Anul 1989 a fost un an foarte frământat din punct de vedere politic, economic și social. Sistemul socialist în formare (impropriu spus comunist) se zvârcolea din toate mădularele. Era un fenomen întins parțial pe întreaga planetă, iar în România, „ca la noi la nimeni”; acest proverb se ridica la cotele cele mai înalte.
Se apropia sfârșitul anului și – credeam noi – lucrurile se vor liniști. Nici vorbă, însă, de așa ceva!
Zvonistica își făcea și ea simțită prezența. A început timid, cu vorbe șoptite, spuse pe la colțuri de stradă, apoi din ce în ce mai tare: vin teroriştii!
Aparatul de Apărare al Țării în totalitatea sa a intrat în alertă. Indicativul „Radu cel Frumos” se aplica la toți cei cu epoleți pe umeri, de la Ministerul Apărării Naționale și de la Ministerul de Interne. Nu mai părăseam unitățile decât în cazuri excepționale.
Dând clepsidra timpului înapoi, ne întoarcem la ziua de 24 decembrie 1989.
După primirea apelului telefonic cu indicativul de rigoare de la ofițerii de serviciu din toate unitățile militare, străzile municipiului Alba-Iulia s-au umplut de uniforme militare în mișcare. Zeci de ofițeri și subofițeri de toate armele și gradele, alarmați de acasă prin curier sau telefonic, se îndreptau în fugă spre unitățile din care făceau parte.
Termenul „în fugă” este exprimat în sens generic, pentru că posesorii de autovehicule proprietate personală puneau totul pe seama motoarelor auto pe care le posedau.
Fiecare familie de ofițer sau subofițer de la nivel de țară, trăia febra plecării militarului (militarilor) să-și facă datoria profesională, fiecare în felul său.
Noi ne vom cantona atenția în cartierul Tolstoi din municipiul Alba-Iulia.
Pătrundem într-un bloc, la un apartament locuit de o tânără familie. „Pater familias” este maiorul de miliție Radu Ioan, cunoscut de colegi cu diminutivul „Ionică Radu”, în vârstă de numai 41 ani, cu o soție economistă, Emilia, de 39 ani, având o fetiță, Ioana, de 10 ani. Ba mai aveau și un minuscul băiețel care încă nici nu vorbea bine, repetând tot mereu un nume „inventat” de el – „Done”.
E o zi specifică iernii, orele 8-9 dimineața fiind considerate devreme când, o mașină militară de teren străbătea străzile orașului „cea de-a doua capitală a României” (cum apare în unele înscrisuri!) și prin portavoce chema la unități militarii de toate armele, gradele și funcțiile, potrivit indicativului codificat, așa cum am detaliat mai sus.
Maiorul Radu Ioan își părăsea familia în grabă, având asupra sa „bagajul” cerut de regulamentele militare. Nu bănuia nici el și nici cei care rămâneau acasă că despărțirea era… definitivă!
La intrarea în bloc îl așteptau, ajunși mai devreme, cpt. Iuonaș Virgil, cpt. Iancu Gheorghe și subofițerul Hărăguș Ioan. Cu autoturismul proprietatea cpt. Iuonaș au plecat către sediul Miliției Județene. Maiorul Radu s-a așezat în față lângă șofer. Deloc întâmplător acestui loc i se spune „scaunul mortului”.
În tot orașul se auzeau împușcături care nu mai conteneau. „Legenda teroriștilor” funcționa perfect. Ba devenise și mai categorică. Se vehicula minciuna, bine ticluită, că ofițeri de securitate și miliție sunt cei care comit acte de terorism, ei fiind acum „botezați” „forțe speciale ale Ministerului de Interne”! Împotriva lor acționau ca trupe fidele Țării și Națiunii, efectivele Ministerului Apărării Naționale și Gărzilor Patriotice, toate acestea dotate cu întreaga tehnică de luptă necesară și pretabilă. Scenariul, sinistrul scenariu era bine regizat! Cine se găsea în spatele regiei? Răspunsul nu se poate da în acest simplu articol!
Atât doar, că de la unitățile economice din oraș, care aveau depozite de armament pentru dotarea gărzilor patriotice proprii, s-a dat armament (pe ce bază și aprobări?!, nimeni n-a răspuns vreodată) la tot felul de civili; unii nu aveau nici măcar stagiul militar satisfăcut! Se cunoștea cazul unui infractor din Alba-Iulia, cu „diplomă” de recidivist, care purta prin oraș două pistoale mitralieră așezate cruciș peste piept, care spunea: „Eu sunt Che Guevara!” (cu referire la cunoscutul revoluționar sud-american).
În acest haos, creat intenționat, a pornit din cartierul Tolstoi și mașina cu personajele noastre.
Ofițerul Iuonaș Virgil, ca fiind cel mai îndepărtat de sediul Miliției Județene, relata, la timpul respectiv, că au venit din cartierul Tolstoi prin spatele Casei Armatei, urmând apoi sediul vechii Autogări, str. Mihai Viteazul, magazinul lacto-vegetarian și barul „Intim”, iar în final str. Primăverii.
Fără nicio atenționare prealabilă, ajunși aici au fost secerați de rafale de armament automat trase dinspre parc, cu intenția de a ucide ocupanții (care erau „teroriști”?)! Păi cum altfel, din moment ce 7 gloanțe au penetrat caroseria și geamurile autoturismului. Doi ocupanți au fost răniți de gloanțe la umăr și respectiv coloana vertebrală, iar mr. Radu Ioan a decedat pe loc împușcat în cap și torace.
Răniții au primit îngrijiri medicale acordate cu multă reținere și circumspecție (doar erau „teroriști”!?). Mai cumplit și revoltător a fost etichetat mr. Radu Ioan, care nu se mai putea apăra nici prin vorbe (morții nu mai vorbesc!). Inițial, trupul i-a fost aruncat pe scările Hotelului „Parc”, apoi pe sol, printre buruieni, în curtea Spitalului Județean.
Alertată de subconștient, în jurul orelor 10, Emilia a sunat la Miliția Județeană, la ofițerul de serviciu, dar i s-a răspuns laconic: „Noi nu știm nimic” (deși împușcături se auzeau în continuare de peste tot orașul!).
***
Să facem un paralelism. Psihoza teroriștilor atinsese proporții îngrijorătoare. Orice mașină, în afara celor inscripționate, care circula în mare viteză, era imediat oprită de semnalele milițienilor cu caschetă albă și controlată, pentru că trezea suspiciuni prin însăși comportarea ei, respectiv viteza.
A intervenit la un moment dat o situație de suprapunere. Se dăduse alarma cadrelor militare, iar acestea se deplasau spre unități cu mașinile proprietate personală (cei care aveau!) în mare viteză.
Într-un asemenea context nefericit veneau din cartierul Tolstoi spre sediul Miliției Județene, cu mașina, ofițerii noștri. Aceștia nici nu bănuiau că se transformaseră involuntar într-o țintă virtuală. S-a întâmplat ceea ce am consemnat deja.
Să n-o părăsim, însă, pe Emilia Radu.
În jurul orelor 15 și-a sunat o prietenă de la Direcția Sanitară și întrebând-o ceea ce o interesa a primit confirmarea că în jurul amiezii la spital a sosit Salvarea cu Ionică Radu dezbrăcat și aruncat printre tufișurile din curte.
Au trecut minute necronometrate până când Emilia împreună cu Ioana de mânuță au sosit să-și vadă soțul și respectiv tatăl. Ceea ce au văzut însă (de la distanță, pentru că nu li s-a dat voie să se apropie) a îngrozit-o realmente! Pe Ioana, așijderea!
De jur împrejur era o masă enormă de oameni. Se auzeau înjurături, se vedeau chipuri schimonosite de furie și ură, se scuipa și… „Banditule! Teroristule! Să-i dăm foc! Să-l spânzurăm așa mort cum este!” etc, etc. Vocabularul le era împănat cu tot felul de expresii scabroase.
Ce era în sufletul celor două: soție și fiică?!
O sumară analiză de ordin psihologic se impune a fi efectuată de către fiecare cititor în parte și să tragă concluziile care se impun, inclusiv răspunsul stânjenitor la întrebarea: Ce fel de revoluţie a fost asta?