Dileme și probleme etnice discriminatorii,
cu repercusiuni electorale și de guvernare

♦ „[…] tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Națiunii mele!”

(Avram Iancu, Ultima mea voință, 20 decembrie 1850)

1. Privind minorităţile naţionale. În România, la ultimul recensământ, s-au înregistrat cetățeni români aparținând celor peste 30 de minorități etnice, reprezentând cca. 11 % din populația Țării, respectiv 2,2 milioane de locuitori. Dintre acestea, 19 minorități etnice fac parte din Consiliul Minorităților Naționale și din Parlamentul României (2.070.148 cetățeni), fiind declarate minorităţi naționale: maghiari, 1,23 milioane; romi, 622 mii; ucrainieni, 51 mii; germani, 36 mii; ruși-lipoveni, 23 mii; turci, 27 mii; tătari, 20 mii; sârbi, 18 mii; slovaci, 14 mii; bulgari, 7 mii; croați, 6 mii; greci, 4 mii; evrei, 3 mii; cehi, 3 mii; polonezi, 3 mii; italieni, 3 mii; armeni, 1,3 mii; macedoneeni, 1,3 mii; ruteni, 0,3 mii (cifre rotunjite).
1.1. Definiţia minorităţii naţionale este cuprinsă în legile electorale nr. 373/ 2004 (art. 4) și 115/2015 (art. 8): „În sensul prezentei legi, prin minoritate naţională se înţelege acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”. Consiliul Minorităților Naționale, conform HG 127/1973, HG 589/2001 și OUG 64/2003 este „format din câte 3 reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, reprezentate în Parlamentul României”. (Definiții „deștepte”: nu poți intra în Parlament dacă nu faci parte din Consiliu și nu poți face parte din Consiliu dacă nu faci parte din Parlament.) Aceste definiții discriminează alte etnii, cum este cea chineză, care nu face parte nici din Consilul Minorităților, nici din Parlament. Exemplu: la recensământul din 2011 au fost înregistrați un număr de 262 cetățeni români de etnie ruteană, care au un reprezentant în Parlamentul României, pe când un număr de 2017 cetățeni români de etnie chineză, nu sunt reprezentați în Parlamentul României, deși în recensământ figurează ca minoritate etnică.
Se pune întrebarea dacă aceste definiții sunt clare, morale, corecte, complete, nediscriminatorii, legale și constituționale, mai ales că ele contravin altora.

Astfel, Organizația Națiunilor Unite definește minoritatea națională ca fiind „un grup etnic care este în inferioritate numerică în cadrul unui anumit stat” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Grup_etnic). Dicționarul definește minoritatea națională ca fiind „un grup de oameni de aceeași limbă și etnie, care se deosebesc de cele ale majorității locuitorilor unui stat”.
E bine de studiat, de știut și, eventual, luat ca exemplu cum definesc alte țări minoritățile etnice din țara respectivă. Astfel, în Polonia, Parlamentul (Seimul) a adoptat, după mulţi ani de dezbateri pentru minorităţi şi etnii naţionale, următoarele definiții: „minoritate naţională” este o comunitate care a trăit pe teritoriul Poloniei cel puţin în ultima sută de ani și care este o parte a unei naţiuni ce îşi are un stat propriu şi al cărui număr de cetăţeni se încadrează într-un anumit procent din totalul alegătorilor; „minoritate etnică” sunt etniile lipsite de un stat propriu (tătari, romi etc.).
Distinșii guvernanți, politicieni, parlamentari, juriști sunt rugați să analizeze și să îndrepte ceea ce este de îndreptat, pentru că, dacă niște definiții cuprinse în legile electorale nu sunt legale, nici alegerile făcute după acestea nu sunt legale.
1.2. Departamentul pentru relaţii interetnice, conform denumirii, ar trebui să fie departamentul pentru relaţii între toate etniile din România. Acest departament, aflat în subordinea Primului Ministru al României și în coordonarea Ministrului delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului „elaborează și supune Guvernului spre aprobare strategii și politici pentru păstrarea, afirmarea și dezvoltarea identității etnice a persoanelor aparținând minorităților naționale” (HG 111/2005 art. 2. (1), lit. b). Sintagmele „relații interetnice” (din denumire) și cea privind „persoanele aparținând minorităților naționale” sunt două noțiuni complet diferite și contradictorii. S-a ajuns ca, prin hotărârea de guvern, să fie legiferată o discriminare flagrantă între etniile minorităților naționale și celelalte etnii, inclusiv etnia majoritară, românească, încălcându-se art. 6 alineatul (2) din Constituția României, prin care „măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”.
Departamentul pentru relații interetnice, așa cum îi spune numele, ar trebui să fie departamentul și, totodată, liantul pentru relații între toate etniile din România, minoritare sau majoritară, parlamentare sau neparlamentare, interetnic însemnând „între etnii”, adică între „totalitatea oamenilor care vorbesc aceeași limbă și care au o cultură comună” (DEX).
Misiunea acestui Departament, aflat în subordinea Primului Ministru al României, ar trebui să se transforme în aceea că „elaborează și supune Guvernului spre aprobare strategii și politici pentru păstrarea, afirmarea și dezvoltarea identității etnice a persoanelor aparținând tuturor etniilor din România”, nu numai a minorităților naționale. Desigur că, în acest caz, ar trebui suplimentat numărul de salariați în cadrul Departamentului pentru relații interetnice, iar ca o consecință firească, raportul între salariații de diferite etnii al acestui departament ar trebui să fie unul armonios între etnia română și celelalte etnii (89% români și 11% alte etnii, conform recensământului). Astfel transformat, Departamentul pentru relații interetnice ar reprezenta populația din întreaga Țară, deci din toate cele 120 de zone etnografice ale Țării, de etnie românească și neromânească, existente pe cuprinsul celor 9 zone istorice/ etnografice ale României, iar hotărârea de guvern modificată se va referi, la minoritățile naționale, la minoritățile etnice (nu numai a celor din Parlament), cât şi la etnia majoritară a românilor (etnie – „totalitatea oamenilor care vorbesc aceeași limbă și care au o cultură comună” – DEX).
1.3. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) a fost înființat conform OG 121/2000 și HG 893/2007. Are „ca scop studierea și cercetarea inter și pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării și exprimării identității etnice, a aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităților naționale și ale altor comunități etnice din România” (HG 893/2007, art. 1(1 și 2); „se organizează și funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și în coordonarea departamentului pentru relații interetnice”.
Guvernul României, deci guvernul tuturor românilor, prin acest institut, studiază, în prezent, problemele unei populații de etnii minoritare (cca. 2 milioane de cetățeni români răspândiți în cca. 20 de zone etnografice), fără a se preocupa de problemele etniei românești majoritare, adică de o populație numărând 17 milioane de locuitori, răspândiți în peste 100 de zone etnografice din cadrul celor 9 regiuni istorice. Considerăm că, în virtutea art. 6.2 din Constituția României și a cunoașterii realității din Țară, acest ISPMN ar trebui să fie transformat în ISPER adică Institutul pentru Studierea Problemelor Etniilor de pe actualul teritoriu al României, cu extinderea atribuţiilor și majorarea corespunzătoare a numărului și etniilor personalului de specialitate, astfel încât să fie studiate problemele minorităţilor naționale și etnice; ale etniei românești răspândită în zeci și zeci de zone etnografice, fiecare cu specificul și identitatea sa, dar și problemele grupurilor etnice ale românilor „tolerați” și urgisiți din Ardealul stăpânit vremelnic între anii 1437-1918 şi 1940-1945. O filială la Câmpeni (județul Alba) ar fi benefică.
2. Privind minorităţile etnografice din România, româneşti sau neromâneşti. Sunt acele grupuri etnice care populează zone etnografice specifice grupului etnic respectiv, fiecare dintre acestea, oricum s-ar numi, fiind minoritare față de totalitatea populației/ grupurilor etnice de pe teritoriul României.
2.1. Minorităţile etnografice româneşti sunt acele grupuri de români care trăiesc în zonele etnografice ale României, fiecare în parte fiind, ca număr, în minoritate față de întreaga populațe a Țării, de peste 19 milioane de locuitori (DEX: minoritate – „partea mai puțin numeroasă a membrilor unei colectivități”).
Pe teritoriul Țării, românii au trăit și trăiesc grupați în regiuni și zone etnografice. Regiunile etnografice ale României coincid practic cu cele 9 regiuni istorice: Muntenia, Moldova, Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, fiecare regiune etnografică având populație cu un specific aparte în ceea ce privește graiul, portul, datinile, meșteșugurile, construcțiile, arta populară, jocul, cântul, religia, cultura, folclorul. Niciodată, însă, un oltean nu va zice că e moldovean sau viceversa, dar fiecare va zice că este român. Fiecare dintre cele 9 regiuni etnografice are mai multe diviziuni sau zone etnografice românești, zone cu specific propriu, constituind minoritatea etnografică a zonei etnografice respective. Există regiuni etnografice, sau chiar zone etnografice, care cuprind mai multe județe, după cum sunt și județe care cuprind mai multe zone etnografice. Dăm, ca exemplu, județul Hunedoara, care cuprinde 6 zone etnografice: Țara Hațegului, Valea Jiului, Valea Mureșului, Ținutul Orăștiei, Ținutul Pădurenilor și Țara Zarandului sau Țara Moților Crișeni (vezi: Judeţul Hunedoara – zonele etnografice, carte bilingvă româno-engleză, cu 136 de pagini și 201 ilustrații, autori Ioan Sicoie și Nicu Jianu, 2008, Grafica Plus Deva).
2.2. Minorităţile etnografice româneşti sunt, din păcate, neglijate şi discriminate. Exemplificăm: a) La TVR1 există emisiunea intitulată Convieţuiri. La această emisiune participă doar minoritățile naționale (cele care fac parte din Parlamentul României), când termenul de a convieţui înseamnă „a trăi împreună cu cineva, în același loc”, în aceeași Țară. Toate minoritățile etnice din România, parlamentare sau neparlamentare, trăiesc împreună, pe teritoriul României, cu românii majoritari, în raport numeric de 1 la 9. Considerăm discriminatoriu faptul că nicio grupare românească, care trăiește în cele vreo sută de zone etnografice românești câte există pe teritoriul României, nu este chemată să „conviețuiască” la această emisiune cu minoritățile etnice. b) Recensămintele populației neglijează identitatea populației din regiunile și zonele etnografice ale României. Nu s-a recenzat/comunicat numărul locuitorilor din fiecare regiunie etnografică/istorică și nici categoriile specifice ale românilor din aceste regiuni: român-muntean, român-moldovean, român-oltean, român-dobrogean, român-ardelean, român-bănățean, român-maramureșean etc. Acest lucru nu s-a întâmplat nici cu diviziunile acestor regiuni istorice, respectiv a zonelor etnografice din aceste regiuni: Țara Maramureșului, Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Moților, Țara Hațegului, Țara Zarandului, Ținutul Năsăudului, al Chioarului, al Beiușului, al Pădurenilor, al Momârlanilor, al Lăpugiului, al Almașului, Mărginimea Sibiului etc. În recensămintele populației ar trebui să se regăsească toate grupările populației, atât din fiecare regiune istorică a României, cât și din fiecare „ținut” sau „țară”, ca subdiviziuni a acestora. Nu se poate să știm câți maghiari, germani, ucrainieni, ruteni etc. avem în Țară, dar să nu știm câți munteni, olteni, moldoveni, bănățeni, moți, maramureșeni etc., declară acest lucru.
3. Privind sfidarea şi periclitarea Marii Uniri şi a statului de drept, prin neincluderea în Legea electorală și în alte legi a prevederilor plebiscitare dispuse de „Adunarea Generală a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918” care, „ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român proclamă următoarele: […] fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea Ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc […]”, voinţă proclamată la pct. III.1 din Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia. Marea Unire și Statul Unitar Român s-au realizat condiționat de respectarea acestui principiu fundamental, fără de care „contractul” de Unire, încheiat la 1 Decembrie 1918 „este lovit de nulitate absolută”, cum spun juriștii. Hotărârea de la Alba-Iulia îndreptățește și impune ca întreg „poporul român transilvan”, din toate zonele sale etnografice, să se regăsească reprezentat „în corpurile legiuitoare şi în guvernarea Ţării” într-un raport (azi nerespectat) de 4 români transilvăneni la 1 maghiar, având în vedere raportul între români (70,6 %) şi maghiari (17,9%), pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului, conform recensământului.
Trebuie să nu se uite, în tot procesul legislativ și de conviețuire, problemele care au fost și mai sunt în Transilvania. Trebuie să se țină seama și să se găsească soluţii de discriminare pozitivă compensatorie pentru românii transilvăneni, care au fost considerați timp de o mie de ani, minoritari în drepturi (umane, sociale, politice, economice, de libertate, identitate, limbă și credință), chiar excluşi de la acestea, deşi erau majoritari ca număr, fapt care a generat, până în zilele noastre, consecinţe neprielnice, traumatizante pentru dezvoltarea şi emanciparea lor la toate capitolele vieţii. În anii 1437-1438 s-a oficializat, pentru românii transilvăneni, statutul de „toleraţi”, de „minoritate fără drepturi”, adică de „sclavi în vechiul nost’ pământ”, prin convenția de discriminare rasistă Unio Trium Nationum (încheiată între unguri, sași și secui, minoritari ca număr dar majoritari ca putere), românii din Transilvania devenind astfel, până la 1918, cea mai numeroasă categorie de „minoritate etnică” de pe actualul teritoriu al României și al Europei. S-a uitat să li se acorde și lor, pentru aceasta, în zilele noastre, vreo discriminare pozitivă compensatorie, deși înaintașii lor, contrar altora, au luptat, au votat și au strigat: „Vrem să ne unim cu Țara!”.
Cu toate vicisitudinile, românii din Ardeal și-au păstrat, nu ușor, cu multe vieți jerfite și umilințe îndurate, limba, graiul, credința, obiceiurile, portul, cântecele și datinile străbune. Priviți-i numai cum colindă de Crăciun, în Maramureș și în Bihor și în Banat și în Țara Moților și în Țara Hațegului etc., în limba românească, cu graiul și minunatele costume populare specifice zonei etnografice de care aparțin.
Distinși politiceni, guvernanți, parlamentari, specialiști și magistrați, Țara are nevoie de armonie și unire în sate și orașe, în toate zonele etnografice ale Patriei. Pentru aceasta sunt necesare legi și măsuri clare și ferme pentru adevăr, dreptate, echitate, frățietate și conviețuire armonioasă, eliminând separatismul, nedreptatea şi discriminarea din atitudini, legi şi instituţii din întreg Statul Român, spre beneficiul fiecărui cetăţean şi al Ţării.

Deva, ianuarie 2024

ing. Ioan Paul Mărginean,
Preşedinte fondator al Asociaţiei „Ţara Iancului – Iubirea Mea”,
www.taraiancului.ro