RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Între timp, autoritățile militare sovietice din Ucraina solicitau alte teritorii românești. Generalul Nikita Hrișciov, care în 1944 era atât șef al Ucrainei, cât și șeful Directoratului Politic de pe Frontul I ucrainean, a recunoscut ulterior că a furnizat suport logistic pentru „detașamentele armate organizate” conduse de militantul cehoslovaco-ucrainean Ivan Ivanovici Turianița, care „a preluat controlul peste câteva regiuni, ce aparținuseră înainte de război de regatul României”, pentru a le include în Ucraina sovietică. După ce observa că românii erau „foarte nemulțumiți de acest lucru”, Hrușciov a declarat „în glumă” că „Turianița a început să se angajeze în activități expansioniste”.
Hrușciov era deosebit de modest. Împreună cu un grup de camarazi, printre care adjunctul său, generalul Leonid Brejnev, șeful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov, și generalul A.A. Epișev, a condus o mișcare secesionistă în Maramureș, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la granița ucraineană. În ianuarie 1945, un autodeclarat „Consiliu al Poporului” al ucrainenilor din regiunea Sighet, cu complicitatea comandantului sovietic din zonă, maiorul Zaharenko, a solicitat anexarea Sighetului la Ucraina și a amenințat majoritatea românească existentă că, în cazul în care nu sprijină unirea, „vor fi arestați, deportați sau uciși”. De asemenea, comuna Salard din Maramureș a cerut autorităților militare sovietice să „confirme independența Transilvaniei și alăturarea la Uniunea Sovietică”, argumentând că anexarea fie la România, fie la Ungaria „nu va asigura niciodată pacea pentru poporul transilvănean”. Autoritățile maghiare nu au fost mai puțin productive. De exemplu, la sfârșitul lui iulie, Uniunea Tieneretului Comunist maghiar (UTC) din Sfântu-Gheorghe a strâns „semnături prin care se solicita ca nordul Transilvaniei să fie transferat sub protectorat sovietic”.
Internaționalizarea problemei Transilvaniei
Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelică pretențiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominterniștilor unguri convingerea că țara lor „va păstra Transilvania” după război. Menținerea autorității în regiune, ca rezultat al înțelegerilor sovieto-maghiare, i-a favorizat în continuarea atingerii acestui scop, iar comportamentul sovietic în regiune și la Moscova le-a alimentat aspirațiile. În consecință, atitudinea lor publică referitoare la ceea ce ei considerau „o înțelegere încheiată” nu era falsă. La congresul național al partidului din mai 1945, de exemplu, conducătorii acestuia au „utilizat un limbaj naționalist extrem” în sublinierea pretențiilor teritoriale asupra Transilvaniei, în ciuda transferului ei formal către administrația românească, în urmă cu două luni.
În aprilie 1946, Budapesta a solicitat aprobarea lui Stalin pentru a ridica aceste pretenții pe plan internațional. Confirmând „posibilitatea ridicării problemei teritoriale”, Stalin a adoptat „o atitudine pozitivă” față de propunerea prim-secretarului Matyas Rakosi ca „o parte (22.000 de km pătrați) din Transilvania să fie transferată Ungariei, fără ca România să sufere prea mult”. La sfatul lui Stalin și, credeau ei, cu sprijinul acestuia, conducătorii maghiari au argumentat Bucureștilor că cesiunea voluntară a teritoriului transilvănean va fi spre beneficiul tuturor și va contribui la „întărirea democrației în Ungaria”, smulgând „arma revizionismului din mâinile reacțiunii”. Budapesta s-a oferit să implementeze transferul în secret, precedându-l cu o campanie de propagandă intensă, astfel încât vestea transferului „să nu cadă ca un trăsnet”. Condamnând atitudinea de respingere a României ca fiind „prea rigidă”, Budapesta și-a menținut părerea că „rectificarea granițelor este necesară pentru consolidarea regimului democratic din Ungaria”.
La începutul lui mai 1946, Ștefan (Istvan) Szirmai, un fost membru al PCR care se transferase în partidul maghiar, a vizitat biroul PCR de la Cluj și a reafirmat pretenția Budapestei „pentru câteva zone de pe teritoriul românesc și autonomie pentru regiunea secuiască”. Colegii din PCR au contraargumentat că, de fapt, o astfel de mișcare „ar slăbi democrația” și „ar avea drept consecință directă expulzarea maghiarilor din România”, așa cum făcuseră cehii cu peste 200.000 de maghiari. Încrezător în sprijinul Moscovei, Szirmai a răspuns că Budapesta „avea motive serioase pentru ridicarea problemei revizuirii frontierelor” și va continua să ceară „retrocedarea unor teritorii”. Importanța acestei linii strategice e sugerată de faptul că Szirmai a rămas unul dintre cei mai mari specialiști în agitație și propagandă de la Budapesta, timp de aproape 30 de ani.
Conducerea maghiară a pus la cale o campanie psihologică pe termen lung, foarte asemănătoare cu cea dusă în perioada interbelică de Liga Revizionistă, permițând Federației Mondiale a Maghiarilor, a lui Horthy, să-și continue operațiunile. La sfârșitul lui mai, ambasadorul Budapestei la Moscova a prezentat pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei, comisarului-adjunct pentru relații externe, Lozovschi, și a raportat că eforturile paralele de lobby pe lângă alți reprezentanți străini pentru acceptarea necesității transferului de teritoriu nu avuseseră succes pentru că „până acum am repetat constant prietenia și încrederea în guvernul român”, iar o întoarcere „abruptă” era „dificil de înțeles pentru diplomații străini”.
În timp ce ideea „autonomiei teritoriale” nu era acceptabilă din cauza exploatării aceluiași motiv de către Hitler în regiunea sudetă din Cehoslovacia, ambasadorul era încrezător că vor „reuși să-i facă pe străini să înțeleagă necesitatea reanexării maghiarilor din zona de frontieră Satu Mare, împreună cu alte orașe”, cu povești și dovezi ale „persecuției” și prin regizarea campaniei lor ca pe una „de apărare a minorităților”. Conducerea partidului a fost de acord. După cum nota Erno Gero, partidul „va trebui să sublinieze mai degrabă drepturile maghiarilor decât cele teritoriale”. Dovezile „privind persecutarea minorităților”, continua ambasadorul, îi vor mobiliza pe diplomații străini, „dar avem nevoie mai întâi de probe”. Până la sfârșitul deceniului, Budapesta a înființat primul grup de studii etnice pentru a produce probele necesare.
Menționând că „una dintre metodele de a influența opinia publică diplomatică” era „trimiterea de broșuri către toate ambasadele”, ambasadorul recomanda în continuarea tipărirea de broșuri „despre situația maghiarilor din Cehoslovacia și din România”. De fapt, ambasadorul pleda pentru subminarea legitimității administrației românești din Transilvania, respectiv din Basarabia. În acest context, era foarte interesant de menționat că interlocutorul ambasadorului, Lozovschi, al cărui nepot va deveni apoi ministru de Interne al Ungariei, a fost implicat în operațiuni practic identice vizavi de Basarabia, ca membru al secției române a Cominternului, care conducea secțiunea basarabeano-română de la Odessa, precum și societățile basarabene din Europa și SUA.
Colectarea, crearea și distribuirea „probelor persecuției” au devenit un element central al demersului Ungariei pentru pretențiile teritoriale. După cum raporta Inspectoratul General al Poliției Române, era o practică absolut comună ca plângerile să fie adresate:
(…) nu autorităţilor române, ci Uniunii Populare Maghiare, care face investigaţii, păstrează originalele plângerilor şi înaintează copiile autorităţilor române. Plângerile sunt în general exagerate sau inventate, fiind utilizate doar ca dovezi ale oprimării maghiarilor. UPM nu monitorizează rezultatul intervenţiilor făcute de autorităţile române.
Șablonul plângerilor extravagante urmate de dezinteresul studiat față de reacția constructivă a României urma să devină ceva obișnuit. În căutarea de a eticheta administrația românească drept abuzivă, UPM nu a fost deloc interesată de dorința acestor autorități de a rezolva plângerile maghiarilor transilvăneni. Neînregistrând reacția pozitivă oficială, puteau să o prezinte drept ostilă și, implicit, abuzivă.
„Criza de identitate” maghiaro-transilvăneană
Pe lângă problemele prezentate de autoritățile militare sovietice și de conducerea locală recalcitrantă, precum și de vicisitudinile preluării comuniste în general, controlul Partidului Comunist Român în nordul Transilvaniei era blocat în continuare atât de rezistența în propriile rânduri, cât și de cea a comuniștilor de la Budapesta. Trecerea „aripii transilvănene” a comuniștilor la PCM, în perioada războiului, nu a fost niciodată anulată de Comintern înainte de disoluția sa formală, făcând aproape imposibilă trasarea unei linii clare între PCR și PCM la venirea în Transilvania, la sfârșitul anilor ’40! Pe lângă crearea unei „crize de identitate” cu ramificații politice serioase, această ambivalență a permis Budapestei să recruteze semideschis unguri transilvăneni, cu scopul folosirii lor pentru transferarea suveranității regiunii către Ungaria. Aceste recrutări erau efectuate de către membrii transilvăneni ai Partidului Comunist Maghiar, mulți dintre ei fiind la un moment dat membri ai PCR, și de către „vechi bolșevici” (unii dintre ei tot de origine transilvăneană), cunoscuți cu relații influente la Moscova.
În martie 1946, de exemplu, fost membru al PCR, Szirmai, i-a susținut fervent pe ungurii comuniști de la Cluj în ideea că „organizația transilvăneană nu trebuie să adere la PCR”. În aprilie, șeful propagandei maghiare, Jozsef Revai, a rememorat în ziarul oficial al PCM că în perioada războiului, la postul Radio Kossuth, condus de Comintern:
(…) am propus cercurilor conducerii maghiare din acea perioadă să părăsească alianţa cu Germania şi să atace armat România. Acest prim pas, indiferent cât de periculos, ar fi însemnat salvarea Ungariei şi, chiar mai important, obţinerea Transilvaniei.
În timp ce eșecul de a acționa la timp costase Ungaria Transilvania, a continuat Revai, existau speranțe de rectificare la conferința de pace, dacă Ungaria ar obține, în primul rând, „sprijinul Uniunii Sovietice”.
Atunci când, la sfârșitul lui mai 1946, Conferința de Pace a miniștrilor de Externe a anunțat intenția de a anula Pactul Hitler-Stalin și de a returna Transilvania României, Revai a insistat cu îndârjire că hotărârea „nu era definitivă, că numai negocierile de pace vor decide”. Totodată, cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins că „potrivit tuturor probabilităților, Transilvania va aparține Ungariei”. Joszef Dudas, însoțitorul lui Atzel de la negocierile cu Kuznețov, a vizitat sediul de la Cluj al partidului „ca emisar al PCM” și a întrebat: „Este adevărat că vom lupta ca Transilvania să devină republică autonomă?”.
Un astfel de blocaj, condus de vechii bolșevici prizonieri de război, care formau o parte a coloanei vertebrale a Cominternului, a avut un sever impact divizant asupra comuniștilor etnici maghiari din Transilvania. Sentimentul general printre membrii maghiari ai PCR era că „noi nu suntem reacționari, dar, dacă asta doresc comuniștii unguri, de ce să nu ne-o dorim și noi?”. În martie 1946, de exemplu, Teofil Vescan, unul dintre cei patru instructori desemnați de Comitetul Central al PCR să conducă organizațiile de partid din Transilvania, apăra linia Partidului Comunist Ungar spunând că „Partidul Comunist din Transilvania nu trebuie să intre în PCR”. Secretarul organizației PCR Cluj, Lajos Jordaky, considerat extremist chiar și de către comuniștii maghiari transilvăneni pentru „șovinismul fățiș” și „atitudinea ostilă chiar și în probleme minore față de populația românească”, s-a asigurat ca linia „Transilvania de Nord – o țară independentă” să fie „difuzată până la baza partidului”. Miklos (Nicolae) Goldberger, secretarul de regiune al PCR, a mers „cu curentul șovinist ungar”, alături de subordonații săi Vescan și Jordaky.
Problema nu se limita în întregime la maghiarii transilvăneni. De ani de zile, aripile dobrogeană și basarabeană, precum și cominterniștii de la Moscova propagau „necesitatea” secesiunii teritoriului românesc, legitimând această poziție în rândurile partidului. Consecința acestei „crize de identitate” transilvănene s-a reflectat deschis în regiune. La Târgu-Mureș, de exemplu, autoritățile locale au înălțat un drapel roșu și drapelul Sfântului Ștefan (steagul regatului maghiar), dar nu și pe cel românesc, în timp ce la sediul PCR din Târgu-Mureș „era prezent portretul lui Rakosi, dar nu și cel al regelui, obligatoriu pentru instituțiile publice”. Demonstrațiile împotriva autorităților administrative și legislative românești au continuat, precum și practica UPM de a face plângeri „în numele populației maghiare din Transilvania și împotriva autorităților române” direct la autoritățile militare sovietice din ACC.
Nici sprijinul manipulativ al lui Stalin pentru agenda Budapestei nu a clarificat situația. Conducătorul sovietic le-a permis autorităților comuniste maghiare să facă deschis lobby în regiune și în exterior, într-o perioadă în care interzisese contactele independente chiar între membrii Blocului. Între 1945-1946, membrii din conducerea Comitetului Central maghiar, precum Vass și șeful organului de securitate, Mihaly Farkas, sau Szirmai și Dudas, vizitau autoritățile comuniste locale, adesea fără să informeze Bucureștii. De asemenea, conducători ai PCR, precum Alexandru Moghioroș, Janos Vincze (Ion Vințe), Lajos Jodarky (Ludovic Iordache) și Miklos (Nicolae) Goldberger, se întâlneau cu Rakosi și alți lideri ai PCM în Ungaria, fără aprobarea anterioară a PCR.
Autorizarea de către Stalin a tentativei de a face lobby pentru sprijinul occidental sugerează că este posibil ca el să fi luat în considerare un transfer formal, în cazul în care ar fi existat un câștig politic suficient. În iunie 1946, o delegație condusă de Rakosi și de prim-ministrul Ferenc Nagy a vizitat Washingtonul și Londra, solicitând Vestului să „se alăture Ungariei” în „revizuirea premiului Transilvania, acordat României”. Rakosi a evocat oferta lui Stalin din perioada războiului să dea Transilvania, în schimbul neangajării militare, și apoi a argumentat avantajul mutual al solicitării Budapestei:
În primul rând, Ungaria și-a prezentat pretențiile teritoriale față de România. Știm că România a contrubuit la victoria lui Hitler prin luptă, în timp ce noi am contribuit numai prin muncă. Suntem conștienți de faptul că democrația din România, care este angajată într-o luptă extrem de dificilă cu forțele reacționare șoviniste, nu dorește să suporte povara concesiilor teritoriale. Dar trebuie să fim conștienți că democrația din Ungaria este și ea în aceeași situație. De aceea satisfacerea unor pretenții teritoriale modeste și minimale ar servi cel mai bine și interesele democrației din România.
Delegația Rakosi – Nagy propaga o linie de dezimformare pentru a-și justifica pretențiile, afirmând fals că, spre deosebire de România, Ungaria nu a contribuit militar la efortul Axei. Spre exemplu, în 1941, comandanții germani lăudau contribuția ofensivă a forțelor militare maghiare pe Frontul de Est. Dezimformarea a fost plauzibilă din cauza marii diferențe dintre contribuția în trupe dintre România și Ungaria, în primii ani ai războiului, cu toate că Ungaria a avut o contribuție mult mai mare la cel de-al Treilea Reich, în anul 1944.
Menținerea Transilvaniei în joc: scopurile tactice ale sovieticilor
Motivul pentru care Budapesta nu a făcut asemenea presiuni asupra Cehoslovaciei și a Iugoslaviei a fost acela că Moscova le garantase granițele, declarând în același timp România drept pradă, transformând-o astfel în unica țintă „legitimă” pentru revizionismul maghiar. Revai a fost limpede în această problemă, afirmând că Ungaria „nu ar putea emite pretenții asupra Iugoslaviei” și nici „nu poate prezenta Cehoslovaciei solicitări de reanexare, nici măcar de modificare a frontierelor”, deoarece sovieticii le garantează integritatea teritorială. Stalin a încurajat, cel puțin parțial, pretențiile Ungariei cu scopul de a menține România concentrată în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea Tratatului de Pace. În chestiune erau două elemente ale participării României în război care, dacă nu erau dirijate cu atenție de Moscova, ar fi putut complica serios controlul sovietic postbelic asupra țării.
(va urma)