RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri militari, politici și religioși transilvăneni a propus un plan prin care Horthy urma să meargă în nordul Transilvaniei, sub protecția Armatei I „comandourile lui Atzel”, în timp ce întreaga comunitate maghiară unită sub Partidul Maghiar Transilvănean și toate organizațiile (dintre care multe intraseră deja în partidul comunist sau/și puseseră bazele unor noi organizații „democratice”), inclusiv Armata I și a II-a, să meargă „en bloc la ruși”. În acest scop, Horthy i-a însărcinat pe șeful cancelariei sale militare, generalul Bela Miklos, și pe generalul Lajos Veres (amândoi originari din satul Dalnic/Dalnok din Covasna, Transilvania) să comande Armatele I și a II-a și să efectueze transferul. Comuniștii transilvăneni, acceptând acum să „apere cu loialitate interesele Ungariei”, au luat parte la plan până la sfârșitul primăverii anului 1944, la fel ca episcopii maghiari din Transilvania și rectorul Universității Cluj, Deszo Miskolczy, care era rezident la Budapesta în 1940, atunci când guvernul Horthyst i-a numit în funcție.
Imediat după numirea lui Lakatos ca prim-ministru, Horthy l-a trimis pe baronul Atzel, acum comunist, să contacteze autoritățile sovietice. Atzel a plecat la Moscova și s-a întâlnit cu șeful spionajului militar, generalul Feodor F. Kuznețov, obținând asigurări că:
– armatei române nu i se va permite să ocupe nordul Transilvaniei;
– administrația maghiară, poliția și jandarmii nu vor fi înlocuiți de români;
– în Transilvania se va efectua un recensământ;
– Înaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani în Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim”.
Ulterior, Horthy a trimis o delegație la Moscova, condusă de generalul Faragho, pentru a încheia armistițiul.
Comandanții militari sovietici au aprobat cu satisfacție acordul Kuznețov-Atzel, așa cum a fost prezentat în vara lui 1944. Cu toate că scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi în rândul armatei române și mai ales în cadrul corpului ofițeresc presupunea ca forțele române să intre în nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai departe și nu li s-a permis nici să se încartiruiască în orașe și nici să înlocuiască forțele de ocupație din regiune. Cooperând acum cu autoritățile sovietice, aceleași oficialități și organizații maghiare, care intraseră în nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler și al lui Mussolini și cu binecuvântarea lui Stalin, erau acum recunoscute ca fiind „combatanți ilegaliști” care luptaseră împotriva burgheziei și a guvernului român „burghezo-moșieresc”. Atzel a devenit un „lider din rezistență”.
După cum nota mai târziu un comunist maghiar transilvănean, a existat „un cerc în Transilvania de nord care, înainte de eliberare, era compus din persoane care formaseră comitete cu fasciștii și care, de pe o zi pe alta, au devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, arătând că, în orice caz, Transilvania nu va fi românească”. Subliniind că revizionismul, mai degrabă decât opțiunile politice, motivase schimbarea, el a menționat în continuare că „unii primari, care fuseseră agenți ai serviciilor secrete (britanice), acum curtau tot ceea ce era sovietic”, în timp ce alții, „precum (Ludovic) Iordache (Lajos Jordaky) și cei din jurul lui”, continuau să predice revizionismul, făcând agitație în acest scop „la partid, în școli și oriunde altundeva”.
Această redistribuire masivă a agenților lui Horthy ca „luptători anti-fasciști” a permis Budapestei să insiste ca România să admită în sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a caracterizat drept „victime” ale „represiunilor naționale ale regimului Antonescu”. Însă comisia germano-italiană a stabilit că numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) părăsiseră sudul Transilvaniei și că „nu toți pot fi considerați refugiați”:
Numeroşi maghiari au emigrat în Ungaria după Arbitrajul de la Viena, din proprie voinţă, din motive patriotice, unii dintre ei chiar înainte de intrarea trupelor maghiare în nordul Transilvaniei. Alţii au fost motivaţi de dorinţa de a fi cu familiile lor sau de perspectiva unor avantaje financiare, fără ca autorităţile române să exercite vreo presiune asupra lor.
Autoritățile maghiare locale, acum fie comuniști, fie în coaliție cu aceștia în „noi” organizații democratice (de exemplu, Uniunea Populară Maghiară, formată la 6 octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Maghiar Transilvănean), erau deosebit de încrezătoare în sprijinul sovietic, datorită acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci când rectorul și profesorii români, care fuseseră forțați să părăsească Universitatea din Cluj în 1940, s-au reîntors în 1944, cu un mandat oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur și simplu refuzați de Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase în fruntea eforturilor de „reprimare a culturii” românești în timpul războiului. La cererea Ungariei – aceasta se întâmpla pe 14 octombrie 1944, când Ungaria lupta încă alături de Axă împotriva României și a forțelor sovietice -, șeful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din România (CCA), generalul Vinogradov, a plasat Universitatea și administrația acesteia, numită de Budapesta, „sub protecția Armatei Sovietice” și a ordonat Bucureștilor să nu se amestece.
Administrația civilă românească, numită după ce Transilvania a fost eliberată de forțele maghiare și germane, la sfârșitul lui octombrie, a fost alungată rapid de către autoritățile militare sovietice, la 11 noiembrie 1944. Sovieticii au instituit în schimb o administrație militară bazată pe aceiași administratori civili maghiari și șefi de instituții numiți inițial de regimul de ocupație al lui Horthy. În maniera deja cunoscută, Moscova trata România „aliată” ca pe inamic și stabilea o coordonare „prietenească” împreună cu „inamicul” maghiar din Axă, împotriva ei.
Sprijinul deschis al autorităților militare sovietice pentru menținerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de rapoarte din regiune, în perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o săptămână înainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei către autoritatea administrativă a Bucureștilor, spionajul militar raporta prim-ministrului român că activitatea revizionistă ungară „se manifesta pe deplin sub masca comunismului”, în timp ce simbolurile naționale românești continuau să fie ținta ridiculizărilor și a sancțiunilor legale. Era „interzisă” expunerea drapelului, și „elevii de liceu care purtau culorile naționale la butonieră erau arestați”. Românii erau „obligați să folosească numai limba maghiară în relațiile cu autoritățile”, intelectualii erau umiliți în public și etichetați drept fasciști, iar ofițerii români și soldații care își vizitau familiile erau „arestați, escortați pe străzi de organele civile ale Poliției Populare Ungare și supuși la munci forțate umilitoare în văzul populației și al comandanților militari sovietici”. Într-adevăr, autoritățile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic:
Cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandanţilor sovietici, căutând să-i convingă prin orice mijloace de sentimentele lor comuniste pentru a obţine diverse avantaje şi a-şi atinge scopurile iredentiste.
Raportul concluziona că „intensa propagandă revizionistă” se manifesta în continuare la reuniunile sindicatelor „democratice” maghiare, în timp ce Poliția Populară Ungară continua să comită „tot felul de atrocități și amenințări pentru a forța populația românească să părăsească nordul Transilvaniei”.
Controlul sovietic și realocarea Transilvaniei
Fără știința conducerii comuniștilor maghiari, Moscova hotărâse deja că, în timp ce Budapesta își va menține privilegiile de supervizare și intervenție în nordul Transilvaniei și, într-o oarecare măsură, chiar și controlul administrativ, teritoriul nu va fi totuși unit cu Ungaria. Existau două motive principale pentru această schimbare de poziție. În primul rând, URSS, având acum în posesie Basarabia și nordul Bucovinei prin propriile eforturi, nu mai avea nicio obligație față de Ungaria și nici intenția de a ceda Transilvania fără un câștig corespunzător. În al doilea rând, disoluția Cominternului redusese drastic influența ungurilor asupra politicii sovietice din regiune. Statutul liderilor comuniști maghiari s-a transformat brusc din cel de aproape egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, unde participau la formularea strategiilor și a politicii pentru Estul Europei, într-unul de subordonare clară deoarece, ca șefi ai partidelor naționale, erau acum executanți ai politicii Kremlinului. Iar acea politică, în special cea privitoare la realocarea teritoriilor și la delimitarea frontierelor, era decisă acum doar de Moscova, numai în baza intereselor sovietice.
În 1944, pentru a cerceta problemele ordinii postbelice, Moscova a format comisia Litvinov, compusă din trei comisari-adjuncți pentru afaceri externe, prim-adjunctul Maxim Litvinov, Solomon A. Lozovski și Dimitri Z. Manuilski, alături de câțiva experți. Pe 5 iunie 1944, îmntr-un document denumit Despre Transilvania, Litvinov le-a trimis lu Stalin, Molotov, Voroșilov și Vișinschi evaluările asupra alocării viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai bună” soluție, argumenta el, era „recunoașterea statutului de independență a Transilvaniei, în afara oricăror alianțe și federații”.
Astfel, rămânând un sâmbure de conflict între cei doi vecini, România şi Ungaria, ea nu va putea exista fără patronajul unui stat vecin puternic, în acest caz URSS, care are frontieră comună cu aceasta.
Pe 8 iunie, când s-a întrunit comisia, Litvinov a deschis
discuțiile menționând că statu-quoul care acorda Transilvania Ungariei nu putea fi menținut, din moment ce fusese hotărât de Hitler. Posibilitatea de a ceda întreaga Transilvanie Ungariei era, de asemenea, „exclusă”. România ar putea aspira la ea numai „în schimbul renunțării totale și definitive la Basarabia și Bucovina” și „cu garantarea controlului nostru total asupra politicilor viitoare ale României”, posibilitate care ar permite URSS „să obțină atât baze (militare), cât și control” asupra țării. Litvinov a subliniat că independența Transilvaniei „ar putea fi temporară, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, sau pe termen lung, ținând cont că acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decât Uniunea Sovietică, cea mai apropiată mare putere”. S-a căzut de acord că independența era „cea mai bună” soluție. Rezumând decizia lor, Litvinov a subliniat că „dependența României de noi va fi chiar mai mare dacă Transilvania va rămâne un stat de sine stătător, iar transferarea sa viitoare la România va depinde de noi”.
După ocuparea nordului Transilvaniei de către Ungaria, în vara lui 1940, Cominternul ordonase tuturor comuniștilor rezidenți să intre în Patidul Comunist Ungar, resubordonând aripa transilvăneană a PCR la PCM. Moscova a făcut același lucru pe o bază mult mai selectivă, în privința aripii basarabene, ordonându-le, spre exemplu, lui Leonte Răutu și lui Alexandru Bârlădeanu, acum din nou cetățeni sovietici, să plece la Moscova. Cominterniștii din Transilvania de Nord aflați la Moscova, precum Vasile Luca și Valter Roman, figuri proeminente în efortul de propagandă sovietic (lui Luca i se atribuie fondarea stației de radio în limba română a Cominternului, România Liberă, Roman fiind redactor), erau acum mult mai orientați către partidul maghiar. De aceea, nu este surprinzător că Luca milita împotriva reanexării nordului Transilvaniei sau că Roman, la sfârșitul lui iulie 1944, aducea comisiei argumente în favoarea „acordării independenței Transilvaniei”, ca fiind soluția „cea mai adecvată” și care nu se putea realiza decât dacă „bazinul dunărean se va afla sub tutela guvernului sovietic”.
La mijlocul lui 1944, Stalin încă se juca cu ideea unei federații în legătură cu Transilvania, care constituia de asemenea o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea parțială în regiune. Ca o ironie însă, fără a se intenționa aceasta, succesul propagandei maghiare în convingerea cercurilor de la Londra și de la Washington să sprijine o federație Ungaro-Transilvano-Română (Danubiană) a discreditat total ideea în fața lui Stalin, considerând-o ca fiind o „conspirație occidentală”. Cu ideea federației pentru nordul Transilvaniei exclusă și o independență totală posibil să provoace viitoare complicații internaționale, singura soluție rămasă, din perspectiva Kremlinului, a fost protectoratul autonom al cărui statut nepermanent acorda Moscovei continuarea influenței și a controlului. Ungaria și România (ungurii și românii din Transilvania) vor fi obligați să intre în competiție pentru favorurile sovieticilor dacă vor dori să influențeze statutul final al regiunii. De aceea, Moscova își sprijinea propriile interese și, în același timp, își demonstra înțelegerea față de Budapesta, atunci când într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu-Mureș, pe 11 noiembrie 1944, autoritățile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administrația românească proaspăt instalată și le-a ordonat „să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Acum soluția temporară – administrația militară sovietică – fusese aplicată.
Făcându-se ecoul concluziilor comisiei Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSFR, anterior însărcinat cu afaceri în România, A.I. Lavrentiev, a subliniat, la 6 decembrie 1944, că dorința Bucureștilor de a reîncorpora Transilvania era „singurul factor important de influență asupra guvernului”, nu numai în privința îndeplinirii datoriilor reparatorii, ci și asupra „politicii interne și externe a României”. Odată intrată în posesia provinciei, influența sovietică asupra politicilor sale interne și externe se va disipa rapid. Această opinie era împărtășită de agenții Moscovei din PCR (care formau, probabil, majoritatea conducerii PCR în acea perioadă). După cum sublinia Ana Pauker în fața reprezentanților partidului la Cluj, în ianuarie 1945, „situația administrativă din nordul Transilvaniei este foarte utilă pentru o democratizare rapidă a regiunii”, dar numai „până la integrarea în statul român”.
La sfârșitul lunii, autoritățile militare sovietice au început să fluture propuneri referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. Lavrentiev, de exemplu, i-a trimis lui Vișinschi propunerea șefului Directoratului politic al Frontului Ucrainean II de creare „a unui comisariat în nordul Transilvaniei, numit de autoritățile militare sovietice din rândul populației locale (neromânești)”. În decembrie, Statul-Major al Armatei Roșii menționa că, din punct de vedere tactic, „transferul nordului Transilvaniei către România” va înlătura singurul „stimulent” pentru continuarea sacrificiului militar românesc în afara granițelor și, de aceea, „nu este în avantajul nostru”. Contribuția militară a României la operațiunile conduse de sovietici va însemna implicarea a peste 538.000 de ostași, care au suferit peste 167.000 de pierderi.
Asalturi deschise, manevre clandestine
Suveranitatea românească asupra Transilvaniei a fost atacată pe diverse fronturi, de la Budapesta, din URSS, de agenți sovietici și unguri și chiar din cadrul PCR. La sfârșitul lui decembrie, reprezentantul PCR din reînființatul Comitet Regional Cluj, Nicolae (Miklos) Goldberger, raporta că „în acest moment nordul Transilvaniei nu aparține nici Ungariei, nici României”. Apoi, el acuza „administrația trimisă de guvernul de la București” că este „o administrație de colonizare, reacționară și fascistă, ceea ce armata sovietică eliberatoare nu va admite” și pretindea că proletariatul român și cel maghiar solicitau „o Transilvanie independentă care, având frontieră comună cu URSS, ar putea fi inclusă în Uniunea Sovietică”. În iunie 1945, ministrul de Interne pregătit de NKVD și șef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa guvernul român că Transilvania nu va putea fi recâștigată decât „ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternică din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
La începutul anului 1945, autoritățile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber și Independent”. Au fost formate „poliția populară” maghiară și organizațiile rurale de jandarmi, în mare parte din schimbarea denumirii instituțiilor horthyste care operaseră între 1940-1944. Aceleași autorități locale au respins administrația românească și au solicitat opiniei publice să facă același lucru, au întreprins raiduri la posturile românești de jandarmi și au revitalizat organizațiile paramilitare horthyste, în primăvara și vara lui 1945.
În Zalău, județul Sălaj, țintă principală a eforturilor de colonizare ale guvernului Horthy, prin organizațiile baronului Atzel, adunarea maghiară din comuna Borla a decis să „nu acorde nicio asistență, de niciun fel, jandarmilor români și autorităților locale”, avertizând populația „să nu le vândă mâncare” și declarând că aceia care vor încălca embargoul „vor fi considerați trădători ai cauzei maghiare”. La sfârșitul lui iulie, la Reșița, UPM a formulat o plângere către Comandamentul Sovietic, afirmând că guvernul român sabota dispozițiile Convenției de Armistițiu referitoare la deconcentrarea trupelor și că armata română se ascundea în munți. În august, autoritățile militare sovietice i-au sprijinit pe „muncitorii” maghiari de la Cluj care au atacat un ofițer care înălța drapelul românesc, în timpul unei parade militare pentru întoarcerea unei unități de pe front.
La mijlocul lui august, mai mulți șefi ai poliției și comisari din regiunea Trei Scaunde și Sfântu-Gheorghe, precum și fostul primar și viceprimar din Covasna se numărau în grupul de 10 persoane arestate de jandarmii români, împreună cu o captură de arme, muniție și explozivi care fusese ascunsă în biroul primarului, un birou local al PCR, și la comisariatul de poliție din Târgu-Secuiesc. Conform anchetatorilor:
Organizaţia – răspândită pe teritoriul regiunilor Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune – urma să atace armata şi autorităţile române în cazul unui conflict armat între marile puteri. (…) De asemenea, a întocmit un memorandum către URSS (domnului Viaceslav Molotov) prin care solicita autonomia Transilvaniei sau alipirea acesteia la URSS.
„Armele, muniția și explozivii au fost predate delegatului Consiliului de Control Aliat din România, ca pradă de război, în timp ce arestații au fost eliberați” la intervenția sovieticilor, după ce conducătorul lor „a declarat că armele fuseseră colectate pentru a fi utilizate împotriva fasciștilor”. În septembrie, localnici unguri i-au atacat pe jandarmii români din Oradea, apelând la autoritățile sovietice să îi ajute, în timp ce la Carei „au demostrat cu steaguri ungurești împotriva Majestății Sale Regele și a armatei române, după care au mers la Comandamentul Sovietic și au cerut înrolarea în armata sovietică”.
(va urma)
