Din titlul lucrării, GETICA, se vede clar că este vorba despre GEȚI, cu istoria lor, dar în egală măsură, este vorba și despre geții care, în anul 551 d.Hr., aveau o existență deosebit de activă în viața Europei, însă, în cuprinsul cărții, alături de termenii get-geți apar simultan termenii got-goți desemnând același popor. Jordanes a scris „Getica” după ce a consultat operele altor autori, inclusiv cartea lui Cassiodorus, folosind grafia pe care a găsit-o la autorii antecesori. De aceea apare de atâtea ori scris cuvântul „got” în loc de „get”. Totuși, atunci când scrie din amintire, el scrie „get” nu „got”. În această operă găsim de 25 de ori cuvântul „get”, iar uneori, cuvântul „got” e pus pentru variația stilului (G. Gheorghe, Studiu Introductiv, la Getica, pg. XXXVII). Prin urmare, vom folosi din „Getica” unele paragrafe în care afirmațiile se circumscriu temei în lucru.
Astfel, în paragraful XIII Jordanes relatează un episod din Istoria geto-dacilor, și anume conflictul acestora cu împăratul roman Domitian, în anii 85 și 87 d.Hr., când, „după un atac-fulger peste Dunăre împotriva romanilor conduși de guvernatorul provinciei Moesia, Oppius Sabinus, armata romană este sfărâmată, iar Sabinus este ucis, capul îi este tăiat și dus ca trofeu de către daci. Aceasta îl face pe împăratul Domitian să pornească în persoană împotriva lui Decebal. Cornelius Fuscus, iubind primejdia de dragul primejdiei, înfumurat și nestăpânit, este numit comandant suprem. El trece Dunărea pe la Oescus, la gura de vărsare a Oltului în Dunăre, avansând spre Sarmizegetusa. Lupta cu dacii se dă, se pare, într-o strâmtoare (ca la Posada în 1330, când Carol Robert, regele maghiar era gata să-și piardă viața dacă nu s-ar fi deghizat în soldat, iar oastea lui a fost zdrobită de valahii lui Basarab I – n.n.). Dezastrul armatei romane a fost atât de mare încât este considerat a fi printre cele mai zdrobitoare suferite de către romani. Cornelius Fuscus însuși a fost ucis în luptă”. Aceasta este relatarea din cartea de „Istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, de Constantin și Dinu C. Giurăscu, Editura „Albatros”, 1975.
Aceleași episoade, pe care le vom reproduce în continuare, din Getica, sunt cuprinse în paragrafele 76, 77, 78, în cadrul cărora DACII, GEȚII sunt denumiți GOȚI. Iată textul: „După un lung interval, în timpul împăratului Domitian, GOȚII, temându-se de lăcomia acestuia, au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alți împărați și au devastat malul Dunării, stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldații romani și pe comandanții lor. Mai mare peste această provincie (Moesia) era atunci Oppius Sabinus, iar principatul GOȚILOR îl avea pe DIURPANEUS-DECEBAL. În acest timp, goții pornind cu război, ROMANII au fost învinși. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar GOȚII, atacând cetățile și fortificațiile, au prădat posesiunile imperiului” (par. 76, par=paragraf – n.n.).
„Împins de primejdia alor săi, Domitian a pornit în grabă cu toate forțele sale spre Illyricum și, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială și peste bărbații cei mai aleși, a strâns corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre și a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus-Decebal.” (par. 77) (N.B. dacă după aproape 1.500 de ani, Baiazid ar fi cunoscut acest episod antic, s-ar fi abținut de la a da dispoziția de a se lega un pod de vase pentru a-l distruge pe Mircea și i-ar fi răpit lui Eminescu – după peste alte patru secole – ocazia de a crea capodopera Scrisorii III: „La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă” … câtă similitudine… atât la preparativele tactice, cât mai ales la finalul bătăliei!)
„Atunci GOȚII n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani și, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit (dacii învingători – n.n.) tot ce au găsit în taberele romane…” (par. 78, Getica)
„Îți spun în câteva cuvinte, dacă vrei să știi, cum sînt rudă GEȚII cu GEPIZII.” (p. 94) „Goții, intrând până la urmă în ROMA, la porunca lui Alaric doar au jefuit-o, nu i-au dat foc cum se obișnuiește de către păgâni și nici n-au îngăduit să fie profanate locurile sfinte. Apoi, ieșind de aici, au devastat totul prin Camoania și Lucania, unde (geții-goți) au rămas mai mult timp cu gândul de a trece mai departe în Sicilia și în ținuturile Africii” (par. 156) (N.B. se înfăptuia pas cu pas distrugerea Romei și a romanilor în general, conform jurământului făcut de către generalii lui Decebal în 106 d.Hr., când căderea Sarmizegetusei devenise de neevitat. Generalii juraseră că vor urmări prin secole distrugerea Romei și, iată, au făcut-o nu o dată, ci de mai multe ori – n.n). „Astfel, în anul al 12-lea al domniei regelui GOT=GET Valia, când și HUNII, după aproape 50 de ani, AU FOST ALUNGAȚI DE ROMANI ȘI GOȚI DIN PANONIA, pe care o ocupaseră, (și) văzând Valia că VANDALII ajunși în ținuturile sale, adică pe teritoriul SPANIEI, unde îi alungase de curând Atavulf din părțile interioare ale Galiciei, devastează tot ce întâlnesc…” (par. 166)
„Cele două armate, geto-romană și hunică s-au adunat, cum am spus, în CÂMPIILE CATALAUNICE. Poziția locului era în pantă, dintr-o parte și din alta, cu o colină la mijloc pe care ambele armate doreau s-o ocupe, fiindcă așezarea favorabilă a locului aducea mare avantaj. HUNII, cu ai lor au ocupat partea dreaptă, iar ROMANII și VIZIGOȚII, cu auxiliarii, pe cea stângă, iar lupta a început pentru ocuparea colinei. Astfel THEODORIC cu VIZIGOȚII dețineau flancul drept, iar AETIUS (dac de origine din Durostor-Dobrogea – n.n.) cu romanii săi pe cel stâng… (par.197) De partea cealaltă era organizată linia de luptă a HUNILOR astfel că ATILA era la mijloc cu ai săi… În flancurile lui însă erau multe popoare și diferite neamuri pe care el le pusese sub jurisdicția sa… Între acestea se distingea armata OSTROGOȚILOR, condusă de frații Valamir, Theodemir și Videmer, MAI NOBILI ATUNCI CHIAR decât REGELE (Atila – n.n), căruia i se supuneau, fiindcă îi punea în lumină puterea NEAMULUI AMALILOR (geto-daci – n.n.) Iar peste nenumărata armată a GEPIZILOR era rege acel Ardaric, care, prin marea-i fidelitate față de Atila, făcea parte din Consiliul acestuia… Singur Atila, regele tuturor regilor, veghea asupra tuturor și pentru toți. Lupta s-a dat, așadar, în raport cu oportunitatea locului despre care am vorbit. Atila i-a condus pe ai săi să ocupe vârful muntelui, dar i-a luat-o înainte (getul) THORISMUND și (romanul) AETIUS, care, ocupând mai repede colina, au devenit superiori. Avantajați astfel de poziția locului, aceștia AU ÎMPRĂȘTIAT UȘOR PE HUNII care urcau și ei pe coastă…” (par. 198, 199, 201)
GOȚII și ROMANII s-au adunat și au plănuit ce au de făcut pentru înfrângerea lui Atila… Mai întâi au cerut, pentru aceasta, părerea lui AETIUS, care era patriciu (general suprem, patrician – n.n.), mai bătrân și mai copt în înțelepciune, întrebându-l ce trebuie să facă între timp. Așadar, (Atila), după bătălia pierdută, pe când se frământa cu gândul nehotărât dacă să meargă mai departe sau nu, a sosit la el o solie de pace de la Roma. Căci, din proprie inițiativă papa Leon a venit la el în regiunea Ambuleim… Atila îndată a potolit furia armatei și, întorcându-se de unde venise, după ce a promis pace, s-a retras peste Dunăre… Dar, Thorismund, regele VIZIGOȚILOR, presimțind cu aceeași limpezime vicleniile lui Atila (unele intrigi de tip „divide et impera” – n.n.), cu toată iuțeala a ajuns mai întâi la alani și acolo a pregătit toate cele de trebuință pentru a întâmpina pe Atila. Dându-se lupta cu aproape aceeași încleștare ca și în Câmpiile Catalaunice, Atila și-a pierdut speranța victoriei și, ALUNGAT FĂRĂ TRIUMF din ținuturile ocupate, A FOST NEVOIT SĂ SE REFUGIEZE ÎN SĂLAȘURILE sale proprii. Astfel, Atila, faimos stăpân al mai multor victorii, în loc să evite RUȘINEA DE ÎNVINS și să libereze ceea ce răpise VIZIGOȚILOR, suferind A DOUA ÎNFRÂNGERE, s-a retras fără glorie” (par. 213, 215, 223, 227).
„Augustulus a fost numit împărat la Ravena de către tatăl său Orestes. Dar nu mult după aceea, gotul Odoacru a ocupat Italia și, după ce l-a ucis pe Orestes, l-a alungat din domnie pe (Romulus) Augustulus, fiul acestuia, pe care l-a condamnat la exil, în castelul Lucullanum din Campania. Astfel și Imperiul roman de apus, pe care a început să-l dețină din anul 709 de la întemeierea Romei primul august Octavian August, a pierit odată cu acest (Romulus) Augustulus în anul al cinci sute douăzeci și doilea de domnie a celor decedați și mai înainte decedați, REGII GOȚI STĂPÂNIND MAI DEPARTE ROMA și ITALIA…” (par. 242, 243)
Într-o scrisoare a lui C. Plinius către iubitul său prieten Caninius, referindu-se la un poem despre războaiele cu dacii, 105-106 d.Hr., spune: „Foarte bine faci că te pregătești să scrii despre războiul cu dacii… despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viață, nu-și pierde deloc nădejdea”. Despre ce nădejde este vorba ? Carlo Troja ne vine în ajutor spunând: „După ce intervenția armatei chineze, aliații lui Decebal” nu a mai avut loc în extremitatea de est a Imperiului Roman, Decebal a realizat ca nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forte din istoria Romei (120.000 de luptători) pe care romanii au ridicat-o împotriva Daciei, el, Decebal, și-a adunat Consiliul de Stat compus din casta sacerdotal-regală a Sarabilor, din care proveneau regii și sacerdoții geto-dacilor și le-a cerut acestora să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu îl vor distruge, până când nu vor rade Roma de pe suprafața pământului. Jurământul generalilor și sacerdoților daci a fost urmat de către urmașii lor daco-geto-goți, astfel încât în anul 409 d.Hr. ALARIC jefuiește averile particulare și publice ale Italiei fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi. Astfel, NĂDEJDEA LUI DECEBAL, jurământul, se împlinise. „Imperiu roman fusese dărâmat sub loviturile oamenilor de la Dunăre, iar Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească, supusă (famula, sclavă) și să primească JUGUL TRIUMFULUI GETIC.” (Sfântul Isidor din Sevilla, 560-636 d.Hr)
TEODORIC cel MARE, getul, desăvârșește opera lui Alaric, distruge pe romani și Italia și ajunge împărat la Roma înainte de anul 500 d.Hr.
„Eurich, REGELE VIZIGOȚILOR, a ținut sub jurisdicție proprie TOATE SPANIILE și GALIILE, după ce a supus și pe burgunzi, (iar) în anul al 19-lea al domniei și-a pierdut viața la Arelatum… Acestuia i-a urmat propriul său fiu, ALARIC, care, al nouălea ca număr de la acel ALARIC cel MARE, a dobândit domnia VIZIGOȚILOR. Căci se știe că la fel s-a întâmplat cu alaricii cum am spus mai sus că s-a întâmplat cu auguștii (împărații – n.n.): și la unii și la alții domniile au sfârșit cu același nume cu care au început.” (par. 244 și 245) (N.B. Romulus Augustulus, ultimul împărat roman avea numele de Romulus de la întemeietorul Romei și Augustulus, după primul împărat roman Octavian Augustus – n.n.)
„Acesta, Atila precum arată istoricul Priscus, spre sfârșitul vieții, luând în căsătorie o copilă foarte frumoasă pe nume ILDICO (creștină din Panonia – n.n.), după nenumăratele lui căsătorii, cum era obiceiul la acel neam, în timpul nunții s-a dedat la prea mare consum de mâncare și băutură. Drept urmare, pe când stătea întins pe spate îngreuiat de somn și de vin, sângele care îi curgea de obicei din nas, l-a podidit intrându-i pe gît și sufocându-l. În ziua următoare spre seară, sfetnicii regali, bănuind ceva trist, după strigăte foarte puternice au spart ușile și l-au găsit pe Atila mort. Între numeroșii săi fii a început cearta pentru domnie, Ardaric, REGELE GEPIZILOR, se revoltă împotriva umilințelor îndurate din partea lui Atila și a urmașilor lui, se înarmează, așadar, și lupta se dă ÎN PANONIA lângă fluviul numit Nedao… După multe și grele ciocniri, victoria a favorizat pe neașteptate pe GEPIZI. Căci aproape 30.000 de HUNI ȘI DE ALTE NEAMURI care dădeau ajutor hunilor, au pierit de sabia și geniul militar al lui ARDARIC. În această luptă a fost ucis cel mai mare fiu al lui Atila, pe nume ELLAC, pe care, se spunea că l-a iubit atât de mult tatăl său, încât îl prefera la domnie pe el față de toți ceilalți copii ai săi… Iar ceilalți frați ai săi, după ce el a fost ucis, (fiind) puși pe fugă, au ajuns lângă țărmul Mării Pontice (Marea Neagră – n.n.), unde am arătat CĂ S-AU AȘEZAT MAI ÎNTÂI GOȚII (geții). Așa au dat înapoi (s-au împrăștiat) hunii, în fața cărora se credea că dau înapoi (se împrăștie) popoarele… Apoi, s-a întâmplat ca fiii lui Atila să vină asupra OSTROGOȚILOR care LOCUIAU ÎN PANONIA și erau sub regele lor Valamer și frații săi Thiudimer și Videmer. Dar, după o luptă îndelungată și obositoare, în așa măsură, Goții i-a spârcuit, încât ABIA A MAI RĂMAS O MICĂ PARTE DIN DUȘMANI (huni), care, puși pe fugă, s-au îndepărtat spre acele părți ale Sciției, pe lângă care trec apele râului NIPRU…
Uniți cu acești suavi erau atunci și ALAMANII, care stăpâneau înălțimile ALPILOR din care izvorăsc unele râuri și curgând zgomotos se varsă în Dunăre. Acolo și într-un loc astfel întărit a dus THIUDIMER în timpul iernii ARMATA GOȚILOR și pe acele neamuri federale ale suavilor și ale alamanilor le-a învins, le-a devastat și le-a supus în cea mai mare parte. Apoi întorcându-se victorioase în PROPRIILE SĂLAȘURI, adică ÎN PANONIA, l-a primit recunoscător pe fiul său THEODORIC, pe care-l dusese ostatec la Constantinopol și pe care împăratul LEON i l-a trimis înapoi cu multe daruri…” (par. 260, 262, 263, 268, 281) „Împăratul ZENO, auzind că Theodoric (pe care-l îndrăgise foarte mult) a fost rânduit rege al NEAMULUI GOT, a primit bucuros știrea și, trimițându-i o invitație, l-a chemat să vină la el la Constantinopol. Acolo l-a primit cu cinstea cuvenită și l-a așezat între demnitarii palatului său. După un timp, pentru a-i spori onoarea l-a adoptat ca fiu al său de arme și, pe cheltuiala sa, i-a dăruit triumful în oraș. Apoi l-a făcut consul titular… și i-a așezat o statuie ecvestră în fața Palatului Imperial, spre faima sa de mare bărbat…”
„THEODORIC… în al treilea an al intrării sale în ITALIA, precum am spus, la sfatul împăratului ZENON, și-a scos HAINELE SALE PARTICULARE (geto-dace n.n.)și îmbrăcămintea neamului său și a îmbrăcat HAINELE DE IMPĂRAT și DOMN AL GOȚILOR ȘI ROMANILOR. Apoi a trimis o solie la Lodoin regele francilor și a cerut în căsătorie pe fiica acestuia Audefleda… Și n-a fost în imperiul de Apus vreun neam care, cât timp a trăit Theodoric, să nu-i slujească acestuia fie ca prieten, fie ca supus…”
„Aceasta a fost până acum originea GEȚILOR și NOBLEȚEA DE NEAM a AMALILOR, ca și faptele bărbaților viteji. Acest neam demn de laudă a cedat unui principe și mai lăudabil și s-a supus unui conducător mai viteaz, a cărui faimă nu va înceta în nici un veac și la nici o vârstă, iar victoriosul și triumfătorul împărat JUSTINIAN, precum și consulul BELIZARIU vor căpăta numele de Vandalicul și GETICUL…”
„Tu, care citești acestea, să știi că EU am urmat scrierile înaintașilor și, din întinsele pajiști ale lor, am cules câteva flori, din care voi împleti, după puterea priceperii mele, o cunună pentru cei ce o caută. Și să nu creadă cineva că, în favoarea neamului înainte arătat (getic), PENTRU CĂ-MI TRAG OBÎRȘIA DIN ACEL NEAM, am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite. Pe de o parte, n-am cuprins toate câte sunt scrise sau arătate despre ei înșiși, iar pe de altă parte cele expuse nu sunt atât spre lauda lor, cât spre lauda celui ce a învins…! (Justinian din Bizanț, 537 d.Hr.)” (par. 315, 316)
PROBE – PELASGI = DACI = GEȚI = GOȚI = VALAHI
Afirmam pe o pagină anterioară că de-a lungul existenței noastre milenare am avut, ca popor, ca neam, mai multe nume: hiperboreeni (hiperborei), pelasgi, daci, bessi, amali, daci, dai, danai, dacisci, geți, goți, valahi, vlahi, blachi, bolohi, vlasi, volohi etc. Cuvântul „valah” a fost pronunțat și grafiat cu unele modificări fonetice, în funcție de particularitățile limbii poporului care l-a folosit. Astfel, întâlnim valde (latină), welche (germană), wallachian (engleză), olah (maghiară), voloh (rusă), wealh (anglo-saxonă pentru numele galilor), wloh (poloneză) etc. Faptul acesta nu trebuie să mire pe nimeni fiindcă și alte popoare au avut și au încă această caracteristică de a fi numiți în mai multe feluri, spre exemplu: alamani = germani = nemți = allemani, iar el, germanul își spune deutsch, adică dac.
Cei mai mulți autori care s-au ocupat de fenomenul valah, afirmă că este posibil ca pelasgii să nu fi fost altcineva decât valahii. Cât de cunoscuți au fost în Europa și care a fost ecoul existenței valahilor în istorie, în acest spațiu uriaș, se poate vedea din referirile pe care istoricii, oamenii de știință le fac privitor la acest neam și la existența sa din cele mai vechi timpuri. Astfel, în Glosele de la Kassel, secolele VIII-XIX d.Hr. (cf. Crestomație romanică, vol. I, Editura Academiei RPR, 1962, p. 129), cuvântul „romani” = uualha / walha.
Felix Colson (1804-1870), referindu-se pe larg la pelasgi = valahi spune: „Nu ne mai este îngăduit să ne îndoim de faptul că națiunile pelasge NU au fost poporul latin. Totul concură la a dovedi că dialectul acestora a devenit limba latină. Este incontestabil că PELASGII au contribuit la fundarea ROMEI. Pentru ce atunci să ne mirăm, alături de un mare număr de autori, că PELASGII PANONIENI, pelasgii brutieni ai Thesaliei, ai Macedoniei și Epirului, pelasgii DACIEI au vorbit și și-au păstrat dialectul național, PELASGIC-VLAH, care a dus în Italia numele de latin”. „Dialectul VALAH exista de mai înainte (de cucerirea romană – n.n.). Îndată după cucerirea romană (parțială), el s-a dezvoltat spontan în DACIA, PANONIA, ÎN PIND… A subzistat mai ales în toate părțile țării (Dacia – n.n.) care n-au fost ocupate de cuceritori.” Și apoi conchide: „În opinia noastră, VLAHII erau PELASGI DACI!”
În aproape toate țările Europei, în istoria lor veche sau foarte veche, există cuvântul „VALAH”, iar locuitorii lor afirmă că VALAHII au fost strămoșii lor.
Herodot (484-420 î.Hr.) ne dă multe informații, unele apropiate de timpul său, despre pelasgi, din care vom cita și noi câteva: „Atenienii au drept strămoși pe pelasgi”. Cât despre zei, al căror nume (egiptenii) spun că nu le cunosc, mi se pare că ei (grecii) le-au primit de la pelasgi. „Elada.., care mai înainte se numea Pelasgia.” (Cartea I și II )
Savanții Universității din Cambridge au ajuns la concluzia că grecii antici, ca și restul populațiilor europene, provin din Carpați: „Habitatul originar, situat în Europa, este mărginit la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și pădurea Boemiei, iar la nord de către Erzgebirge și munții care fac legătura cu Carpații (habitatul pelasgilor – n.n.)”
John Pinkerton (109, Cap. I) „Les Scythes, les Getes et les Gothes sont un seul people – Sciții, geții și goții sunt un singur popor… Grecii înșiși… erau goți, căci pelasgii, din care ei își trăgeau originea, erau o colonie scită sau gotică. Romanii sunt ieșiți, de asemenea, din aceeași sursă.”
În anul 1693, preotul romano-catolic maghiar Franciscus Foris Otrococsius, cunoscător al limbii române, publică în limba latină sub titlul Origines Hungarice (Originile ungare) un volum de 491 pagini (partea I) și altul (partea a II-a) de 348 pagini. În partea I, pag. 126, cap. 4 par. XVI, se referă la vizita lui Priscus la Atila (449 d.Hr.) ca trimis al împăratului Theodosie II al Bizanțului, din care reproducem un fragment: „N-a neglijat acel Priscus (410-473 d.Hr.) chiar să ne consemneze care erau limbile cunoscute în preajma lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni, datorită legăturilor cu romanii, își dădeau silința (să învețe) limba gotică care-i înrudită cu alanica și cu ausonica. Unde, prin LIMBA AUSONILOR înțeleg VALAHA, aproape ca latina coruptă (vulgară)”.
Valahii n-au fost o populație nomadă, ci un neam așezat, organizat, care a avut și un sistem de drept care a dăinuit peste timp. Este vorba despre JUS VALAHICUM, cunoscut și sub alte denumiri folosite în comunitățile valahe și menționat sub acest nume în Polonia, Moravia, Ungaria, Croația, Serbia, Dalmația, Macedonia etc., sub următoarele denumiri: Jus valahorum, Jus et consuetudo Valahorum, Lex, Lex antica Valahorum, Jus et consuetudo vetus (Țara Făgărașului), Antiqua et Aprobata, Lex Districtum Valachicalium Universorum (1376), Lex et Approbata Consuetudo (Banat), Jus Olahicale (1371), Modus OLAHORUM (1353), Legea veche a românilor, Legea Bătrână (Moldova), Legea Divină (Țara Românească) etc.
(va urma)
