor româno-maghiare și mai ales a vreunui sentiment de destin comun, care ar submina percepția de ocupație. De aceea, orice efort românesc de a asigura maghiarilor condiții de acomodare a fost negat, interpretat ca aranjament de vitrină, fără niciun fel de substanță, sau reinterpretat ca fiind făcut numai sub presiunea organizațiilor loiale Budapestei. Pentru ca strategia să funcționeze era crucial ca maghiarii din Transilvania să creadă că nu au niciun viitor în acea regiune dacă nu era transferată Ungariei, fie direct, fie ca entitate autonomă, sub patronajul Budapestei.
Budapesta îi trata pe toți maghiarii plasați în poziții utile ca pe potențiali agenți. În 1940, deținea informații detaliate asupra a „1.600 de ofițeri români și angajați civili, căsătoriți cu etnici maghiari, și a încă a peste 3.000 de români înrudiți într-un oarecare grad de familii de etnie maghiară”, precum și asupra identității și istoricului „tuturor etnicilor maghiari angajați în stațiile de cale ferată, depozite și ateliere feroviare din Transilvania”. Ordinele interceptate prin care se solicitau astfel de informații menționau că ele erau „necesare” pentru „operațiunile de sabotaj care urmau să se desfășoare în cazul unui conflict româno-maghiar”.
Budapesta excela, de asemenea, în domeniul propagandei, capacitate dezvoltată inițial pentru sprijinirea mișcării de independență ungare de sub controlul austriaco-habsburgic. Aflată încă sub atenta supraveghere a Antantei, Budapesta a lansat un impresionant efort de propagandă în Slovacia și Rutenia, finanțat cu bancnote cehoslovace false și, înainte ca manevra să fie descoperită, în 1925, plănuia să își finanțeze întregul program revizionist din străinătate cu franci francezi falsificați. Merită menționat că acestea nu erau operațiuni „tâlhărești”, lansate de indivizi necontrolați, din afara sistemului. Ele erau sponsorizate de prim-ministrul Istvan Bethlen și de fostul prim-ministru Pal Teleki, iar facilitățile Institutului Teleki au fost de importanță majoră pentru succesul acestora.
Aproape imediat după ce Antanta și-a retras supervizorii, în 1927, guvernul a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor (Magyarok Vilagszovetsege: MVSZ), prin intermediul cărora a cultivat „contacte academice, artistice și diplomatice cu scopul obținerii unei revizuiri a tratatului”. Din august 1927 până în octombrie 1940, Liga a editat 228 de publicații în nouă limbi, dintre care 124 de cărți erau dedicate Transilvaniei (35 în italiană, 35 în franceză, 19 în engleză, 18 în germană și 11 în maghiară). Printre cele mai notabile lucrări publicate de Ligă s-a numărat Istoria Transilvaniei (Siebenburgen) din 1940, cu intenția de a câștiga sprijinul guvernului nazist și al celui fascist italian pentru solicitările ungare.
Liga Revizionistă a adoptat un plan „mult mai extins” prin care „toate lucrările revizioniste” erau coordonate prin Federația Mondială a Maghiarilor. Declarația de la primul congres, făcută de președintele Federației Naționale Americane în numele organizațiilor de emigranți, a subliniat „sentimentele de unitate în privința revizionismului maghiar”, idee reluată mai târziu în scrisoarea Federației Ungaro-Americane către președintele Roosevelt, în care se cerea recăpătarea „granițelor Ungariei străvechi”.
Liga și Federația au făcut un lobby asiduu pe lângă Congresul SUA și Parlamentul britanic, uneori cu efecte considerabile. Unii membri ai parlamentului „erau atât de frecvent oaspeți ai guvernului horthyst, că până și ambasadorul britanic la Budapesta a fost stânjenit”. Recrutat ca „agent de influență”, primul ambasador britanic la Budapesta de după Primul Război Mondial a sprijinit atât de deschis Ungaria, pe motiv că „România multinațională se lupta cu probleme interne și ar fi incapabilă să stopeze atacul Armatei Roșii”, încât și-a ruinat cariera. Baronul de presă britanic, Lord Rothermere – recrutat cu promisiunea oferirii tronului Ungariei reconstituite fiului său -, a condus, prin rețeaua sa de 71 de ziare din Marea Britanie, Statele Unite și Canada, o campanie prorevizionistă, făcât la un moment dat lobby ca Hitler să atace România. Și mai remarcabil, Federația Mondială a Maghiarilor – finanțată și subordonată guvernului maghiar – și-a continuat operațiunile din 1927 și în noul mileniu, indiferent de regimul politic de la Budapesta.

Moșteniri imperiale în Comintern și organele de securitate sovietice

De la înființarea sa, la începutul lui martie 1919 și până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mișcării comuniste mondiale și forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter național și, cu atât mai puțin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenței Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la congres, cu atât mai puțin în forurile de decizie și în aparatul administrativ. Chiar și după afilierea românilor la Comintern, în 1921, eu au rămas o prezență insignifiantă în comparație cu toți ceilalți viitori „parteneri apropiați” din Tratatul de la Varșovia.
Absența românească era în contrast flagrant cu prezența și influența ungurilor în Comintern. Ei au avut una din cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foști prizonieri de război recrutați de Armata Roșie – un număr de 100.000, adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din războiul civil rus -, cât și din refugiați, foști membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolșevici” maghiari cu cetățenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului și ale altor organe sovietice. Infiltrate larg și adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile inițiale ale revoluției și războiului civil, rolul și dimensiunea lor le-au oferit o influență enormă asupra politicii sovietice și a Cominternului.
Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau cel puțin 300 de poziții în aparatul Comintern și erau prezenți la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management și până la tâmplari și instalatori la hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezența lui Kun, Endre Rudiansky și Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau tratați la Moscova. Jeno Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială (mai târziu, și Ralații Internaíonale – IMEMO) – un centru de informaíi și think-tank. Jeno Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roșii ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei șapte străini interni la Zidul Kremlinului (și singurul din Europa de Est).
Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supraviețuire din perioada purificărilor din anii ’30, care i-au eradicat practic pe etnicii polonezi, români și germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada lui Ejov, mai degrabă ca pe o naționalitate sovietică decât ca pe trădători „străini”. Motivațiile pentru această diferențiere rămân de elucidat. E cert că pe polonezi nu i-a ajutat în fața epurărilor calificarea de popor cu adevărat „revoluționar”. Nikolai Ejov însuși a subliniat în diverse ocazii că țintele sale principale erau „polonezii, românii și germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspirația „zinovevistă-troțkistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda și statele baltice – nu Ungaria (sau Bulgaria). Se spune că Bela Kun, care fusese educat în Transilvania, a fost epurat, printre altele, sub acuzația că fusese agent al Securității de Stat din România. Stalin a intervenit chiar, atunci când Ejov l-a reprimat pe directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” și l-a apărat pe ungur. Paradoxal, Varga a fost arestat pentru scurt timp, dar numai după ce a fost denunțat de conaționalul său, agentul NKVD, Imre Nagy.
Mai important, Cominternul constituia sediul unei rețele clandestine internaționale de agenți, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluției mondiale” care prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanțarea acoperită, propaganda albă și neagră și spionajul direct, toate acestea în scopul constituirii unei rețele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluționară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspirația politică acoperită, la munca de informații oficială. Ei erau deja, în principal, agenți de informații, care operau pentru o putere străină și foloseau metodele învățate la Moscova: nume false documente false, legende, comunicări criptate, căsuțe poștale oarbe, finanțări acoperite, construirea de rețele și contrafilajul.
Tentativele de a-i exonera pe cominterniști de a fi fost agenți sovietici, făcând deosebirea între aceștia și ofițerii de informații sovietici, nu ține cont de această realitate fundamentală. De exemplu, viitorul conducător maghiar Imre Nagy a fost cominternist și agent NKVD, cu toate că s-au făcut încercări de negare a ambelor afilieri. Toți cominterniștii trimiși peste hotare erau agenți sovietici. Nu existau granițe fixe între munca de partid și cea de spionaj sau între diversele serivicii ale tinerei comunități de informații sovietice, iar cominterniștii treceau constant de la o activitate sau de la o organizație la alta. Rețelele de informații sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de 1919 și fondarea Cominternului. Cei 300.000 de prizonieri de război care au trecut la bolșevici și s-au oferit voluntari în perioada războiului civil au furnizat bazinul inițial de recrutări pentru serviciile de informații și cele coercitive sovietice. Suprareprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de război s-a oglindit și în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenți în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka.
Bela Kun a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat, de asemenea, personaje proeminente în organizațiile succesoare OGPU; GPU și NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost șef al Seriviciului de Gardă NKVD, responsabil cu paza personală a lui Stalin (până la epurările din 1930), și un intim al dictatorului. Preotul din Biserica Reformată Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegaliști”, al cărui portret a fost așezat mai apoi „pe pereții din camera memorială a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge, „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului său Laszlo Dobos, alias Louis Gibarti, i se atribuie recrutarea inițială a lui Philby, în 1934).
RU a fost primul și probabil cel mai fervent recrutor al „credincioșilor adevărați” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotărî ca „un mare număr, uneori sute de comuniști, să devină agenți sovietici secreți”. Eclipsați poate de polonezii și de nemții din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenți precum Bela Vago, șeful operațiunii „corespondeții muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler și Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Cu toate că avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roșie a lui Kun, Rado era considerat un membru al „vechii gărzi” din Moscova, se simțea ca acasă „în cele mai înalte cercuri ale Internaționalei Comuniste” și s-a bucurat de patronajul „președintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenție sovietică de presă (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informații, ceea ce va deveni „o a doua natură a Rado” și o specialitate a spionajului maghiar.
Fostul comisar de război al lui Kun, Vilmos Bohm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (și american) în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. În calitate de șef pe probleme militare al lui Bela Kun, în 1919, Bohm i-a convins pe ofițerii britanici și americani că era un anticomunist gata să răstoarne regimul sovietic. Câștigând încrederea serviciilor de informații englez și american, el a fost angajat în Biroul britanic de analiză a presei din Stockholm, unde a influențat evaluările tentativelor aliaților lui Hitler de a părăsi Axa, poziționându-se în același timp ca intermediar pentru ieșirea Ungariei din alianță. Lui Bohm i se atribuie manipularea operațiunilor lui Raul Wallenberg și, apoi, facilitarea arestării sale de către autoritățile sovietice.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *