Neizbutind pe calea armelor să-i anihileze pe români, Imperialii habsburgi – la care s-au raliat și maghiarii – au creat o teorie a Spațiului pustiu în Dacia, în Ardeal, la venirea maghiarilor, furându-ne și anulându-ne trecutul, istoria milenară pe acest teritoriu. Principalii autori ai acestei teorii dușmănoase, antiromânești au fost:
♦ Căpitanul în armata habsburgică Franz Ioseph Sulzer, în lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, Viena 1781-1782;
l Funcționarul de la cancelaria aulică din Viena, Johan Christian Engel, în lucrarea Fortsetsung der allegemeinen Welthistoire… 5 vol., Hale;
♦ Joseph Karl Eder, profesor de filosofie la Universitatea din Budapesta, care scrie Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae iura tribus Nationibus…, Cluj 1791;
♦ Geograful Robert Roesler care, peste o jumătate de secol, preia ideile acestor înaintași și scrie Romanische Studien, Leipzig, 1871. Deosebit de important este faptul că lucrările sale au fost considerate lipsite de valoare astfel încât marile lexicoane ale vremii, inclusiv cele germane, nu au înregistrat această teorie a lui Roesler și nici măcar pe autorul ei. Eminențele academice și-au păstrat verticalitatea.
Ideile celor de mai sus au fost apoi îmbrățișate de către maghiarul Hunfalvy Pal, în lucrarea Etnographie von Ungarn, Budapesta, 1880.
Teoria discontinuității românilor în Spațiul Carpatic susținută de numele celor de mai sus nu a fost îmbrățișată decât de către politicienii care urmăreau ideea imperială de cucerire și stăpânire a teritoriilor străine și unii istorici (puțini la număr) austrieci și maghiari care divorțaseră de considerentul deontologic, punându-se în slujba intereselor politice după cum se va vedea în paginile următoare. Dacă Roesler, Sulzer, Hunfalvy și ceilalți ar fi fost intelectuali autentici, avizați, dacă ar fi cunoscut scrierile existente atunci despre continuitatea dacilor în vestita lor Țară – Dacia – și dacă n-ar fi fost doar slujitori ai unor interese politice imperiale, n-ar fi cutezat, moralmente, să facă afirmații fără acoperire, potrivnice afirmațiilor unor nume de notorietate ale culturii și istoriei europene. Ar fi avut, astfel, jena minimă, dar suficientă și puterea abținerii de la un gest compromițător de a ridica statui pe socluri de nisip. Spre informarea cititorilor vom menționa câteva nume din marea galerie culturală europeană, care au afirmat cu obiectivitate și probitate profesională tocmai această CONTINUITATE NEÎNTRERUPTĂ A DACO-GETO-VALAHILOR ÎN ȚARA STRĂMOȘILOR LOR și pe care cei de mai sus ar fi trebuit să-i cunoască atunci când înșirau povești politice cu pretenții istorice:
♦ Pogio Bracciolini – Disceptationes convivales, 1451;
♦ Enea Silvio Piccolomini – (Papa Pius al II-lea) – Historia rerumubiqve gestarum locorumqve descriptio -1489;
♦ Antonius Bonfinius – Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, 1568;
♦ J. Vadianus – Epitome triumterre partium Asiae, Africae et Europae…, 1534;
♦ Johannes Lebel – De oppido Thalmus, 1542;
♦ Johann Troster – Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Nurnberg, 1666;
♦ E. Gibbon – The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, I, 1788;
♦ I.C. Schuller – Zur Frage über den Ursprung der Romänen u. Ihrer Sprache, Sibiu, 1855;
♦ J.A. Vaillant – La Roumanie, I, 1844;
♦ Julius Jung – Die Anfänge der Romänen. Kritische-Etnographische Studie, p. 92, 1876;
♦ C. Tagliavini – Studi Romeni, 3, p. 115;
♦ Gino Lupi – Intorno all origine dei Romeni, în „Annuario de R. Liceo Ginnasio A. Manzoni”, 1931-1932;
♦ Jaroslav Muller – Nasi rumunsti sousede, Praha, 1932;
♦ R. W. Seton Watson – A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, p. 5-6 și 9-10;
♦ M. Besnier – Histoire des Hongrois et de l’Etat magyar, Paris, 1934;
♦ Mario Ruffini – Il problema della romanita nella Dacia Traiana. Studio storico-filologico, Roma, 1941.
Și lista ar putea continua…
DOVEZI ISTORICE STRĂVECHI
Prin urmare, vom evoca fapte, nume și ani încă din antichitate pentru ca lumina adevărului să se reverse pe întinsul pământ al Daciei. Nu vom putea respecta cu rigurozitate ordinea cronologică a faptelor istorice, deoarece multe mențiuni privitoare la epoca antică sunt relatate sau comentate de către cercetători istorici din epoca modernă, spre exemplu, dar vom urmări ideea, conținutul și semnificația acestora.
În Atlasul Istoric întocmit de Delamarche, intitulat „Geographie Ancienne”, Dacia are limita vestică pe Dunăre, Tisa fiind unul dintre râurile interioare ale Daciei, în provincia Panonia.
Pe două mari inscripții greco-latine, Anevra și Apollonia, Octavian Augustus, primul împărat roman, mort în anul 14 î.Hr., a pus să se scrie: „Pe neamurile panonilor le-am supus stăpânirii poporului roman și am întins hotarele Iliricului până la malul fluviului Dunărea. OȘTIREA DACILOR, care trecuse dincoace de acest fluviu, a fost învinsă și alungată sub comanda mea supremă” (Izvoare, I, pg. 269).
Nicolaos din Damasc, născut prin anul 64 î.Hr., într-un compendiu despre moravuri – din care s-au păstrat fragmente, scrie: „Îi numesc panoni și daci pe toți cei care locuiesc dincoace de fluviul Rin și deasupra Golfului Ionic și a neamurilor ilirice” (adică în Panonia – n.n.).
Caius Iulius Caesar, în 75 î.Hr., menționa în lucrarea sa, De bello Galico: „Dacii se limitează la vest cu Pădurea Hercinică!”.
Într-un comentariu făcut în „Oeuvres de Virgile”, 1919, pag. 163, referitor la versul lui Vergiliu (70-19 î.Hr.) din Georgice, C, II, 497, „sau dacul care complotează coborând de la Istru” (Dunăre – n.n.), se subliniază faptul că: „Dacus = dacii constituiseră un regat puternic între Dunăre și Marea Neagră…, regat care amenința de multă vreme Roma cu o invazie prin PANONIA (Alpii Corintici)…” Așadar, dacii atacau Roma din Panonia, teritoriul lor, fiind apoi menționați de Anonimus, numindu-i valahi sau pastores romanorum.
Un document deosebit de important ne este pus la dispoziție da către J.F. Neigebaur, „Beschreibung der Moldau und Walachei” I teil, Breslau, 1859, cu subtitlul „Perioada veche clasică a românilor”, în cadrul căruia îl prezintă pe Carlo Troja spunând: „Învățatul cercetător istoric al Italiei din evul mediu, Carlo Troja di Neapole, a dovedit că strămoșii actualilor români…, au fost GEȚII și DACII, cunoscuți părinților istoriei: că ACELAȘI POPOR A APĂRUT MAI TÂRZIU ÎN ISTORIE SUB NUMELE DE GOȚI”. Redăm un extras din lista lui Troja despre anuarele daco-geților, deoarece marea sa lucrare se găsește în puține mâini dincoace de Alpi. Așadar, Carlo Troja afirmă răspicat faptul că geții au fost numiți la un moment dat goți, dar identitatea dintre GET = GOT rămâne, în joc fiind modificarea vocalei e prin o. Cazuri asemenea au mai fost în trecut, spre exemplu sârb = serb (Serbia), rumun = român (Rumunia) etc. Asupra acestei probleme, însă, vom reveni. În continuare, Carlo Troja prezintă date, evenimente și ani ca într-o cronică pe o perioadă istorică foarte întinsă, din care vom selecta și noi câteva care prezintă interes pentru ceea ce ne-am propus să dovedim în aceste pagini. Menționăm că ostrogoții (goții din est), vizigoții (goții din vest), gepizii sunt toți din neamul goților, adică geți. Obiectivitatea mențiunilor istoricului Carlo Troja nu poate fi pusă la îndoială. Iată o parte din mențiuni:
„În anul 134 d.Hr., Amal, fiul lui Captus, îi pregătește pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor și aceștia (daco-geții) fac mult necaz lui Antonin, urmașul lui Hadrian, împăratul Romei, în 153 d.Hr.”
„În anul 174 d.Hr. Amal (dac – n.n.) domnește peste daco-geți și este întemeietorul Amalilor. Vandalii veniți de la Baltica, sunt primiți ca popoare auxiliare ÎN PROVINCIA DACIA. În imperiul amalilor imigrează și alte hoarde, de asemenea și o parte a burgunzilor care sunt primiți ca aliați.”
„În anul 181 d.Hr., Lampridius menționează o rebeliune (a geto-dacilor împotriva romanilor – n.n.) în provinciile PANONIA și DACIA (porțiunea ocupată – n.n.). În anul 215 d.Hr., dacii îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă dându-le aur. În anul 235 d.Hr., Împăratul Maximinus Trax (Tracul) îi bate pe daco – GOȚI și pe sarmați.”
Din această perioadă începe să se utilizeze termenul GOT pentru GET. În anul 237 d.Hr., Maximinus și Baldinus plătesc tribut daco-geților. În anul 251 d.Hr., după Dessippus, sciții numiți goți, îl înfrâng pe împăratul roman Decius, deși continuă să apară monedele romane cu legenda Dacia Capta (Dacia învinsă, captivă – n.n.). Tabela Peutingeriană menționează în scris pe daci și sub denumirea de daeti. În anul 271 d.Hr., daco-geții continuă mereu războaiele pentru a le smulge din nou Țara lor bogată în aur – Transilvania și fertilele Moldova și Valahia, adică provincia romană Dacia… În sfârșit, în anul 274 (de fapt, în 271 și până în 276 d.Hr.), Aurelian, împărat energic, restauratorul imperiului, se hotărăște, totuși, să abandoneze această provincie, cucerire a lui Traian. Mulți coloniști (deci nu daci – n.n) au trecut în Moesia (sudul Dunării – n.n.), care a obținut, în parte, numele de Dacia Aureliană. În sfârșit, DACO-GEȚII sau Goții au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană și Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor (daci – n.n.), ostrogot, POSEDĂ DIN NOU VECHILE FRONTIERE până LA DUNĂRE, așa încât, marele Imperiu al goților se întindea, după opinia lui Jordanes, de la Marea Neagră până în Moravia, iar ÎN VEST SE MĂRGINEA CU POPOARELE GERMANICE (deci cuprindea și Panonia – n.n.), iar în nord purta război la Marea Baltică cu vandalii… În anul 334 d.Hr., Germania se găsea atunci, încă, pe cea mai de jos treaptă a culturii și împăratul Iulian consideră, în anul 361, că „limba popoarelor germanice este foarte aspră, în timp ce goții (geții) erau mult mai avansați în cultură, așa încât Ulfilas (Wulfilas=Lupu n.n.) a tradus deja BIBLIA în limba lor, deși, după Iambichius, la goți a continuat încă și cultul lui Zalmoxis”.
„În anul 374 d.Hr., în vremea lui Ermanarich cel Mare, goții (geții) nordici au introdus cultul lui Zalmoxis, care era numit acolo, în nord, ODIN… Ei au înființat acolo o țară a ostrogoților, o țară a vizigoților și au numit cucerirea lor în peninsula Crimeea – Dacia, sau DANIA, și ambele nume au rămas multă vreme în uz, dar știrea despre originea comună s-a pierdut. În anul 376 d.Hr., Athanarich începe construirea Valului în Dacia, de la Dunăre pănă la Nistru, dar trebuie să se retragă spre CAUCALAND (la curbura Carpaților, strămoșii secuilor după opinia academicianului Alexandru Surdu). Cu aprobarea împăratului (roman -n.n.) Valens, ostrogoții și vizigoții au trecut împreună cu episcopul lor Ulfila peste Dunăre pentru a se așeza în Tracia.”
„În anul 400 d.Hr., ALARIC merge cu vizigoții săi în Italia, însă, în 402, este înfrânt la Verona de către Stilico. După aceea, (ALARIC) CUCEREȘTE ROMA în 409 d.Hr. (când geto-dacii-goți se răzbună pe romani pentru toate cruzimile și jaful soldaților romani ai lui Traian în 105-106 în Dacia, și fac Roma praf și pulbere – n.n.). În anul 410, Alaric moare. Ostrogoții se așază în nord, unde se găsește învățătura lui Zalmoxis. În anul 436 d.Hr., hunii, conduși de Atila, distrug imperiul (regatul – n.n) burgund aflat sub conducerea lui Guntar, care a primit cavaleri goți (geți) și a desființat Wehrgeldul germanic.”
„În anul 437 d.Hr., are loc lupta dintre vizigoți-geți și huni pe câmpiile Catalaunice, unde rămâne Theodoric I, căruia îi urmează fiul său Torrismund. În anul 453 d.Hr., odată cu moartea lui Atila se distruge Imperiul Hunilor, iar ANDERIC domnește din nou în DACIA TRAIANĂ. În anul 456 d.Hr., se naște Theodoric, din neamul ostrogoților – AMALI (geto-daci). El devine rege al Italiei, (și) sub el, la fel ca și la vizigoți, SE CULTIVĂ LIMBA DACO-GOȚILOR a lui ULFILAS (Wulfila), așa cum arată papirusul din Arezzo și Neapole, un calendar și omeliile ostrogoților, a căror identitate cu CODEX ARGENTEUS a lui Ulfila a dovedit-o învățatul cardinal Mai și Castiglioni. Theodoric, care a construit multe biserici ariene (conform ideilor ereticului Arie, care i-a influențat și pe vizigoții din Spania), a stăpânit până în anul 526 după Hristos.
„În anul 533 d.Hr., Clotar I, fiul lui Clodovig, a construit la Rouen o biserică Manu Gotica, iar în anul 570 d.Hr., a fost construită biserica gotică din Tolosa Spania.”
„În anul 711 d.Hr., arabii găsesc în Spania arhitectura gotică în plină înflorire, iar DANEZII SE MAI NUMESC, ÎNCĂ, DACI.”
„În anul 820 d.Hr., se mai cunosc (găsesc) învățați goți (geți) în Spania.”
„În anul 911 d.Hr., norvegienii se numesc goți și DACI, potrivit cronicii – Gesta Normanorum.”
„În anul 1015 d.Hr., în Scriptores Norman And Duchesnii, Hugo de S. Victor spune că NORMANZII au venit din Sciția de Jos și sunt de origine daneză, pentru că au pornit din Dacia.”
„În anul 1042 d.Hr., sub Eduart Confesorul, legile daneze ajung în Anglia și DANII sau DACII se mai numesc încă – DANI et DACI et GUTI.”
„În anul 1087 d.Hr., varegii din Rusia și aproape concomitent normanzii din Sicilia – se consideră urmașii lui Zalmoxis și sunt formați de Ulfilas. Limba sa, a lui Wulfila gotul, este concepută ca limbă bisericească la Conciliul din Lyon.”
Acestea ar fi câteva din cele mai importante fapte culese din „Istoria Italiei”, scrisă de onorabilul Carlo Troja, lucrare în care autorul afirmă existența daco-geților (goților) după retragerea aureliană (anul 275 ), prezența lor activă în istoria Europei în evul mediu timpuriu. De asemenea, autorul deduce „IDENTITATEA GEȚILOR de la Dunărea de Jos cu DACII al căror mare imperiu fusese cucerit numai ÎN PARTE de către Traian, în timp ce restul de două treimi din imperiu a continuat să existe dincolo de Prut și de Carpați, mai mult SUB NUMELE DE GOȚI, aproape o sută șaptezeci de ani luptând împotriva romanilor pentru țara cu aur, TRANSILVANIA, distrugând puternica „Colonia Apulensis” Alba Iulia, până când, în sfârșit, Aurelian le-a cedat cucerirea lui Traian (fâșia ocupată din Dacia – n.n.) și (Aurelian) A TREBUIT să retragă legiunile din Dacia”.
Învățatul Troja a anexat la a sa „Istorie a Italiei” ca anexă, „Fasti Getici, Gotici și Daco-Normanci” din care s-a comunicat acest extras.
N.B. Traducerea din limba germană aparține doamnei Ana Maria Coman-Iliescu și a fost publicată în „Analele de istorie” nr. 1/1981. Acest extras din „Istoria” lui Carlo Troja acoperă o perioadă istorică europeană cuprinsă între anii 134-1087 (secolele II-XI), în care prezența daco-geto-goților (unul și același popor) în Dacia și Europa este dovedită nu numai ca seminție, ci și ca forță etnică implicată în evenimentele care vor constitui repere importante ale istoriei Europei. Adevărul acesta va fi relevat în continuare de către Jordanes în vestita sa lucrare „Getica”.
GETICA – BOGĂȚIE DE INFORMAȚIE ISTORICĂ
Un alt izvor de informație istorică deosebită este lucrarea lui JORDANES, intitulată „GETICA”, cu subtitlul „DE ORIGINE ACTIBUSQVE GETARUM” (Despre originea și faptele Geților), ediție bilingvă – latină-română – îngrijită și cu Studiu introductiv de distinsul cărturar Gabriel Gheorghe, traducerea aparținându-i prof. David Popescu. Cartea apare la Fundația „GÂNDIREA 2001”.
Valoroasa operă a lui Jordanes, „Getica”, după cum mărturisește autorul, este un rezumat al celor 12 cărți ale senatorului și istoricului roman FLAVIUS MAGNUS AURELIANUS CASSIODORUS (485-578 d.Hr.), născut după căderea Romei sub loviturile primite din partea geților lui ODOACRU. Ajuns senator la curtea împăratului THEODORIC cel MARE (get și el), la cererea sa, Cassiodorus scrie o Istorie a geților, intitulată „DE ORIGINE ACTUSQVE GETARUM”. La începutul lucrării sale, Jordanes, în legătură cu cele 12 cărți lui Cassiodorus, mărturisește: „…l e-am citit în trei zile, prin bunăvoința omului de încredere al autorului (Cassiodorus). Nu le reproduc cuvânt cu cuvânt, dar cred că le redau integral ideile și faptele” (Getica, I, 1, 2.)
Mai înainte, însă, de a face referirile în legătură cu prisosul informațiilor pe care „Getica” le așază pe temeiul osârdiei noastre, sunt necesare unele precizări în legătură cu identitate celor doi termeni „GET – GOT” care apar de foarte multe ori în Getica. Confuziile generate timp de aproape un mileniu, de identitatea dintre termenii denominativi ai unei singure realități etnice get=got, al unui străvechi neam european (desigur, cel mai vechi) care de-a lungul mileniilor a fost cunoscut sub mai multe nume însemnate-n documente, cum ar fi: hiperborei-hiperboreeni, pelasgi, geți, daci, dai, dae, daes, dacisci, traci, carpi, cauconi, sciți, amali, goți, ostrogoți, vizigoți, gepizi, valahi, olahi, vlași, blaci, blohi, bolohoveni, rumîni, români… au dat de furcă istoricilor, cercetătorilor – și în trecut și acum. Aceste confuzii trecute și actuale – get=got – au ca izvor cunoașterea deficitară a informațiilor oferite de nenumăratele documente existente în patrimoniul cultural european și românesc și care așteaptă răbdătoare să fie mișcate din „inerția statică” a nișelor și din rafturile bibliotecilor… Sigur, există asemenea intelectuali a căror curiozitate sparge dogma „crede și nu cerceta”, inversând ordinea prin „cercetează și apoi crezi!”, și care au învins comoditatea anonimatului, trăindu-și cei mai mulți ani ai vieții culegând nestematele ascunse-n paginile prăfuite de vreme, ca și savantul lui Eminescu din „Scrisoarea I”, care „caută în lume și în vreme adevăr” și care, deși „Uscățiv, așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic”. Am cunoscut câțiva dintre asemenea oameni. Ei există! Un astfel de om este distinsul cercetător Gabriel Gheorghe, cel care, prin multiplele și competentele sale preocupări, materializate-n cărțile publicate, aduce lampa trecutului ca să ne lumineze demnitatea necesară a prezentului și întrezărirea viitorului. Revenind la dubletul „get-got” apărut la câteva secole ale primului mileniu creștin, putem spune că atunci, el n-a ridicat probleme de folosință și înțelegere, vorbitorii folosind cu ușurință „get” și „got” în cadrul aceleiași propoziții sau fraze. Același lucru se poate spune despre scriitori și istorici. Mai târziu, când istoria a fost răstălmăcită (ne referim la germani), cuvântul „got” a început să fie interpretat ca desemnând o populație anume „venită de nu știu unde, de prin nord și, ca să fie mai aparte, au băgat un „h” în nume devenind „goth-gothic”, după obicei german. Acest popor a vânzolit ca o furtuna Europa, dar fără certificat de naștere germanic, cum se voia. Bine că au fost mulți scriitori care, cu sau fără voia lor, au prins corect în opere existența acestor dublete, unii făcând chiar referințe speciale privitoare la identitatea lor semantică și istorică.
Am văzut mai sus afirmațiile istoricului Carlo Troja în legătură cu identitatea dintre cei doi termeni get=got, dar acum vom mai prezenta și alte nume de istorici-cercetători, care fac precizări în acest caz:
♦ Hyeronimus (345-420 d.Hr.) scrie că „există autoritate (îndreptățire) pentru a îi numi pe goți… geți” (22 pg. 37);
♦ Prudentius (348-405 d.Hr.), în opera „Divinitatea lui Christos”, îi ignoră pe scriitorii contemporani lui și scrie „geți” acolo unde unii dintre aceștia ar fi așteptat ca el să scrie „goți”, iar pe ALARIC îl numește „tiranul get”;
♦ Philostorgius (368-425 d.Hr.), în „Istoria Eclesiastică”, spune că „Sciții de dincolo de Istru, pe care cei vechi îi numeau „geți”, iar cei de acum îi numesc „goți”… Ulfila a fost hirotonit episcop al creștinilor din Țara Getică!”;
♦ Claudius Claudianus în „Panegiric, 395, împotriva lui Rufus, 396, și De bello Gothico, 402, scrie de peste 50 de ori „getic”, dac, cetele dacice, cetele blonde ale geților, și o singură dată „gotic”;
♦ Carolus Lundius, în „Zamolsiz, primus Getarum legislator” Upsala, 1686, scrie „Fără îndoială, GEȚII ȘI GOȚII au fost una și aceeași națiune”;
♦ Nicolo Petreio, într-o carte tipărită în 1695; scrie „GETAS AUTEM GOTHAS postea nominatos esse non dubium est!” ( pag. 78) – „Că GEȚII au fost după aceea numiți GOȚI, nu este nici o îndoială” (cf. Gabriel Gheorghe, „Studiu introductiv” la Getica lui Jordanes).
(va urma)
