CAPITOLUL 4
A DOUA CAMPANIE TRANSILVĂNEANĂ
1938-1940
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, chestiunea teritorială basarabeană și cea transilvăneană erau în strânsă corelație în concepția sovietică. Politica dusă de Comintern, ca România să cedeze acele teritorii împreună cu Bucovina și Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să-și declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evoluția a fost predictibilă, date fiind interesele comune ale „Ungariei și Uniunii Sovietice față de România, care au împins cele două țări una spre cealaltă”, după Primul Război Mondial.
Mesajul nu a trecut nerecepționat la Budapesta. Încă o dată se prefigura formarea unei coaliții sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivă împotriva României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliție cu Ungaria și Bulgaria, iar, în 1939, va face același lucru cu URSS, ca parte componentă a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene și de a redefini balanța de putere.
Coaliția „roșie-albă” în a doua campanie transilvăneană
Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie și l-a numit șeful Statului Major al Honved. Werth, un veteran al operațiunilor Armatei Roșii maghiare din prima campanie transilvăneană din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin văile Someșului și Mureșului, cu alocarea uni rol semnificativ operațiunilor de sabotaj ale organizațiilor paramilitare care se pregătiseră pentru recuperarea militară a Transilvaniei de la începutul anilor ’30. Spre exemplu, membrii Asociației Trăgătorilor de Elită Maghiari (Orszagos Magyar Lovesz Egyesulet) erau antrenați în ordinele militare ale celor 22 de contigente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrării și subversiunii. Între 1938-1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, rețele de partizani pentru a sprijini invazia militară. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranță Internă al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Carei, Cehul-Silvaniei, Cluj-Napoca, Hunedoara, Marghita, Miercurea-Ciuc, Odorhei, Satu-Mare, Târgu-Mureș și Zalău. Grupul Satu-Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane și era condus de clerici catolici și reformați, împreună cu personal militar de la Budapesta, mulți dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitară Rongyos Garda (Garda Furioasă).
Rongyos Garda, formată mai ales din veterani maghiari din Transilvania, și-a câștigat reputația de a fi de o brutalitate excesivă în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germană în Polonia și prin atrocitățile din Serbia. Pe lângă sarcinile principale de provocare a panicii și de îngreunare a retragerii armatei române, ea avea și scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internațională, pentru intervenția armată a Ungariei. În acest sens, ei au plănuit „arderea satelor germane (șvabe sau săsești)”, însoțită de o campanie de propagandă centralizată pentru atribuirea acestor atrocități autorităților române naționaliste.
Intenția Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul față de pretențiile Ungariei și încurajarea pretențiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat după semnarea pactului Hitler-Stalin, în august 1939. La începutul lui decembrie, fostul șef al PCR – și secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a proviciilor românești și pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii. Conform lui Stefanov, autoritățile regale românești au dus o politică de „reprimare națională și de exploatare monstruoasă a maselor populare din Bucovina, Transilvania, Dobrogea și Basarabia”, în timp ce „avangarda clasei muncitoare românești luptase și va lupta împotriva monstruoasei exploatări și reprimări a populațiilor anexate la România, pentru dreptul la autodeterminare a minorităților naționale până la separarea teritorială”. Guvernul maghiar și conducerea armatei „s-au angajat instantaneu în pregătiri militare și diplomatice fervente”, care urmau să le permită să acționeze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic.
Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apărării al lui Horthy câteva proiecte „ale unei convenții militare cu Uniunea Sovietică pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat să negocieze cu partenerii sovietici și „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretențiilor Ungariei asupra României și a condițiilor intervenției”. Werth era sprijinit de Horthy și de un număr de ofițeri superiori, inclusiv de viitorul său succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera că încheierea unei înțelegeri cu Rusia, în defavoarea României, este și posibilă, și dezirabilă”. Generalul Gabor Faragho, veteran din Primul Război Mondial, vorbitor de limbă rusă, implicat în negocieri, a fost numit atașat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat după anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit și cât de deschis că „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria să treacă la acțiune armată împotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase și față de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta că Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea și diverși unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile după ce forțele sovietice invadaseră Basarabia și Bucovina, Molotov l-a informat și pe ambasadorul Italiei în legătură cu sprijinul Moscovei față de „pretențiile la adresa României” exprimate de Ungaria și de Bulgaria. Moscova făcea presiuni asupra Bulgariei să solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniță continuă între Uniunea Sovietică și Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitări din partea ofițelor de informații bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis că „e posibil să ne mai întâlnim o dată pe Dunăre”.
La mai puțin de 24 de ore după trimiterea ultimatumului Moscovei către România, reprezentantul maghiar la Moscova, Jozsef Kristoffy, își exprima „marea satisfacție” în fața adjunctului comisarului sovietic pentru relații externe (și șef al Departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanozov. După solicitările comisarului-șef Molotov „de a influența Iugoslavia să păstreze tăcerea în cazul în care Ungaria va trebui să intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de Externe putea nota cu satisfacție că „Iugoslavia este calmă și că el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia să intervină în cazul unui conflict româno-maghiar”. De asemenea, ministrul-adjunct de Externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând că „(ungurii) sunt mai fericiți pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei însemna lichidarea principiului integrității teritoriale a României și o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce (sovieticii) începuseră”.
Molotov l-a asigurat pe Kristoffy că Moscova considera „pretențiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferință internațională la care se va ridica problema pretențiilor Ungariei”.
Ministrul maghiar de Externe a exprimat „profundele mulțumiri” ale guvernului său pentru prietenia și sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta că, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata să înceapă războiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a oprit-o să atace pentru a-i împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940.
La începutul campaniei din Est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristoffy sprijinul Moscovei față de pretențiile Ungariei asupra României, precum și „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele două țări”, insistând că „nu era necesar ca Ungaria să intre într-un război germano-rus”. Kremlinul sublinia că „nu a obiectat niciodată și nu va obiecta nici acum la pretențiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” și că „Ungaria va putea conta și pe viitor pe sprijinul sovietic în privința Transilvaniei” dacă nu va participa militar în campanie. Budapesta a făcut eforturi semnificative pentru a-și menține relațiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului să mențină legația de la Moscova pe perioada războiului, ca un canal de comunicație pentru eventuale negocieri de pace dintre al Treilea Reich și Uniunea Sovietică. Consecvent acestei colaborări împotriva României, Stalin a considerat că se cuvenea să acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârșitul războiului că „armata fascistă germană” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române și finlandeze”.
Politicile paralele de deznaționalizare: reprimarea identității românești în Basarabia
Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord cu toată populația acestora de 3,7 milioane. Între 300.000 și 400.000 de refugiați au năvălit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic și economic. Toate proprietățile au fost expropiriate și a fost implementat un program de deznaționalizare și rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor școlilor laice și confesionale românești, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei – din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusă, anulând un element fundamental al organizării comunitare și al conștiinței naționale. Reprezentanții sovietici susțineau că schimbarea alfabetului a fost necesară deoarece „introducerea grafiei latine fusese utilizată de burghezia românofilă care dorea separarea RSS Moldova de Uniunea Sovietică și alipirea la România Mare”.
Asaltul asupra identității românești a fost pregătit pe baza unei lungi experiențe în RSS Moldova, unde epurarea politică a elementelor culturale românești din anii ’30 a fost urmată de măsuri reparatorii pentru:
(…) curățarea limbii moldovenești de cuvintele românești galicizate, neinteligibile pentru poporul moldovean, a permis descoperirea a cât mai multor cuvinte moldovenești referitoare la construcția socialismului, precum și neologisme din limbile popoarelor frățești rus și ucrainean.
Școlile în limba română au fost închise, iar instruirea în limba rusă a devenit obligatorie, în timp ce limba și identitatea moldovenească au fost construite pentru „a nega identitatea lingvistică, etnică și culturală a moldovenilor și românilor”, pentru „a ascunde faptul că peste 2,5 milioane de români trăiau sub dominația sovietică” și pentru a crea „cea mai artificială naționalitate din URSS”. Tradiționalul șovinism rus antiromânesc a primit „o fundamentare de clasă”.
Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizică a populației românești din zonă.
Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrușciov, care a luat parte activă la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. În prima săptămână de ocupație au fost arestați peste 1.122 de români ca „agenți de securitate, polițiști și ofițeri ai armatei române”. Aproximativ 4.000 au fost încarcerați în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru infracțiuni contrarevoluționare” și sute, poate mii, au fost executați de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Țării basarabean și cu Unirea din 1918, funcționari numiți de București, inclusiv lideri ai comunităților locale, care ar fi putut constitui un nucleu de disidență națională și un obstacol în calea asimilării forțate.
La începtul lui iulie, șeful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria, a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operațiunile din regiune. Cu toate că nu există o înregistrare clară a numărului de deportați, se estimează că între 100.000 și 500.000 de etnici români rămași în aceste teritorii au fost deportați de autoritățile sovietice în Asia Centrală și în Siberia. Multe dintre aceste deportări au fost denumite realocări de muncă și mutări voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri și tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene, au fost trimiși la muncă forțată în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentă, Moscova plângându-se că ținta de 77.000 nu fusese atinsă.
Preocuparea Moscovei pentru aceste operațiuni este sugerată de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începtul lui 1941, a lui Stalin, Hrușciov, Molotov, Voroșilov, Kalinin și Timoșenko. În mai 1941, reprezentantul Moscovei în noua RSS Moldova a solicitat „deportarea în alte regiuni a 5.000 de «elemente contrarevoluționare» împreună cu familiile lor”. În noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportați. Deportații erau încadrați la categoriile „membri ai organizațiilor contrarevoluționare și elemente antisovietice”, „evadați din URSS”, „repatriați din România” și persoane care „solicitaseră să fie repatriate în România”. Ei au fost trimiși în gulagurile din republicile Kazahstan și Komi, la Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk și Omsk. În toată perioada 1940-1960, Moscova a continuat să facă publicitate, oferindu-le emigranților voluntari moldoveni să se stabilească oriunde în „zonele virgine”.
Pe 31 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populație de 2.600.000. Autoritățile maghiare de ocupație au expulzat forțat între 40.000 și 60.000 de etnici români și au trimis alți 70.000 pe frontul rusesc „înrolați în companii de muncă forțată” Metodele utilizate în nordul Transilvaniei și motivele aflate în spatele lor au fost simetrice celor utilizate de autoritățile sovietice în Basarabia ocupată și în Bucovina de Nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzării intelectualilor, specialiștilor și capilor de familie, care ar fi putut oferi coerență oricărei forme de rezistență”, iar autoritățile maghiare au executat aproximativ 1.000 de români și au arestat 15.000, în primele trei luni.
(va urma)
