
Purificare etnică mascată în nordul Transilvaniei,1940-1944
Cazul baronului Ede Atzel oferă o privire internă asupra modului de gândire situat la baza polticilor de deznaționalizare și face puțină lumină în complexul format de revizionism, extrema dreaptă și ideologiile de stânga, operațiunile clandestine și legăturile sovieto-maghiare din nordul Transilvaniei în perioada ocupației maghiare. Atzel era omul de încredere al lui Horthy și al generalului transilvănean Bela Miklos și servea drept cancelar militar al lui Horthy și, uneori, șef al Serviciului de informații militare al Statului Major. După cedarea nordului Transilvaniei, Atzel, având acum sediul la Cluj-Napoca, a coordonat o operațiune de informații – „Societatea transilvăneană pentru evidența populației” sau Biroul de Evidență – pentru Secția a II-a a cabinetului prim-ministrului, centrul nervos al sistemului de informații și operațiuni clandestine al lui Horthy. Scopul strategic al acțiunii era „colonizarea românilor” prin expulzare, asimilare forțată și asasinat: purificarea etnică a Transilvaniei.
Atzel conducea, de asemenea, Asociația Națională a Trăgătorilor de Elită, oficial o organizație a „cluburilor de vânătoare”, dar, de fapt, o organizație paramilitară clandestină, în care se predau tehnici militare și tactici teroriste ale luptei de partizani. Membru al Crucii Săgeata Fascistă, Atzel a menținut ceea ce el denumea „o colaborare perfectă” cu Rongyos Garda. La sfârșitul lui noiembrie 1941, Atzel și comandantul Rongyos Garda, maiorul Ivan Hejjas, au înaintat prim-ministrului Laszlo Bardossy o propunere de acțiune sistematică împotriva „trădătorilor români”, care ar consolida poziția culturală și economică a Ungariei în Transilvania și „în același timp i-ar oprima pe români”. Aceasta urma să fie o perațiune „mascată”, neatribuită autorităților de la Budapesta. După cum explicau Atzel și Hejjas:
Înțelegem că guvernul responsabil nu se poate implica dincolo de un anumit nivel și nu poate întreprinde măsurile care ar conduce la atingerea scopului, deoarece, din motive politice, aceasta ar fi imposibil… De aceea, activitatea împotriva românilor în nordul Transilvaniei poate fi dirijată și executată numai de persoane private, de câțiva patrioți maghiari și de o societate restrânsă grupată în jurul acestora. Totuși, o astfel de activitate solicită inevitabil sprijinul secret al guvernului maghiar, altfel autoritățile locale s-ar lovi de un obstacol insurmontabil. De aceea este necesar ca patrioții maghiari care desfășoară astfel de activități să acționeze numai cu aprobarea tacită și cu sprijinul secret al forurilor superioare.
Cei doi au susținut, imediat după arbitrajul de la Viena, „necesitatea absolută a unui organism patriotic maghiar împotriva românilor, dirijat de la centru” care va putea „acționa împotriva acestora din proprie inițiativă”. În acest scop, Biroul de Evidență al lui Atzel a stabilit „planul de sancțiuni economice împotriva românilor”, care stabilea o structură ruinătoare a impozitelor, special pentru români, revocarea autorizațiilor industriale și de monopol și concedieri masive, pentru înlăturarea acestora „pas cu pas din toate posturile economice și înlocuirea lor cu unguri”. Cei doi au revenit în mod repetat asupra necesității eradicării „intelectualilor români din nordul Transilvaniei – preoți, profesori, avocați, doctori”, ca fiind „instrumentele și depozitarii propagandei românești secrete”, a căror existență împiedica statul maghiar să asimileze „masele românești din Transilvania”. Acești intelectuali trebuiau să fie „smulși” din comunitate și alungați din nordul Transilvaniei, scop care nu putea fi atins decât prin „măsuri radicale”. Aceștia, argumentau ei, trebuiau judecați numai prin prisma „înaltelor interese maghiare, în fața cărora trebuiau date la o parte orice alte considerații”.
Sancțiunile legale și economice trebuiau să fie combinate cu măsuri mult mai directe, pentru care, după primirea „sprijinului organelor secrete” pentru „colonizarea României”, au solicitat coordonarea cu organele de contrainformații și cu agenții Ministerului de Interne din Transilvania, care le-ar fi putut oferi „un sprijin extraordinar”. Atzel și Hejjas subliniau că, pentru atingerea acestui țel, fuseseră înființate „numeroase societăți de apărare națională” instruite „în utilizarea armamentului militar” și „Asociația Trăgătorilor de Elită Transilvăneni, unde maghiarii puteau primi instrucția necesară în mânuirea armelor și puteau executa serviciul de supraveghere-spionare fără a atrage atenția”, astfel încât, ulteior, să poată executa presiuni asupra românilor. Printre „metodele de presiune” prevăzute de Atzel și Hejjas se numărau jefuirea caselor românilor și „dispariția totală” a liderilor comunității care făceau probleme.
Subliniind că dimensiunea operațiunii solicita confidențialitate și „aprobarea tacită și sprijinul secret al guvernului maghiar responsabil”, propunerea includea operațiuni care să permită măsuri deschise mai dure, prin înscenarea unor atrocități atribuite românilor, astfel încât guvernul maghiar să poată apoi atrage atenția „nemților și altor cercuri străine”. De exemplu:
Pentru a justifica represiunile oficiale împotriva românilor, membrii Rongyos Garda vorbitori de română, îmbrăcați în costume naționale românești și dându-se drept români, vor lansa atacuri teroriste împotriva unor grupuri de nemți transilvăneni și maghiari.
Notând că propunerile lor fuseseră aprobate „aproape în întregime” de celula de coordonare a comunității de informații și spionaj a lui Horthy – Secția a II-a, „de Secția specială a Statului Major a Ministerului de Război, ca și de organele securității naționale interne ale Ministerului Afacerilor Interne”, Atzel și Hejjas reveneau la necesitatea păstrării secretului asupra autorității guvernamentale și a resurselor, precum și a amnistierii acțiunilor „de natură foarte serioasă”. Vor fi necesare „instrucțiuni confidențiale” către autoritățile administrației locale și, „în anumite cazuri”, acordarea de asigurări pentru membrii Asociației Trăgătorilor de Elită Transilvăneni și ai Rongyos Garda „că nu vor fi pedepsiți pentru acțiunile întreprinse împotriva românilor”.
Este remarcabil cum această strategie nu a fost deloc modificată față de cea promovată de sovietul maghiar al lui Kun, descrisă de spionajul francez în 1919 și de elitele maghiare, cu aproximativ treizeci de ani înainte, așa cum era descrisă de presa ungară a vremii:
Numai forța brută impresionează masele needucate. Trebuie să acționăm astfel încât masele să simtă că ungurii sunt o forță care ia lucrurile în serios. Trebuie să dezrădăcinăm din Transilvania iedera care produce memorandumuri și proclamații.
Prim-ministrul Ungariei, Bardossy, a acordat autorizare și resurse financiare pentru toate activitățile, cu excepția campaniei teroriste a Rongyos Garda, rezervă care a fost suspendată de succesorul său, Miklos Kallay, petru luni mai târziu. Pe 12 ianuarie 1942, el i-a chemat pe prefecții din Transilvania la Budapesta și le-a dat „instrucțiuni verbale, confidențiale” pentru sprijinirea lui Atzel și a subordonaților acestuia. Pe parcursul discursului cu ocazia zilei Sfântului Ștefan (8 august) din 1943, reflectând acest program, Atzel și-a atenționat repetat camarazii „trăgători de elită” asupra necesității „exterminării acestor țărani valahi ca pe cei mai mari inamici, (pe care) trebuie să-i asasinăm”, argumentând că mila creștină nu se aplică în cazul acestora și promițând o noapte a Sfântului Bartolomeu.
Anchetele italo-germane asupra atrocităților antiromânești, 1940 și 1943
Procesul lung de o săptămână, cât a durat operațiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populației românești din teritoriu. Evaluările extrem de conservatoare ale anchetelor germano-italiene, destinate să „albească” responsabilitatea maghiară pentru abuzurile din regiune, sunt relevante pentru politica de ocupație ungară. Prima anchetă, din octombrie 1940, descria drept tipică expulzarea și exproprierea „a 100 de familii de intelectuali români din Oradea” și numeroasele „crime comise de maghiari” asupra „preoților, profesorilor, jandarmilor, polițiștilor și agenților secreți români”.
Cele mai multe crime în masă au fost comise în localitățile Trăsnea (9 septembrie) și Ip (13-14 septembrie), unde sute de bărbați, femei și copii „au fost luați din satele lor de armata ungară și executați”. Comisia a raportat „un număr mai mare de cazuri” și în Sfântu-Gheorghe, raionul Trei Scaune, Zalău din Sălaj, precum și în alte cinci localități unde soldații Honved au executat un număr mai mic dintre conducătorii comunităților locale și familiile acestora. După ce a verificat 300 de execuții, comisia a abandonat această linie de anchetă, considerând-o suficient de clară. În ciuda intenției de a atribui vina în mod egal, comisia a concluzionat că „crimele în masă comise de maghiari” indicau „vina mai mare a acestora”.
A doua comisie, care și-a finalizat ancheta în februarie 1943, indica efectul șovinismului dur și deschis:
Mulți maghiari, printre care se numără și persoane cu atribuții de conducere, și-au exprimat deschis opinia că românii, atât ca rasă, cât și cultural, sunt la un nivel mult mai scăzut decât maghiarii și, de aceea, nu pot pretinde același tratament ca naționalitățile statului. Discriminarea serioasă împotriva populației românești de către funcționarii publici maghiari și persoanele private trebuie să fie atribuite acestei atitudini fundamentale.
Autoritățile maghiare au putut acum revoca toate vânzările de proprietăți din ultimii douăzeci și doi de ani și „au expropriat fără despăgubire” orice proprietăți achiziționate de statul român, începând din luna martie 1939.
Autoritățile militare, care au fost însărcinate la început cu administrarea teritoriilor reanexate, au ordonat mii de expulzări, exproprieri, revocări ale cărților de identitate, închiderea magazinelor și a atelierelor, transferuri de proprietate („colonizări”) fără compensări și alte acte în detrimentul românilor. Autoritățile civile care le-au înlocuit pe cele militare au confirmat toate măsurile luate de acestea. După aceea, elementul românesc a fost sabotat în cea mai serioasă manieră în toate domeniile economice, atât prin legi și ordonanțe noi direcționate, în primul rând, împotriva populației românești, cât și prin aplicarea discriminatorie a legilor în vigoare.
Comisia cita ca exemplu că „administrația militară expropriase fără orice compensare populația din 20 de sate de coloniști români, luându-le proprietățile, adesea, în mai puțin de câteva ore, și împiedicându-i să ia cu ei orice bunuri mobile”. A menționat, de asemenea, concedierea „tuturor funcționarilor publici de origine română” și lipsa de acces la orice mijloace legale, concluzionând că „plângerile acestora către autoritățile locale au fost tratate fără nici o atenție și considerație”, astfel încât „nu au putut obține nici măcar o examinare a problemei lor”. Împiedicarea accesului la hrană, mai degrabă decât recursul la justiție, a constituit problema în zona Maramureș și Bistrița Năsăud, unde foametea provocată „a obligat” populația românească să „amestece rațiile de făină cu surogate, precum tărâțele și rumegușul, care le distrugeau sănătatea”, provocând numeroase decese „care, fără nici urmă de îndoială, pot fi atribuite lipsei hranei”. Comisia a refuzat justificările ungurilor, consemnând că „autoritățile au reușit să prevină foametea în comunele maghiare mai sărace, din aceleași zone”.
Educația în limba română a fost cu totul desființată în nordul Transilvaniei. Ca urmare a închiderii în masă a școlilor în limba română, la peste 1.200.000 de români au rămas 692 de școli primare și 10 școli gimnaziale (inclusiv un singur liceu), în comparație cu 1.844 de școli primare și 106 gimnaziale pentru o populație maghiară de sub 1 milion. Totuși, comisia a menționat că până și acesta era un artificiu. 3.900 din cei 4.700 de profesori români din școlile rămase au fost „expulzați de autoritățile militare ungare, fie expuși la asemenea persecuții de către organele statului maghiar și de către populația ungară” încât au fost forțați să plece. Un „procentaj ridicat” din cei 800 de profesori români au fost pur și simplu „concediați din motive politice”, în timp ce majoritatea celorlalți au fost „transferați în vechea Ungarie”. Ca urmare, educația „chiar și în cele 692 de școli sau secții destinate minorității române” se făcea „aproape exclusiv de către profesori de naționalitate maghiară” care „în mod frecvent, știau foarte puțin românește”.
Românilor nu li s-a permis nici înființarea de școli confesionale, așa cum era prevăzut prin legea maghiară, iar autoritățile ungare au retras recunoașterea a 4 din cele 6 dieceze ortodoxe române și greco-catolice, deposedându-le de proprietăți. Autoritățile nu au reacționat, se menționa în raport, atunci „când numeroase biserici ortodoxe și greco-catolice au fost distruse, devastate sau profanate de populația maghiară”, închizând peste jumătate din cele 442 de parohii. De asemenea, studenții români au fost excluși din Universitatea de la Cluj, acum în totalitate de limbă maghiară, iar cei câțiva care au încercat să asiste la cursuri au fost supuși abuzurilor și bătăilor.
Comisia raporta și „promovarea activă” și „deschisă” de către autoritățile ungare a maghiarizării numelor românești în toate documentele oficiale, impunând nume maghiare în certificatele de naștere și cele școlare. Totodată, românii au fost forțați să se convertească la religia catolică sau reformată pentru a „primi sau a-și păstra slujbele la stat, pentru a primi pensii sau la ieșirea din serviciul militar”.
Umilirea publică sistematică a fost adesea citată în raportul comisiei. De exemplu, tinerii români obligați să facă instrucția premilitară la Levente erau „înjugați la plug și forțați să tragă sub biciul comandanților și al camarazilor unguri”. Comisia era de părere că mai multe oficialități superioare maghiare se aflau în spatele acestor torturi, dând ca exemplu „cazuri analoge acestui tip de abuzuri în diverse localități din nordul Transilvaniei”. Deși nu a tras nicio concluzie oficială la acest raport, comisia a notat că „alte exemple de abuzuri precum cele descrise în capitolele precedente pot fi citate ad infinitum” și „au rămas nepedepsite”.
Șovinismul antiromânesc încurajat de monarhia duală a fost exacerbat de propaganda revizionistă, efortul educațional întreprins de regimul Horthy în perioada interbelică creând un mediu permisiv pentru abuzurile antiromânești. În mod similar, șovonismul rusesc a fost menținut de autoritățile sovietice, încă furioase că România se situa pe poziția să le combată și să le amenințe. Alături de interesul comun ruso-maghiar în reanexarea teritoriilor românești și în modificarea componenței etnice prin realocarea populației, asimilare forțată și execuții în masă, șovinismul antiromânesc pare să fi fost un element de unitate și nu de controverse ideologice între cele două state.
CAPITOLUL 5
A TREIA CAMPANIE TRANSILVĂNEANĂ 1944-1946
Coaliția „roșie-albă” în cea de-a treia campanie transilvăneană
Horthy ar fi încercat să satisfacă solicitarea Moscovei de neimplicare militară în schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a forțelor Honved comenzii germane, în perioada 1941-1942, a făcut acest lucru imposibil. Situația s-a schimbat în primăvara lui 1943, odată cu numirea la conducerea Forțelor de Ocupație din Ucraina a veteranului Armatei Roșii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului de război Kun – agentul sovietic Vilmos Bohm – avea contactele necesare pentru a negocia înțelegeri de neagresiune cu armata sovietică și cu grupurile de partizani. Directiva Înaltului Comandament Sovietic din ianuarie 1944 adresată „atât Armatei Roșii, cât și grupurilor de partizani din zonă” menționa că „unitățile maghiare nu trebuie să fie atacate”. Chiar dacă „ele deschideau focul”, unitățile sovietice primiseră ordinul „să le treacă cu vederea și să tragă numai dacă întâmpinau o rezistență puternică și deosebit de persistentă”.
În mijlocul lui octombrie 1942, prim-ministrul bulgar, Bogdan Filov, a fost invitat în Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili o relație specială cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian” și cel mai mare stat balcanic – acum că România fusese împărțită între ele și URSS – erau „menite să colaboreze”. În noiembrie, șeful maghiar al Statului Major a intors vizita partenerului bulgar la Sofia. Deși, în istoriografia occidentală au fost considerate ca având rezultate minore, aceste vizite la nivel extrem de înalt reflectau cel puțin politica comună adoptată de cele două state în respingerea cooperării României pentru ieșirea din război. Negocierile româno-maghiare din 1943 s-au dovedit un eșec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la propunerile Bucureștilor, în perioada iulie-august 1943, „că cele două state ar trebui să le permită anglo-saxonilor să preia peninsula balcanică pentru a o salva de bolșevism”.
Moștenirea sau mai bine zis practica repetată a coaliției „roșie-albă” a creat posibilitatea pentru Atzel și alții ca el de a părăsi Crucea Săgeții (și alte asemenea organizații fasciste) fără mari dificultăți și să fie bine primiți în Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care includea din nou aripa transilvăneană ce aparținuse anterior de PCR). La începutul lui 1944, după încheierea unor acorduri cu forțele sovietice pe frontul de est, conducătorii ungari din jurul lui Horthy au reînnoit tentativele de „a face înțelegeri cu sovieticii și de a ataca România”.
(va urma)