♦ „Unpardonable are those unscrupulous persons who for personal reasons, encourage in England Budapest’s revisionist policy and the attempt to disrupt the established order, an attempt fostered by people who proved themselves to be intolerant, oppressive and lawless in their dealings with all other nations” (G.B. Shaw) /
„Impardonabile sunt acele persoane fără scrupule care, din motive personale, încurajează în Anglia politica revizionistă a Budapestei și încercarea de a perturba ordinea stabilită, încercare promovată de oameni care s-au dovedit a fi intoleranți, asupritori și fără lege în relațiile lor cu toate celelalte națiuni.”
Neştiinţa – factor peren al politicii internaţionale
E momentul de a corecta unele păreri „primite nu se ştie cum, nerevizuite de mai multe generaţii şi care din nenorocire formează în momentul de faţă (anul 1922) baza cugetării noastre în chestiuni esenţiale”, spunea Iorga în cadrul unei conferinţe intitulate Românii şi ungurii.
Hotărârile Conferinţelor de pace, de după Primul Război Mondial, au fost viciate de următorii factori: 1) condiţia de învingător – învins, 2) interesele economice, 3) dezinformarea şi 4) neştiinţa. Viciate, în sensul îndepărtării lor de un optim din punct de vedere al principiului proclamat al autodeterminării popoarelor. Toţi aceşti factori au însoţit de-a lungul istoriei negocierile ce urmau după terminarea conflictelor. Singura problema care se pune este greutatea acestor factori de viciere şi ponderea fiecăruia în alterarea unor decizii optime. Recunoscând dezinformarea şi neştiinţa ca factori de viciere a deciziilor tratatelor de la Versailles, St. Germain, Trianon, Sevres, Neuilly recunoaştem implicit dorinţa dominantă a Conferinţei de a stabili o pace cât mai dreaptă. Prin dezinformare înţelegem acţiunile active ale guvernelor şi structurilor statale de inducere în eroare a decidenţilor, iar prin neştiinţă înţelegem necunoaşterea datelor geografice, istorice şi demografice în condiţii de bună credinţă. În continuare ne vom opri numai la factorul neştiinţă, şi nu la neştiinţa decidenţilor din 1919, 1920, ci la aceea care a parcurs deceniile până astăzi. Iată câteva exemple:
1) Într-un articol din „Financial Times” (17/18 iulie 1999) autorul britanic Niall Fergusson afirmă că 770.000 de germani au părăsit teritoriile pierdute, 270.000 de bulgari au părăsit Grecia, Turcia, Iugoslavia şi România, de asemenea 200.000 de unguri au părăsit România. Ne oprim asupra acestei ultime afirmaţii. Ultimul recensământ unguresc, în mod tradiţional viciat, din 1910, stabilea 1,66 mil. unguri, secui şi maghiarizaţi în Transilvania. Primul recensământ riguros şi liber, din 1930, înregistra 1,35 mil. unguri, secui şi maghiarizaţi şi 178 de mii de evrei care în 1910 au fost înregistraţi ca unguri, alături de români şi alţii care vorbeau maghiara, după limba vorbită. Dacă acceptăm că între 1914 şi 1919, datorită războiului populaţia a scăzut, iar între 1920 şi 1930 populaţia a crescut, fără a şti exact cu cât – putem, cu o eroare mică să ne permitem să comparăm pe cei 1,48 mil. de maghiarizaţi, secui, şi unguri din 1910 cu cei 1,35 mil. din 1930. Vedem că lipsesc 130 de mii de maghiarizaţi, secui şi unguri. Adică aproximativ numărul funcţionarilor superiori, ai administraţie, ai poliţie şi ai cadrelor armatei cu familiile lor; o parte din numărul coloniştilor din ultimii ani ai stăpânirii ungureşti. România nefăcând nimic pentru recuperarea ultimilor români maghiarizaţi de draconicele măsuri ale lui Appony din ultimii ai Kakaniei.
2) Acelaşi autor vorbind de Iugoslavia afirmă că ea este în fapt negarea principiului autodeterminării şi enumără popoarele cuprinse în Iugoslavia: sârbi, croaţi, bosniaci musulmani, albanezi şi unguri. Cercetătorul britanic se pare că n-a auzit de românii (vlahii) de pe Valea Timocului şi de numeroşii aromâni, cei mai vechi, alături de albanezi, locuitori ai peninsulei Balcanice. Chiar dacă România, aliata OTAN, n-a pus problema drepturilor culturale ale românilor din Valea Timocului, un cercetător nu poate invoca considerente politice de neoportunitate. Prin urmare, e vorba de neştiinţă. Această neştiinţă afişată public trebuie să dea de gândit tocmai pentru că a fost un război care a resuscitat interesul faţă de istoria zonei.
3) Rezoluţia Camerei Reprezentanţilor din SUA nr. 147 din 1982 vorbeşte de 2,5 mil. de unguri în întunecata Transilvanie. Dacă în 1982 am fi avut la ambasada din Washigton nu numai securişti şi eventual agenţi ai KGB-ului, ci şi oameni de ştiinţă sau dacă Camera Reprezentanţilor, din aceea perioadă, şi-ar fi supus propriile hotărâri unei rigori ştiinţifice – aceasta ar fi evitat neplăcuta situaţie de a fi considerată, de cunoscători, ca ilogică. Să comparăm datele statistice (vezi grafic jos).
Prin urmare, maghiarizaţii, ungurii şi secuii nu au dus-o aşa de rău cum se zice în rezoluţie din moment ce au pus mâna pe Partidul Comunist din România, pe procuratură, pe miliţie şi pe securitate imediat în 1945 şi au crescut aşa de mult în comparaţie cu populaţia Transilvaniei chiar maghiarizând şvabii din zona Satu-Mare şi Banat şi pe românii de pe Valea Nirajului şi din Harghita şi Covasna. Şi după 1985, componenta ungurească a PCR era aşa de puternică încât putea scoate din librării cărţile ce nu le conveneau.
4) Publicistul american Robert Kaplan publică o carte „Balkan Ghost”, în 1994, pe cât de interesantă şi credibilă pentru necunoscători, pe atât de plină de inexactităţi în ceea ce priveşte România. Între multe alte neadevăruri, se află şi acesta: „După război, PCR care a guvernat Transilvania, a reintrodus sistemul de apartheid medieval, dar de data aceasta cu românii ortodocşi deasupra”. E uimitor întrucât tot un american, Robert King, a publicat, la Hoover Institution Press, o istorie a Partidului Comunist din România. Robert King constată că „Partidul comunist a lucrat în Transilvania prin Uniunea Populară Maghiară…”. Fapt confirmat, în 1990, într-un articol din „Le Figaro” nr. 14.120 din 18 ianuarie de Gaspar Tamas, originar din Transilvania, ajuns deputat la Budapesta în 1990.
R. Kaplan ar fi evitat multe alte asemenea „adevăruri”, panseuri ale revizionismului unguresc, dacă ar fi cunoscut măcar cartea publicistului american Milton Lehrer.
5) Suspinele unui preşedinte francez senil, la Budapesta, pentru pierderea de către aceasta a Croaţiei, Slovaciei şi Transilvaniei au o legătură şi cu neştiinţa, dar nu numai (vezi recenta „Fereşte-mă Doamne de prieteni”, de Larrz L. Watts) (volum uimitor pe care îl tipărește în prezent „Condeiul ardelean” la paginile 14-15).
6) În dicţionarul „Le petit Larousse” din anul 1993 sunt mai multe articole parcă aduse direct din laboratoarele Cominternului: „Kun Bela, revolutionare hongrois. Il instauras en Homgrie la reublique de Conseils (1919) qui ne put resister a l’invasion roumaine. Refuge en URSS, membre du Comintern, Bela Kun fut execute. Il fut rehabilite en 1956.” ș.a.m.d.
Am dat aceste exemple întrucât nu operele lui ştiinţifice ale unui D. Prodan sau Seton-Watson vor fi citite de guvernanţii de la Washington, ci cărţi uşoare de tipul celor citate.
Stipulaţiile flagrante ale tratatelor de pace de după Primul Război
Iată câteva dintre hotărârile flagrante ale Conferinţelor de pace din 1919-1920:
1) O decizie plină de consecinţe este aceea a abandonării a 3,3 mil. de germani în noul stat cehoslovac alături de 3,0 mil. de slovaci şi 6,68 mil. de cehi (cf. Recensământului cehoslovac din 1930); germanii fiind situaţi, îndeobşte, la graniţele Germaniei şi Austriei. Problema sudeţilor era o problemă reală şi doar formal dificilă întrucât germanii sudeţi au aparţinut istoric mărcii Boemiei şi Moraviei, ulterior înglobate în posesiunile habsburgice. Nedreptatea Kakaniei care siluia zeci de popoare, inclusiv pe cehi, n-a fost rezolvată, ci doar translatată.
2) Şvabii dunăreni n-au avut o soartă mai bună decât sudeţii, pe de o parte erau maghiarizaţi, pe de altă parte, Austria şi Germania nu erau, în 1919, în situaţia de a-i apăra. În ipoteza că ar fi fost în stare – nu e sigur că ar fi făcut-o, după cum a dovedit istoria din 1867 până astăzi. Şvabii din Suabia turcească ar fi avut, azi, un stat de talia Sloveniei ca populaţie şi suprafaţă! Dacă un popor inferior numeric şi structurat pe sentimentul urii a reuşit să asimileze majorităţi superioare cultural în mijlocul cărora trăia, atunci de ce nu s-ar pune problema dezasimilărilor maghiarizaţilor în bazinul Dunării?
3) Românii din Valea Timocului au fost şi ei uitaţi nu numai de decidenţi, prin neştiinţă, ci şi de negociatorii români, „uitaţi” intenţionat cu gândul la integritatea Banatului. Penibilă şi lipsită de morală judecată! Nu numai că n-au obţinut Banatul întreg, el fiind la ora Conferinţei ocupat de trupele sârbe, ci a pierdut două plase cu majorităţi româno-germane covârşitoare: Vârşeţ şi Biserica Albă. Au mai fost complet uitaţi aromânii, e drept foarte răspândiţi. Din surse ale organizaţiilor vlahilor sud-dunăreni ei ar număra astăzi peste 2 milioane.
4) Românii din Transnistria, primii care au cerut, în 1917, drepturi naţionale, au fost şi ei uitaţi de negociatori români probabil şi din neştiinţă. E de pomenit aici „Statutul pentru stabilirea de către Rusia şi Turcia a graniţei Moldovei pe Bug”, din 12 septembrie 1740, şi mai ales constatările trimisului guvernului rus din 1766 în Transnistria, ofiţerul cazac Andrei Constantinov. În raportul făcut de ofiţer, acesta arată că nu a întâlnit niciun supus rus şi a auzit doar vorbă moldovenească şi tătărască! Ca o ironie, în 1792 când ruşii trec Bugul, pentru prima dată, la Tiraspol apărea un volum de poezii a lui Ion Cantacuzino. O altă dovadă irefutabilă dată de puterea disolutivă de popoare de la răsărit este chiar creearea Republicii Automone Sovietice Moldoveneşti în Transnistria în 1924. Cu ocazia conflictului din Transnistria, lumea civilizată se va fi întrebat ce-i cu Coşniţa şi Cocieri, cele două localităţi din Transnistria care au avut demnitatea şi curajul de a înfrunta cu succes complexul militar rus?
5) Românii rămaşi în Câmpia Tisei. După Ştefan Manciulea, un exeget al problemei, în 1920 au mai rămas în Ungaria 65.000 de români nemaghiarizaţi în zona de graniţă. Faptul a fost confirmat indirect şi de comisia de experţi britanici care au stabilit graniţa de demarcaţie cu 10-15 km mai la vest decât actuala graniţă, aproape de linia convenită în tratatul semnat de România cu Antanta, în 17 august 1916. În 1936, în Câmpia Tisei mai supravieţuiau 32 de parohii cu 136 de filii româneşti ortodoxe şi greco-catolice. La sud de Crişuri erau ortodocşii, la nord greco-catolicii. Greco-catolicii din Câmpia Tisei, de la Uniaţie până în 1834, au aparţinut episcopiei rutene de Muncaciu maghiarizatoare. În 1834, Episcopia greco-catolică de Oradea capătă jurisdicţia părţii de sud a zonei discutate şi Episcopia de Gherla obţine şi ea jurisdicţia ecleziastică a părţii de mijloc în 1856, partea nordică, însă, rămâne sub jurisdicţia episcopilor greco-catolici de Muncaciu. Prin aceasta se frânează, întrucâtva, procesul de maghiarizare. Prin bula „Christi fidei Graece”, din 1912, de înfiinţare a episcopiei ungureşti greco-catolice de Haidudorog, pe care cercurile reacţionare maghiare o smulg Vaticanului, se termină cu istoria românilor nemaghiarizaţi din Câmpia Tisei. Azi sunt înregistraţi în episcopia de Haidudorog peste 500.000 de greco-catolici complet maghiarizaţi. Pe lângă greco-catolici, ar mai trebui socotiţi şi românii calvinizaţi de la nord de râul Barcău, în special după 1634 când îşi pierd episcopii calvini români, aceştia fiind înlocuiţi cu episcopi neromâni, care nu numai calvinizau, ci şi maghiarizau. Aceşti români au fost colonizaţi de voivozii ardeleni după dispariţia Ungariei la 1541, ca grăniceri (haiduci). După Reformă, români au fost în parte calvinizaţi, după Uniaţie, cei rămaşi au devenit greco-catolici.
Românii maghiarizaţi, ortodocşi, greco-catolici şi calvini, azi, ar fi mult mai mulţi decât cei 1,3 mil. de maghiarizaţi, secui şi unguri din Transilvania de azi. „Pudoarea” sau o onoare prost înţeleasă a regatului român în abordarea problematicii transilvane până la 1916 i-au privat pe negociatorii români de date istorice şi demografice la masa negocierilor de la Trianon.
Antirevizionismul românesc – expresia platitudinii, incompetenţei şi laşităţi
Antirevizionismul românesc este o simplă reacţie defensivă, subţire şi de moment – cronicizată însă, la atitudinea provocatoare a Ungariei fasciste, comuniste, dar întotdeauna rasistă şi şovină. Prostia antirevizionistă românească constă în aceea că nu s-a limitat la contracararea revendicărilor ungureşti, ci respingea, de plano, orice punere în discuţie a tratatelor de pace. Prin această atitudine a reuşit, penibila şi de loc corecta poziţie, de a pune pe acelaşi plan o problemă reală – problema sudetă, cu o problemă inventată – aşa-zisa problemă transilvană. În schimb, în Ungaria, prin ură de rasă încriptată în cultură, o minoritate a lichidat majoritatea nemaghiară (germană, română, slovacă)! Una din cele mai mari pierderi din bazinul Dunării, au suferit-o şvabii dunăreni, care au fost complet asimilaţi şi dislocaţi chiar şi unde deţineau majoritatea absolută (Branau). Asimilarea totală fără precedent în Europa nu a întâmpinat nici măcar de o reacţie formală din Germania, România sau Slovacia! Mai mult, maghiarizaţii maghiarizanţi au beneficiat, tot timpul, de asistenţa politică şi economică a Germaniei pentru poziţia ungurească ce punea în cauză tratatele de pace. Cu alte cuvinte, antirevizionismul românesc a „legitimat” într-un fel pretenţiile Ungariei rasiste şi şovine în Transilvania, lipsite de fundament demografic şi istoric. Ungaria a indus la vremea sa în eroare pe Bismarck, pe Hitler, pe Kohl. Revizionismul unguresc fiind unul din fructele culturii rasiste şi xenofobe maghiare, a culturii urii cum rezultă din studiile lui Johann Weidlein.
Antirevizionismul românesc a fost şi mai este o insultă la adresa milioanelor de români din Bulgaria, Serbia, Macedonia, Ungaria şi Ucraina, rămaşi la dispoziţia unor naţionalisme devastatoare. O insultă plină de consecinţe iremediabile.
Un prim rezultat, din ultimul an al mileniului, al poziţiei tradiţionale: nici după războiul NATO din Serbia mediile de decizie politică din occident n-au aflat de existenţa românilor din Valea Timocului!
În loc de concluzii
Până acum literatura noastră de specialitate s-a ocupat de malversaţiunile revizionismului unguresc fără să abordeze şi scăderile noastre în abordarea şi administrarea acestui contencios. La baza antirevizionismului românesc, pe lângă cumpănire a stat şi stă laşitatea. La laşitatea, aproape congenitală, a păturii politice (vezi comportamentul din 1940) se adăugă, mai nou, „câştigul” din perioadă comunistă – slugărnicia. Lecţia de bărbăţie, de demnitate şi de devotament a reginei Maria din prima Conflagraţie mondială n-a servit nimănui în România!
Nu propunem înlocuirea penibilului antirevizionism de stat, din totdeauna, cu un revizionism de stat, ci cu:
1) iniţierea unui proces european de dezasimilare a minorităţilor asimilate;
2) apărarea fermă a minorităţilor române din jurul graniţelor;
3) combaterea la nivel european a rasismului, xenofobiei şi şovinismului;
4) deschidere ştiinţifică pentru tratarea fără prejudecăţi politice a conferinţelor de pace din acest secol.
Octavian Căpățână, „Trianonul și inconsistența antirevizionismului românesc”
