Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punctul de vedere al legăturii directe la ierarhia sovietică, era Departamentul de relații internaționale (Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi: OMS) al Cominternului. OMS acționa ca un centru de coordonare a celorlalte servicii, ducând în același timp la îndeplinire funcția de bază, aceea de conducere a partidelor comuniste străine. Acesta distribuia ordine, fonduri și teme de propagandă partidelor „naționale”, servea drept contact către organizațiile din ilegalitate, asigura documente false agenților Comintern, menținea contactul cu celelalte organe ale securității sovietice și conducea operațiunile de spionaj și culegere de informații din străinătate. Fostul șef al operațiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care îi controla pe liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângă celelalte funcții, OMS conducea falsele organizații de front Prietenii Uniunii Sovietice și găzduia organizații umanitare și pentru drepturi civile așa-zis nonpartizane.

Propaganda OMS și efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willi Munzenberg și de mâna sa dreaptă, fostul prizonier de război sovietic, Laszlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele de cod Louis Gibarti. Munzenberg și Gibarti au creat o vastă rețea de organizații și camarazi neștiutori care puteau fi mobilizați în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Munzenberg denumea „Clubul Inocenților”. Gibarti-Dobos e considerat a fi fondatorul tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul și acțiunile sub acoperire” – baza „măsurilor active” – și având o contribuție la inverntarea frontului „agenților de presă”, care puteau „plasa pentru propagandă poveștile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenți și ca acoperire pentru fluxul de informații obținut din spionaj”.

În 1924, când Moscova a anunțat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” -, care în cele din urmă îi „va elibera pe frații care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informații din Odessa și Tiraspol au condus o „revoltă”, cu centrul în orașul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înăbușită de Siguranță și de militarii români. Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietică, ziarele sovietice au început să publice așa-zise scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome. Munzenberg și Gibarti au montat apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva autorităților române pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.

Intelectualii Romain Rolland și Henri Barbusse au fost foarte ușor de înrolat în această campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Similar, Comitetul Mondial pentru Eliberarea Victimelor Germaniei Fasciste (Wolrd Committee for the Relief of the Victims of German Fascism) al lui Munzenberg i-a reunit pe Barbusse, Arthur Koestler, contele Mihaly Karoly (șef al secției franceze), pairul Partidului Laburist britanic, Lord Marley (președinte internațional) și Albert Einstein (președinte). Gibarti și șeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumărate organizații umanitare, producând filme la Hollywood și adunând semnături ale senatorilor și congresmenilor SUA pe petițiile lor.

Kim Philby a lucrat 1934 pentru Munzenberg și Gibarti în Frontul de Asistență Internațională pentru Muncitori, de la Viena, pe perioada recrutării sale, fiind aparent curier al viitorului șef al spionajului maghiar, Gabor Peter. Munzenberg a însărcinat-o pe contesa Karoly cu strângerea fondurilor și recrutările de la Universitatea Cambridge, în acea perioadă. Legăturile strânse dintre monarhia britanică și cea austro-ungară și apoi cu succesoarea maghiară (încurajate puternic de Liga Revizionistă Maghiară și de Federația Mondială a Maghiarilor) au avut drept rezultat recrutarea pe plan extins a ungurilor pentru spionajul britanic în perioada interbelică și pe durata războiului. Sprijinul Londrei pentru Federația Dunăreană postbelică a fost favorizat de întregul spectru de emigranți maghiari – începând cu aripa de stânga reprezentată de contele Karoly până la monarhiștii conservatori și extrema dreaptă a clerico-fasciștilor din Crucea Săgeții -, reflectând vulnerabilitatea la influența maghiară a evaluărilor sprionajului britanic (și, deci, a strategiilor britanice) asupra regiunii.

J. Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roșii maghiare, a condus Departamentul pentru Minorități Naționale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte să devină șeful ilegal al „aparatului secret” al CPUSA, între 1929 și iunie 1938. Confirmat în funcție de ofițerul de legătură al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandant în Armata Roșie maghiară, Josef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului și, deci, cu GRU și NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat rețeaua de spioni care îi includea și Whittaker Chambers și Alger Hiss și a pus bazele masivei infiltrări a primei agenții de spionaj americane: Biroul pentru Servcii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada războiului. Penetrarea externsivă a secțiilor balcanică și maghiară din Departamentul de analiză și cercetare al OSS a permis Moscovei nu numai să capete o imagine internă inestimabilă asupra percepțiilor și intențiilor SUA, dar să și influențeze percepțiile americanilor și să manipuleze analizele într-o direcție sau alta.

 

 

Dominația sovietică asupra comunismului basarabean și dobrogean și directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemă complexă și unică de control asupra RCP care s-a menținut din 1918 până mult după venirea la putere a comuniștilor, după Al Doilea Război Mondial. Situația s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” și „transilvăneni”, pe de o parte, și comuniștii din Vechiul Regat, pe de altă parte. Conducerea Cominternului, deja iritată că singura revoluție victorioasă dintr-o altă țară fusese înfrântă de armata română, era „furioasă” că românii nu numai că nu duseseră la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun și de a sabota acțiunile guvernului român”, ci îi avertizaseră public pe comuniștii unguri asupra dreptului de a decide destinul țării. După cum subliniau socialiștii români în ziarul lor, în martie 1917, erau avizi să-și câștige „libertatea de a fi stăpânii propriului destin”, pe care conducerea comuniștilor maghiari încerca să le-o nege:

Permiteți-le să-și aleagă soarta după cum doresc, dar lăsați-ne și nouă același drept. Nu ar trebui să se joace cu socialismul și să compromită idealurile comuniste pentru a-și atinge  propriile țeluri naționale; lăsați-i să iasă cinstit și bărbătește în fața lumii și să spună: „Dorim o Ungarie Mare”, dar să nu se ascundă în fața ideilor socialiste.

Ulterior, comuniștilor români li s-a atribuit un statut inferior în mișcarea comunistă, nu mult diferit de marginalizarea șovinistă a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebări adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „Ce au făcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?”. „Aripa transilvăneană”, încă ramură a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentație să negocieze afilierea pentru nou-înființatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar și cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României și a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaționalei”, acuzând PCR de „deviaționism social-patriotic”.

Agendele „basarabeană” și „transilvăneană” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii românești cu afilierea minoritară, mai degrabă decât majoritară la statele vecine. Introdusă oficial la ședința Federației Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovski, Dimitrov și Stepanov), anunțarea acestei linii a coincis cu crearea organizațiilor revoluționare dobrogene și basarabene „pentru a acționa ca unități iredentiste revoluționare”. În iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influența maghiară, considerând ca fiind „esențială intensificarea activității comuniste în rândurile populației maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România și Iugoslavia” și determinarea „partidelor comuniste din acele țări” să lanseze o campanie care „să cheme la autodeterminare și la secesiune pe statele care le anexaseră”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei și „a Bucovinei și a Dobrogei de România”.

Cu PCR obligat acum să promoveze divizarea țării în baza pretențiilor teritoriale, mai degrabă decât a componenței etnice, aripa transilvăneană condusă de unguri a „reintrat triumfătoare în partid”. În 1924, sub mâna conducătoare a Cominternului, PCR a ținut al 3-lea congres la Viena – pe atunci sediul central al operațiunilor de spionaj sovietic din Balcani – și l-a ales în frunte pe Elek Koblos, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roșii ungare și membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU). Avertizându-i pe români că revoluția lor și „adevărata independență” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minorităților subjugate să se sprijine pe principiul autodeterminării și până la secesiunea completă de statul existent”, congresul a exprimat totodată speranța „muncitorilor și țăranilor din Basarabia că revoluția lor națională îi va uni cu URSS-ul”. Koblos a condus după aceea afacerile PCR de la sediul din Târgu-Mureș, până când, în 1925, „anchetele asupra agitației revoluționare din Chișinău, Basarabia” l-au lăsat descoperit.

Pentru a se asigura că PCR va trece la considerarea dezmembrării statului român ca fiind prioritară celei a schimbării de regim, la conducerea partidului au fost impuși, în următorii 20 de ani, cetățeni străini, începând cu 1924 și până la lovitura internă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a adepților lui, în aprilie 1944. Deși mulți au subliniat etnicitatea neromânească a conducătorilor PCR, în perioada 1924-1944, originea etnică era de fapt mult mai puțin importantă decât faptul că toți erau reprezentanți ai intereselor de dezmembrare a României, fără a ține cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvăneană „Ungaria Mare” și facțiunea anexaționistă bulgaro-basarabeană. În 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeană (bulgari, ruși, ucraineni și moldoveni) și „numai” 375 de români. Procentul era practic mult mai defavorabil, dat fiind că restul de 370 de membri din alte minorități ascundeau faptul că aceștia reprezentau în măsură copleșitoare agendele aripilor transilvăneană (maghiară) și basarabeană (sovietică).

Chestiunea teritorială și revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietică și interesele maghiare vizavi de România atât la nivel de partid, cât și de stat și s-au dovedit capabile să motiveze chiar și elitele extrem de conservatoare din Ungaria să coopereze cu comuniștii și să devină ei înșiși comuniști. Alinierea în această privință a programelor comuniste și naționaliste în perioada interbelică a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepțională între cele două părți, dar și complicitate și coordonare cu diverse ocazii. Elek Koblos, de exemplu, a fost înlăturat de Moscova și de aripa basarabeană din funcția de conducător al PCR, la al 4-lea congres românesc de la Harkov, în 1928, pentru „încercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta și nu pe cele ale Internaționalei”.

Înlocuitorul lui Koblos, ucraineanul basarabean Vitali Holostenko, un protejat al lui Rakovski din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanski, care a condus PCR de la sediul din Berlin, în perioada 1931-1936. Nepotul lui Rakovski, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a deținut funcția de șef al PCR între 1936 și 1940, cu toate că diferiți membri ai aripii transilvănene (Bela Brainer, Jeno Iakobovicz și Miklos Goldberger) au condus practic activitățile din România, în anii 1938 și 1940, când Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvăneanul Ștefan Foriș, un alt veteran al Armatei Roșii maghiare, a preluat conducerea în 1940 până în aprilie 1944, când a fost eliminat prin forță.

 

Este limpede că guvernul răspunzător nu poate angaja toate mijloacele necesare pentru a-și atinge scopul, din motive politice. (…) activitatea împotriva românilor din nordul Transilvaniei poate fi efectuată numai de patrioți maghiari fără funcții oficiale, cu sprijinul secret al guvernului maghiar. (…) Celor angajați în acțiunile împotriva României trebuie să li se asigure deplina imunitate.

Plan adoptat de guvernul maghiar, decembrie 1941

 

 

Soluția rămâne seprarea Transilvaniei (…) fie provizoriu, 

până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, fie pe termen lung, ținând cont că acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decât Uniunea Sovietică. (…) Dependența României față de noi va fi și mai mare dacă Transilvania rămâne un stat de sine stătător, iar viitorul acestuia va depinde de noi.

Comisia Litvinov, 1944

 

Asta nu înseamnă că Transilvania este dată definitiv României.

Iosif Stalin, martie 1945

 

În primul rând, Ungaria și-a prezentat pretențiile teritoriale față de România. Știm că România a contribuit la victoria lui Hitler prin luptă, în timp ce noi am contribuit la ea numai prin muncă. (…) Satisfacerea unor pretenții teritoriale maghiare modeste și minimale va servi și interesul democrației românești.

Matyas Rakosi, august 1945

 

Idealul comun nu poate fi realizat decât printr-o propagandă bine direcționată. (…) Elementele noastre de încredere trebuie să se infiltreze în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilă, unde vor trebui să acționeze intens și în manieră disciplinată pentru a câștiga încredere și a obține funcții importante, și mai ales în administrația de stat.

Guvernul maghiar, 1946

 

Fără Transilvania nu există nici o Ungarie, pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie.

Poetul maghiar Ady Endre, 1954

 

O parte din Transilvania trebuie redată Ungariei.

Matyas Rakosi, septembrie 1954