♦ „Este foarte important ca omul, dacă îl lasă inima, să slujească
Națiunea, Poporul. Restul lucrurilor sunt niște mărunțișuri”
(Prof. Lucia Ceontea, soția marelui patriot ardelean Radu Ceontea)
Este mai mult decât necesar acum, când asistăm la aisbergul unor asupriri şi trădări inimaginabile (care ne-au pus Ţara pe „butucii” unei capcane întinse de „vânătorii” globalizării), să ne aducem aminte de tumultul dramatic al bietei noastre ţărişoare, de după 1989 (potrivindu-i-se atât de bine expresia „singurică, singurea, milă de la nimenea!”), care a făcut posibil să sărbătorim existenţa noastră multimilenară în aria geografică europeană (şi nu 1000 de ani de când au venit în Europa, nici 1000 de ani de când au devenit (ungurii – n.a.) creştini, rămânând în istorie precum o stâncă neclintită în calea şuvoiului neo-revizionist maghiar!
Iar dacă aşa ceva a fost posibil, atunci un loc de seamă i se cuvine celui care, nevrând să joace cum i s-a „cântat”, şi-a asumat riscul de a reprezenta, într-un mediu ideologic ostil, cauza naţională: Radu Ceontea. În demersul său, jertfitor, şi-a găsit reazem, până la capăt, ca „sfătuitor de taină”, în soţia sa (colega de facultate, Lucia), prin ale cărei mărturisiri-contribuţii esenţiale la restabilirea adevărului istoric al acelor vremuri „uitate” – ne arată, cu atâta elocinţă şi căldură sufletească, ce înseamnă să fii Om, să ai o Ţară şi un Mântuitor, fără de care, nimic nu suntem, nimic nu putem, nimic nu avem!
***
– Idealurile curate ale lui ’89, scandate într-o atmosferă de spaimă şi teroare, ne-au pus pe mulţi în situaţia, ca urmaşi ai celor care şi-au dat viaţa pentru noi, de a ne mobiliza, considerându-ne datori şi onoraţi, să le inducem unui popor traumatizat ideologic. În linia întâi, asumat total, a fost şi soţul dumneavoastră, Radu Ceontea. V-aţi pus vieţile în joc, însă, laolaltă: dumneavoastră sunteţi chiar martorul ocular (numărul 1) al trăirii unui patriot care a „ars” pentru românii din Ardeal şi din Ţară…
– Pentru mine, a fost un sacrificiu, întrucât îl vedeam cum suferea. Ştiam ce face, cât de mult se implica… Şi nu pentru sine. Puţini ştiu că el era grav bolnav de inimă încă din copilărie, de când a venit pe lume. Aşa, ca o glumă, renumitul medic Pop de Popa i-a zis: Radule, tu ai o inimă pentru care corpul tău ar trebui să aibă 240 kg! Când a ajuns la 80 kg, nu se simţea bine! Deci asta este: inima lui era pregătită pentru o greutate uriaşă…
– Eu nu l-am cunoscut personal, dar îmi imaginez că a trăit cu intensitate. Cum era? Tumultos, vulcanic?
– Nu. Era un om sensibil, un om chibzuit. Ferm în ceea ce dorea să facă şi atent la orice mişcare. Gândea mult, mult… Dovadă şi mişcările pe care le-a făcut atunci, în ’90, când şi-a asumat reprezentarea, echilibrată, în faţa unor elevi de liceu ai unor familii prietene: au venit, disperaţi, la „nenea Radu”. Şi unul i s-a adresat: „Nenea Radu, să ştii că tata e un fricos, nu vrea să se implice şi stă ascuns”… Şi i-au spus, cu toţii, ce se întâmplă: că profesorii unguri din liceu îi dau afară şi pe ei şi pe profesorii colegi de-ai lor, spunându-le că este un liceu unguresc; „înţelegem”, le-au răspuns, „dar să îi lase să termine anul şcolar”…
– Da!
– Aşa era normal…
– S-o luăm cu „începutul”! Ce gândea, în regimul comunist, despre şeful de stat Ceauşescu? Era nemulţumit de el?
– Îl aprecia că îşi iubeşte Ţara. Credea că nu poate fi acuzat de lipsa dragostei de Neam!
– Dar în momentul execuţiei, când Nicolae Ceauşescu a fost executat? Cum a reacţionat?
– A zis… Eram împreună în cameră şi spune: „Doamne, cine ştie ce s-o fi pus la cale, ce s-o fi întâmplat?”… Nu ştim noi, pentru că suntem mărunţi. Dar, din câte ştiam… Radu lucra în redacţia „Vatra” şi, din câte se auzea aşa mai pe „unde scurte”, a aflat că răutăţile de la Bucureşti se întâmplau din cauza Elenei Ceauşescu. Noi, desigur, nu aveam de unde să ştim adevărul… Şi m-a cuprins o tristeţe: parcă omul acela nu poate fi vinovat. Ea însă avea o altă privire, altă gândire, alt comportament… Zicea (Radu – n.a.) că poate l-au prins cu ceva şi or fi motive să-l pedepsească, dar atunci să nu-l elimine, să nu-l omoare, să-l închidă şi să-l judece la momentul potrivit… Să se facă cercetări şi să-l judece. El nu a fost un admirator al regimului, n-am fost… Am fost nişte muritori de rând. Atât. Marea „ambiţie” pe care o aveam atunci era să pregătim pentru fiica noastră un CEC de 70.000 lei pentru o Dacie, să aibă la îndemână… Nişte preocupări aproape caraghioase, acum, dar atunci aşa a fost. Deci, asta era!
– Se consulta cu dumneavoastră, câteodată, în problemele mai „delicate”? Eraţi, de altfel, cea mai apropiată persoană!
– Da, da… Aşa ne-am obişnuit de la început! Şi atunci, când deja lumea fierbea la Târgu-Mureş, el era „cap limpede” la revista „Tribuna”… A venit acasă… Şi nu puteam anticipa ce se putea întâmpla… Că una e când se întâmplă la Bucureşti şi alta când se întâmplă aici… Ştiam că sunt răuvoitori care pândesc… Şi nimeni nu-şi asumă această responsabilitate, să iasă şi să spună un cuvânt… Şi avusese câteva nopţi în care nu se putea odihni, se gândea numai la fenomenele ce vor fi pe cale… Atunci, la masă, a zis: „Lucia, noi am trăit câţiva ani împreună… Ştii că medicii întotdeauna mi-au zis că nu trăiesc mai mult de 35 de ani şi mult nu mai am! Îţi mulţumesc pentru viaţa de până acum, dar acum trebuie să-mi asum această responsabilitate”…
– Aceasta când se întâmpla?
– În martie 1990! Februarie-martie, nu mai ştiu exact! Dar, atunci când „fierbea” Târgu-Mureşul!
– Înţelegeaţi exact ce se întâmplă? V-aţi manifestat cu reţinere sau aţi fost solidară, de acord, cu ce se întâmpla atunci?
– I-am zis: „Radule, eu cred că era mai bine dacă rămâneam la Piatra-Neamţ. Acolo nu ne-am fi simţit străini, n-aveam relaţii interetnice. Poate că eram mai bine, mai bine şi pentru inima ta şi pentru noi în general”… Mi-a zis, însă: „Dar eu sunt ardelean, tu eşti de pe Valea Mureşului, de lângă Cluj… Dacă e vorba de Piatra-Neamţ… Este posibil ca aşa să fi fost să fie, să venim încoace… Numai Dumnezeu ştie ce planuri are cu oamenii”… Atunci a mâncat un pic, apoi a tăcut. S-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Lucia, să nu-ţi faci griji pentru mine, ai grijă de tine, de fată… Eu mă duc”…
– Avea mulţi prieteni, cunoştinţe, oameni mai apropiaţi?
– Nu, nu, nu! El stătea mult în atelier şi mult, mult… Şi când venea acasă, mai sporovăia, mai se uita la televizor, mai asculta radioul… El era prietenos în general… Aveam un apartament pe strada Bolyai, în Târgu-Mureş…
– Şi eraţi chiar vecini cu şeful Securităţii?
– Da, cu fostul şef al Securităţii, Agaston Alexandru. Şi lumea ne întreba: „De ce aţi acceptat apartamentul acesta?”. Erau două camere, acolo… Pentru că era mai aproape de atelierul de creaţie al lui Radu, mai putea să tragă fuga la o masă, aşa…
– Ştiind că este în acelaşi loc cu un fost ofiţer de Securitate, avea o reţinere, aşa-faţă de el, după căderea lui Nicolae Ceauşescu?
– Apartamentul a stat gol multă vreme, pentru că în apartamentul acela locuise Agaston, până cu vreun an sau doi înainte. Apoi s-a mutat, la două-trei camere alături de noi. El era un om deosebit, un om foarte de treabă. Nevastă-sa era însă altfel, era mai specifică „seminţiei”. Dar Agaston era un om echilibrat, distins!
– Şi totuşi, la un moment dat, Agaston a fost puţin nepoliticos şi faţă de domnul Ceontea, acuzând de… „extremism”! A fost, deci, un bun vecin şi, la un moment dat…
– Toate relaţiile s-au schimbat cu etnia lor (maghiară – n.a.) din momentul în care românii au început să-şi revendice drepturile. Toate relaţiile, deci, nu numai cu vecinii (şi cu cei de alături din partea cealaltă, de mai jos), cu toţi, indiferent cu ce se ocupau (că erau ofiţeri, secretari, securişti, muncitori, profesori), toţi puneau problema la fel… Şi nu numai vecinii, toţi ungurii se manifestau după informaţiile pe care le auzeau la televizor sau radio…
– UDMR chiar nu şi-a dorit niciun fel de colaborare? Eu ştiu că domnul Ceontea a încercat să colaboreze cu liderii ei!
– A încercat, a încercat, dar ei spuneau că problema aceasta nu se discută, că Ardealul este pământ unguresc!
– Realiza domnul Ceontea că, la lovitura de stat din 1989, au acţionat şi nişte forţe ascunse care aveau de gând luarea (anexarea) Ardealului la Ungaria?
– Da!
– Cam de când ştia, imediat după căderea lui Ceauşescu? Sau după martie 1990?
– Noi ascultam Radio „Europa Liberă”, mai dădeam telefoane, unii altora, când puteam, de la redacţie… Noi nu aveam telefon… Dar a ştiut că asta este, dintotdeauna, ambiţia lor. Dintotdeauna.
– Dumneavoastră cum v-aţi simţit când, după 15 martie 1990, au început evenimentele tensionate? V-a fost teamă?
– Păi, îmi era şi teamă! Dar ştiam să mă controlez. De exemplu, eu lucram la o şcoală, lângă Târgu-Mureş, la Sâncraiu de Mureş. Mergeam cu autobuzul în fiecare zi şi aveam relaţii foarte bune cu elevii de la secţia maghiară… O singură profesoară era revoltată, Peterfi, o unguroaică… Şi eu, ieşind de la o oră, am intrat în sala profesorală. Şi, aici, o profesoară de matematică (era soţia unui preot dintr-un sat de peste Mureş, de undeva) se tot uita la mine şi mi-a zis: „Ştii ceva, Lucia, du-te acasă! Lasă orele, nu mai sta că e periculos… Du-te că sunt oameni răi”… Asta era preoteasa! După care, a venit unul din stradă, a intrat în sala profesorală şi un alt profesor de matematică (tot de la secţia maghiară), nu-mi mai amintesc cum îl chema, era destul de tânăr (iar înainte era un foarte mare linguşitor), s-a uitat aşa, ca un om turbat la mine… Când l-am văzut ce face, m-am uitat pe-acolo… Am pus mâna pe o umbrelă şi i-am zis: „Ce vrei?”. Îmi zice: „Ce doreşti? Tu, vă trebuie Ardealul?” Deja făcea spume la gură! „Dar nici nu se pune problema”, i-am răspuns, „căci Ardealul este al nostru”. „Lasă că îţi arăt eu”… Şi atunci s-a repezit la mine, iar eu l-am înţepat cu umbrela! L-am înţepat cam dur. Şi m-am folosit de umbrelă până când l-am tot împins… Apoi am ieşit din şcoală, i-am făcut un semn, aşa, am ieşit şi am plecat…
– Ştiau că eraţi soţia liderului Uniunii Vatra Românească şi atunci au încercat, cumva, să vă pună şi pe dumneavoastră într-o situaţie dificilă…
– Ei voiau să ne prigonească… Mi-am luat geanta şi, dând să ies pe poartă, am auzit gălăgie în curte… Profesorul acela de matematică scosese afară nu ştiu câte clase ungureşti… Pur şi simplu, îi îndemna să arunce după mine şi să strige! Eu mă înţelegeam foarte bine cu elevii de la secţia maghiară, de aceea, copiii nu prea au vrut să-l asculte! Doar câţiva dintre ei erau mai turbaţi, luau pietre de pe drum şi aruncau… Dar puţini… Mi-am văzut de drum, am coborât şi am ajuns la uşa clădirii principale, care era la şosea… Acolo lumea fierbea: într-o parte erau ungurii, iar în altă parte românii… În cancelarie, directoarea, la un moment, îmi zisese: „Lucia, ia-ţi lucrurile cu tine şi du-te acasă! Du-te acasă şi nu mai veni, că e periculos”… Când am ieşit, abia atunci a început să mă cuprindă tristeţea…
– Domnul Ceontea a stat permanent acasă? Ştiu că, o dată cu escaladarea evenimentelor din martie ’90, v-aţi văzut nevoiţi să mergeţi, pentru protecţie, într-o Unitate Militară…
– În primă fază, am stat acasă.
– Cu soţul?
– Cu Teodora (fiica – n.a.)… Şi Radu era, dar la un moment dat el s-a dus în Piaţa Trandafirilor şi i-a îndemnat pe românii care au venit de la Ţară: „Nu vă încăieraţi, că ei asta aşteaptă. Mergeţi acasă!”. Şi a început cineva să strige: „Dar cum se poate, că avem aici copii şi ni-i omoară”. Şi Radu a repetat: „Nu-i omoară, nu vă încăieraţi. Mergeţi acasă”. Şi, atunci, s-a creat o stare de nervozitate… Era cineva, din Securitate, care i-a mobilizat pe ţăranii de pe Valea Gurghiului şi i-a adus la Târgu-Mureş cu vorbele astea, că maghiarii le omoară copiii… Erau acolo şi alţii care îi dădeau dreptate lui Radu, mulţi…
– Când vă revedeaţi acasă, domnul Ceontea era tulburat, tensionat?
– Era. Bineînţeles. A venit o dată şi, la un moment dat, mi-a zis: „Lucia, de acum eu nu mai ştiu când vin acasă, sau plec de acasă… Sunt sub protecţia Armatei… Aveţi grijă de voi… S-ar putea să vă protejeze şi pe voi. Vedem noi ce se mai întâmplă”.
– Pe fiică, Teodora, încerca s-o liniştească? Să nu intre în panică?
– Îi zicea: „Tu, du-te acasă şi nu mai ieşi. Stai acasă”. Ea nu şi-a dat seama ce ar putea fi. A cumpărat un cactus înflorit (ştia că îmi plac cactuşii) şi l-a adus acasă. A venit de la piaţă târziu, pe jos. Abia apoi, mai târziu, a aflat de ce trebuia să stea în casă… A venit un tip, care cred că era de la Securitate, şi se prefăcea că are grijă de noi. Dar cred că ne supraveghea ca să vadă cine mai apare. Şi într-o clipă a apărut Radu de la adunarea aceea din Piaţa Trandafirilor, din faţa Catedralei Ortodoxe, şi mi-a spus ce v-am zis, că „de-acum Dumnezeu ştie ce va fi, tu să fii liniştită, pentru că sunt sub protecţia Armatei”. Că s-ar putea ca la un moment dat să vină şi după noi… Să aşteptăm, să vedem ce se va mai întâmpla! Şi-a luat nişte lucruri uşoare şi a plecat! Apoi s-a urcat într-o maşină de aceea verde, de la Armată. Era în faţa locuinţei, de unde avea să şi plece. După aceea nu l-am mai văzut, n-am mai ştiut de el până când a trimis, de la Armată, ca să ne ia. Erau mişcări urâte de stradă!
– Cam în ce timp v-au dus, cu fiica, într-o unitate militară?
– Când a fost bătălia aia din faţa Primăriei, a Prefecturii, atunci (în 20 martie 1990 – n.a.) au venit şi ne-au luat!
– Soţul dumneavoastră credea că sunt şi alte interese, subversive, în mişcările acelea?
– Da, sigur că da!
– Credea, ca să spun aşa, că acţionau o tabără a Securităţii şi una a Armatei?
– Nu toată Securitatea!
– Nu, bineînţeles!
– Da, partea ungurească a Securităţii!
– Prin „partea ungurească a Securităţii” se înţelege cei ce erau de etnie maghiară?
– Da, da.
– Agaston, vecinul dumneavoastră, era deci maghiar?
– Da, da. Şi soţia lui era.
(va urma)
