Lupta românilor din Transilvania pentru eliberarea lor de sub ocupaţie străină şi obţinerea drepturilor lor legitime este abordată, sub diverse aspecte, în numeroase lucrări, în care se afirmă, cu argumente indubitabile, că este un drept sacru al acestora de a fi stăpâni pe pământul strămoşesc, beneficiind de bogăţiile acestui tărâm binecuvântat.
În cele ce urmează, ne vom referi la contribuţia lui Ioan N. Roman la susţinerea acestor deziderate ale românilor din Transilvania. El este un reprezentant de seamă al vieţii spirituale din Dobrogea, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, remarcându-se ca jurist, scriitor, jurnalist şi om politic.
Ioan N. Roman este fiul unor oieri din Săliştea Sibiului, care au ajuns cu turmele în diverse locuri din Moldova, până în sudul Basarabiei, unde s-a şi născut fiul lor în anul 1865 (localitatea Troploclo, judeţul Ismail). El face parte din pleiada de personalităţi care au cunoscut adevărul istoric referitor la destinul românilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină şi care au susţinut cu tărie drepturile populaţiei româneşti asupra acestor teritorii, în ciuda pretenţiilor agresive ale unor vecini, dornici de a-şi extinde graniţele prin cuceriri nedrepte. Drept dovadă sunt lucrările lui Ioan N. Roman referitoare la drepturile legitime ale românilor asupra teritoriilor dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Ioan N. Roman şi-a început activitatea publicistică încă din anii de liceu şi a continuat-o pe tot parcursul vieţii, colaborând la diverse ziare şi reviste ale timpului: „Convorbiri literare”, „Familia”, „Adevărul”, „Liberalul” şi multe altele.
În anul 1896, el a fost invitat, de către dr. Ion Raţiu, la Sibiu, unde a colaborat, o scurtă perioadă de timp, la ziarul „Tribuna”, scriind mai multe articole, prin care îşi exprima ataşamentul faţă de eforturile de emancipare a românilor, susţinând astfel vie flacăra luptei drepte a fraţilor lui ardeleni, faţă de care nutrea o sinceră legătură sufletească. Aceste articole au fost tipărite la Sibiu, în anul 1896, sub titlul Luptele românilor, semnate cu pseudonimul dr. Romanus (Sub semnul cărţii. 85 de ani de lectură publică la Constanţa, Ex Ponto, Constanţa, 2016, p. 13, apud: Stoica Lascu, Ioan N. Roman – „ilustrul” şi „patriarhul” Dobrogei, în: „România de la Mare”, nr. 2 (special), 1992, p. 6 ).
Perioada de numai un an, petrecută de către Ioan N. Roman la Sibiu, a coincis cu cea a Memorandumului, care „a constituit un semn de protest faţă de politica de maghiarizare, practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia. Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din secolul al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană”. (enciclopediaromâniei.ro/wiki/ memorandumul_din_1892).
Ioan N. Roman a cunoscut bine consecinţele actului curajos şi drept al „memorandiştilor” ardeleni, care, în locul satisfacerii doleanţelor lor, întru totul justificate, au fost supuşi unui tratament dur, prin care mulţi dintre ei au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Această situaţie va fi relatată într-o lucrare importantă, redactată la Bruxelles, unde Ioan N. Roman îşi efectua studiile. În capitala Belgiei, el şi-a definitivat studiile universitare între 1894 şi 1897, „concomitent, la Facultatea de Litere şi Filozofie şi la Facultatea de Drept, obţinând titlul de „doctor în drept”, „avec distinction”, cu lucrarea intitulată Protestation des Roumains de Transylvanie et de la Hongrie contre loppression magyare, lucrare care s-a bucurat de un larg ecou internaţional” (Sub semnul cărţii…, p. 12 , apud Dicţionar de personalităţi dobrogene, vol.II, p. 129).
În 15 aprilie 1915, a apărut la Constanţa lucrarea lui Ioan N. Roman intitulată La question Roumaine en Hongrie, în partea introductivă a căreia, se preciza: „În vara anului 1897, studenţii români din Bruxelles, constituiţi în secţiunea Ligii Culturale Române sub preşedinţia subsemnatului, au publicat o broşură intitulată Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’oppression magyare [Protestul românilor din Transilvania şi Ungaria împotriva opresiunii maghiare] (La question roumaine en Hongrie, Constanţa, 1915, p. 3), la care a fost ataşată o notă explicativă.
În această notă explicativă, Ioan N. Roman afirmă că guvernul maghiar dorea cu orice preţ să împiedice publicarea textului acestui Protest, ameninţând, prin oficialii săi, că, în cazul publicării, semnatarii riscă să fie aduşi în faţa justiţiei şi condamnaţi. Cu toate aceste ameninţări, […] „numărul protestatarilor, cărora nu le-a fost frică să se confrunte cu furia Guvernului şi să-şi pună numele pe partea de jos a acestui document, s-a ridicat la peste 2000” (La question…, p. 4).
În continuare, se menţionează faptul că studenţii români ai Universităţii din Bruxelles au hotărât să facă auzit […] „în faţa Europei civilizate, strigătul de protest al fraţilor noştri de peste Carpaţi, tiranizaţi nevrednic şi jefuiţi de un regim de teroare, care este o adevărată ruşine la începutul secolului XX” (Idem, p. 5).
Acest document, editat în vara anului 1897, a fost răspândit printre cercurile ziaristice şi politice din capitala Belgiei. Cunoaşterea conţinutului acestui act de protest a fost posibilă datorită faptului că, în vara aceluiaşi an, a avut loc Conferinţa Interparlamentară de Pace, iar documentul a fost distribuit participanţilor la acest eveniment sub forma unei broşuri. „Apariţia protestului în limba franceză, distribuirea broşurii către membrii Conferinţei, precum şi expedierea acesteia către politicieni şi cele mai importante ziare din Europa şi America, au avut darul de a calma brusc entuziasmul delirant cu care presa şovinistă din Budapesta sărbătorea deja triumful delegaţiei sale la Bruxelles” (La question…, p. 5-6).
În finalul părţii introductive a lucrării La question Roumaine en Hongrie, Ioan N. Roman îşi exprimă speranţa într-o soluţie corectă şi definitivă a problemei unui popor atât de nobil precum poporul român, martirizat de mai bine de o mie de ani, văzându-şi îndeplinite aspiraţiile sale legitime, beneficiind de deplină libertate pentru a-şi putea aduce […] „nota specifică şi cota de contribuţie în concertul civilizaţiei universale” (p. 8).
În cele ce urmează, vom menţiona principalele idei cuprinse în documentul Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’oppression magyare, elaborat în vara anului 1897 de către studenţii români din Bruxelles, tradus în Limba Română după originalul din limba franceză (Sursa: Biblioteca Digitală BCU, Cluj-Napoca).
Notă: Copiile au fost efectuate după originalul lucrării, aflat în Biblioteca Judeţeană „I.N. Roman”, Constanţa).
Documentul reprezintă o chintesenţă a doleanţelor majore ale românilor transilvăneni, aflaţi sub stăpânire străină, lipsiţi de cele mai elementare drepturi, suprimate nejust de către autorităţile maghiare. În prima parte a acestui document, este exprimat dezacordul total al semnatarilor faţă de procesul ,,Memorandumului”, pus în scenă de guvernul maghiar şi îndreptat împotriva membrilor Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Ungaria, proces încheiat cu condamnarea inculpaţilor la mulţi ani de închisoare şi amenzi uriaşe. Este menţionat faptul că „Acest simulacru al justiţiei, procedurile inchiziţionale folosite împotriva conducătorilor unui popor […] a arătat, în toată goliciunea sa, regimul de violenţă şi brutalitate impus de guvernul „liberal” maghiar naţionalităţilor non-maghiare din Ungaria” (https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85488, p. 4).
În document, se afirmă că un astfel de guvern, care se bazează pe brigăzile de poliţie şi regimentele de jandarmi în rezolvarea problemei naţionalităţilor, încalcă grav legile, înăbuşind orice formă de manifestare a dorinţelor de libertate şi dreptate socială. În continuare, se precizează că „Timp de optsprezece secole, noi românii am locuit în aceste regiuni, pe care le-am apărat cu braţele şi le-am făcut fertile prin munca noastră. Acesta este motivul, dar şi dreptul nostru […] să rămânem români, aşa cum părinţii noştri au fost români […] şi că trebuie să vorbim limba lor frumoasă, să le perpetuăm obiceiurile, să le păstrăm religia şi să dezvoltăm, pe toate temeiurile, geniul nostru naţional, după atuurile şi mijloacele noastre” (Idem, p. 8).
Iată, aşadar, cu câtă fermitate şi curaj erau exprimate dorinţele legitime ale românilor care se simţeau străini în Țara lor, aflată sub opresiune maghiară. Având în vedere atitudinea total nedreaptă a guvernului maghiar de suprimare a oricărui popor non-maghiar prin orice mijloace şi protejarea rasei maghiare pe întreaga întindere a ţării, ies în evidenţă racilele acestui guvern ale cărui practici se bazează pe anomalie, arbitrar, corupţie şi forţă brutală (Idem, p. 10).
Printre abuzurile oficialităţilor maghiare era şi procesul de maghiarizare cu orice preţ, impunând folosirea exclusivă a limbii maghiare, pe care milioane de români din Transilvania şi Ungaria nu o înţelegeau (Idem, p. 13-14). De asemenea, se considera că în Ungaria nu există altă naţiune decât naţiunea maghiară. Reies cu claritate în evidenţă condiţiile în care trăiau românii aflaţi într-o ţară care pretindea că este civilizată, având un regim care dorea să treacă drept liberal. Drept dovadă sunt persecuţiile sistematice cu care se confruntau românii, precum şi ignorarea drepturilor electorale şi a libertăţii publice.
Redăm, în final, cuvintele cu care se încheie acest Protest ferm al grupului de studenţi din capitala Belgiei, redactat în anul 1897, sub conducerea lui Ioan N. Roman, preşedintele „Ligii Culturale Române”: „Protestăm, mai presus de toate, şi cu cea mai mare indignare, împotriva politicii maghiarizării şi împotriva tendinţei criminale de a vrea să ne scoată din numărul naţionalităţilor care alcătuiesc patria noastră poliglotă şi polinaţională. Denunţăm în faţa opiniei publice din Europa, sub a cărei protecţie punem cauza poporului nostru atât de încercat, regimul odios pe care popoarele non-maghiare din Ungaria îl suferă la sfârşitul acestui secol de lumină şi civilizaţie, într-o ţară presupusă liberală şi constituţională, şi pericolul grav pe care această situaţie îl reprezintă pentru pacea internaţională. Suntem români şi vrem să rămânem români pentru totdeauna” (Protestation …, p. 20, cf. https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85488).
Referindu-se la importanţa acestui document-protest istoricul Stoica Lascu a publicat un amplu articol, prin care ne oferă o serie de aspecte semnificative, subliniind faptul că „[…] acesta este un document, semnat de peste 2000 de ardeleni, care semnala recrudescenţa persecuţiilor maghiare şi înăbuşirea oricărei năzuinţi spre îndreptare” (Stoica Lascu, Comunicări de istorie a Dobrogei, Muzeul de Istorie şi Arheologie a Dobrogei, Constanţa, 1980, p. 168).
Bazându-ne pe realitatea istorică, privind evoluţia luptei românilor transilvăneni din teritoriile aflate sub ocupaţie străină, se poate afirma că această luptă n-a fost zadarnică. Ea s-a finalizat, după mai mulţi ani şi cu multe jertfe, cu eliberarea românilor din Transilvania de sub opresiunea străină şi cu cucerirea drepturilor lor depline asupra gliei străbune, devenind, astfel, suverani pe destinul lor.
