♦ „Este foarte important ca omul, dacă îl lasă inima, să slujească
Națiunea, Poporul. Restul lucrurilor sunt niște mărunțișuri”
(Prof. Lucia Ceontea, soția marelui patriot ardelean Radu Ceontea)
– Un eveniment puţin mai aparte, interpretat de unii în fel şi chip, a fost reprezentat de plecarea familiei dumneavoastră din Târgu-Mureş (la Dobârca, în Sibiu)! Cum a fost? Vă ascult cu foarte mare atenţie…
– Trebuia să ieșim neapărat din spațiul acela… Era o familie de evrei unguri care au moștenit casa deși nu aveau drept.
– Apartamentul!
– Nu. Toată casa. Era vorba de o clădire foarte mare, cu vreo două etaje, cu mai multe apartamente. O vilă mare!
– Tot locul acela era numai al lor?
– Da.
– Şi ei, evreii în cauză, l-au revendicat? S-au prezentat cu moştenitori?
– Da, dar nu aveau acest drept! Clădirea a fost naționalizată, cândva… Evreii aceștia erau foarte tupeiști, niște suspecți de vrăjitorie! Evreii aceștia, domnule, erau mai răi și decât ungurii!
– Au reuşit, cu justiţia, să devină proprietari şi să evacueze pe locatari?
– Au făcut niște „figuri” prin care să se rezolve…
– A durat mult până când să vă aducă la cunoştinţă că trebuie să plecaţi?
– Nu! Din momentul când ni s-a spus să plecăm, Radu s-a dus la primarul Dorin Florea și i-a spus această situație!
– Era Dorin Florea, atunci, primar?
– Da! Cam prin 2000! Și s-a dus la el, cerându-i o locuință. Și l-a întrebat: „Câte persoane sunteți?”. Radu a răspuns: „Păi, acum suntem două: eu și soția”. A concluzionat: „Aveți dreptul la o garsonieră. Atelierul, de care aveți nevoie, nu intră în discuție!”.
– Extraordinar!
– Da! După aceea, Radu s-a gândit și mi-a zis: „Cel mai bine ar fi să te pensionezi tu! Ai dreptul, la cerere. Eu, încă, nu pot. Sau aș putea, pe caz de boală, dar iau foarte puțini bani!”. Apoi am vorbit cu directorul de la școală despre aceste probleme și în 15 decembrie 2000 m-am pensionat la cerere. După care soțul, Radu, s-a dus să caute o căsuță undeva cât mai departe! Trebuia să iasă din mocirla aia, politică, pentru că deja erau „care pe care”!
– Era „legea junglei”!
– Da. Reușise PDSR-ul să-i ademenească pe „patrioți”… Îmi amintesc cum, la un moment dat, un individ foarte înalt, din Târgu-Mureș, s-a repezit la Radu și i-a „bătut obrazul”: „Păi tu nu ești în stare să furi pentru tine, cum să poți să ajuți lumea și să furi și pentru noi?”. Na, și cam așa a fost…
– Şi a părăsit, mâhnit, Târgu-Mureşul!
– Da. La sfârșit de săptămână. Am pus o plapumă în mașină, pernă, ceva de-ale gurii și ne-am dus spre Sibiu…
– Nu era multă avere!
– Nu, nu! Și-am plecat! Unde anume, Radu nu s-a gândit. Însă repeta: „M-am săturat!”. A preferat să rămânem în zona Sibiului, unde i s-a părut că era un relief mai interesant.
– Dacă dumneavoastră eraţi liniştită, domnul Ceontea cum era? Cum a primit noul context?
– Ca pe o lovitură, chiar dacă avusese în gând să plece cândva din locul acela. Să cumpărăm ceva, undeva…
– V-aţi dus la Dobârca!
– Nu, aceea a fost ultima destinație! Am trecut prin niște localități unde am găsit de vânzare foarte puține case. Dar el s-a dus tot mai departe, mai departe, până când am ajuns la Miercurea-Sibiului și
n-am găsit case de vânzare!
– Da, ştiu, am trecut prin Miercurea-Sibiului!
– Cu greu, am ajuns la Dobârca! Acolo ni s-a spus: „Știți, dacă nu vă deranjează să stați în satul ăsta, un cătun foarte frumos, dar pe care l-a stricat domnul președinte Ion Iliescu!”… Radu l-a întrebat: „Cum adică l-a stricat?”. Ni s-a zis: „Discutăm altădată!”.
– Cine era omul acela, primarul?
– Nu, era cineva din localitate!
– Dar domnul Ceontea nu i s-a prezentat? Poate, dacă ar fi ştiut cine este…
– Nu! Acolo, casele săsești erau închise, puține erau locuite. Una era însă nelocuită, nici nu mai știu cât a costat! După ce a văzut-o, Radu a întrebat cât costă, cine o vinde! Proprietarul avea să și plece în Noua Zeelandă, după aceea. Casa avea o gospodărie frumușică, dar era o problemă cu populația, despre care ni se spusese că 70% sunt români, restul sunt țigani! De fapt, am aflat ulterior că proporția era inversă! Și atunci, ni s-a clarificat „misterul”, am înțeles cum a stricat Ion Iliescu satul și cum a stricat și alte localități din zonă: Brașov etc.! Așa a fost: Radu a negociat și, la a treia rundă, casa era cumpărată!
– Erau, deci, case părăsite de saşi!
– Da, ocupate de etnici țigani cu „permisiunea” lui Ion Iliescu, care le-a recomandat spre ocupare! Și aceștia au dat năvală în casele respective, le-au însușit. Au intrat în ele cu cai și căruțe!
– Cât timp aţi locuit la Dobârca?
– Din 2000 până prin 2009! Nu mai știu exact!
– Când localnicii au aflat cine este Radu Ceontea, cum au reacţionat? Erau prietenoşi?
– Românii, da, da…
– V-aţi împrietenit cu ei!
– Da, sigur că da! Țiganii, însă, cum îi știm, se gândeau și că poate mai „pică” ceva!
– S-a împrietenit cu primarul, cu preotul?
– Da…
– Au încercat să fie amabili cu dumneavoastră, nu? Să vă mai invite pe la dânşii, nu?
– Da, erau amabili! De vreme ce nu le cream probleme… Deci, nu se poate spune, că noi n-am mers acolo ca să profităm de ceva!
– V-a fost mai greu, atunci, din punct de vedere financiar?
– Ne-a fost foarte greu, pentru că aveam numai pensia mea!
– Numai pensia dumneavoastră?
– Da, primisem pensie la cerere. Atât! După aceea, nu mai știu în ce an, a încercat să se pensioneze și el, tot la cerere! Și culmea este că eu, având vechime mai mică și Definitivatul, aveam pensie mai mare decât Radu, care avea o vechime foarte mare și avea Gradul I!
Era absurd! Și când a primit pensia, mi-a zis: „Tu, îți dai seama ce pensie am primit?”. I-am răspuns: „Da, este bătaie de joc! Așa sunt vremurile și practic statul își bate joc de oameni”…
– Vă mai amintiţi cam cât avea o pensie?
– Nu mai știu exact… A zis doar: „Asta este! Este «concurența»”. A simțit că își bate joc de el! Pe noi nu ne-au pasionat banii, n-am făcut din ei o obsesie. Și acum am o pensie de vreo 2000 de lei (caută Talonul – n.a.)!
– Nu vă deranjaţi!
– Iată: 2170 lei!
– Care i-au fost ultimele cuvinte, considerate că vi le-a spus cu tot năduful, cu toată trăirea?
– „Aș fi vrut să locuim mai aproape de o mănăstire… Nu s-a putut, dar îmi pare foarte rău că nu am avut mai multă grijă de voi, dar nu mi-a mai rămas timp – în lupta mea pentru binele Țării – ca să mă gândesc și la propria familie!” A fost prea altruist!
– Într-adevăr! A pus interesele naţionale deasupra intereselor personale!
– Da! Să vedeți: eram la Târgu-Mureș și trebuia să meargă în Moldova, cu mașina personală, să înființeze acolo niște filiale de partid. Mi s-a adresat: „Lucia, dacă vrei să mă crezi, nu mai am un ban!”. Spun: „Și? Care-i problema? Du-te la sertar și ia de acolo cât îți trebuie!”. Îmi zice: „Dar să știi că nu pot să-i pun înapoi, că n-am! Nimeni nu mi-i decontează, pentru că asta nu este un partid al puterii!”.
– Păcat că noi, segmentul de patrioţi, suntem cam deficitari în ceea ce priveşte coeziunea naţională în jurul marilor idealuri!
– L-a ajutat în toate mișcările, din perioada aceea, Petre Burcă!
– Nu ştiu cine este, n-am auzit de numele său! Cine era acesta?
– Era un profesor din Târgu-Mureș! Era foarte activ!
– Cu siguranţă că nu era tocmai uşor! Că erau şi riscuri, sentimentul de suspiciune planând peste tot. Mai ales că neo-securiştii, aserviţi intereselor globaliste, aveau ca misiune să dejoace, diversionist, tentativele de formare a unei conştiinţe colective cu specific naţionalist!
– Atunci când se muncea de mult timp la subminarea PUNR, un ofițer de Securitate, cred că era pensionar, Bândilă și nu mai știu cum se numea, făcea propagandă lui Funar pe Valea Mureșului. Și, fiind în satul Radului, la Deda, zicea: „Păi, ce fel de patriot este Radu Ceontea dacă s-a însurat cu o unguroaică? Și eu, care abia de știam câteva cuvinte! Așadar, ce era chestia aceasta că eu aș fi, de fapt, o unguroaică? Sau că Radu ar fi fost implicat în nu știu ce matrapazlâcuri? Dar, auzind Radu aceste cuvinte, m-a atenționat: „Lucia, te rog frumos, niciodată să nu-ți pui încrederea în «gura slobodă» a lumii: pentru că sunt foarte mulți oameni ticăloși, uneori îți vine să nici nu ai prieteni!
– Dintre români?
– Da!
– Ce s-a întâmplat cu acel Petre Burcă, de care vorbeaţi?
-S-a dus la Partidul Umanist, nu știu dacă a avut succes! Pentru că, apoi am auzit… Problema era că acesta avea misiunea să meargă, dar să meargă cu Radu!
– Probabil! Cine ştie?!
– Deci, nu știu! Dar de împăcat, Radu a încercat să se împace bine cu toată lumea!
– Cui anume îi păstraţi o stimă mai specială?
– Un om cu caracter deosebit a fost Victor Suciu!
– Cine era?
– Primarul din Târgu-Mureș. A fost, de două-trei ori, nu mai știu… După aceea, a fost Dorin Florea!
– „Celebrul” Dorin Florea?
– Da! Provenea de undeva de prin Brașov, etnic minoritar… A absolvit Medicina și s-a molipsit de el fiica unui activist de partid. S-a însurat cu ea, a luat numele soției și așa a devenit Dorin Florea. Socrul său avea o funcție mare, când ginerele a terminat Medicina, deci l-a „făcut” domn!
– Era primar, când a murit soţul dumneavoastră?
– Da!
– A fost la înmormântare?
– Nu! Radu a fost înmormântat la Dobârca!
– N-aţi anunţat pe nimeni că a decedat?
– Nu! Înainte de a muri, Radu m-a rugat să nu anunț pe nimeni! N-a vrut să transforme înmormântarea într-un prilej de prefăcătorie pentru mulți…
– Sufletul său, fiind conştient după deces, nu a dorit să îi vadă pe tot felul de duplicitari…
– Așa! Și nu mai știu cine a fost… Frandeș a fost!
– Ioan Frandeş?
– Da.
– Care era colonel, parcă!
– Da, se înțelegeau foarte bine! Era un om deosebit, nedumerit cum a fost posibil ca Armata să fie acuzată de sângeroasele evenimente de la Timișoara!
– Este ceva, important, ce nu s-a spus şi credeţi că s-ar cuveni menţionat?
– Ceva ce nu se obișnuiește, da… Când a fost nunta fiicei noastre, Teodora, știm că toată lumea, în astfel de cazuri, este preocupată de chetă! De bani! Și la noi s-a făcut chetă, căci invitații au cinstit după cuviință…
– Unde a fost nunta?
– La Târgu-Mureș, la restaurantul hotelului „Grand”! Radu mi-a spus: „Lucia, te rog frumos, stai departe de problema asta! Numai eu… Tot ce se adună, trebuie să continuăm!”. Deci: toți banii pe care i-am adunat s-au băgat în șampanii, în băuturi și mâncăruri alese… Toate s-au consumat, în continuare! Mi-a zis Radu: „Vreau să fiu cu conștiința împăcată, nu vreau ca cineva să ne arate cu degetul și să zică: uite, domnule, l-am făcut om”! Și, astfel, s-au pus pe masă toate câte s-a dorit!
– Continuarea a fost, deci, din banii mirilor?
– Da! În prima parte s-a plătit din banii destinați organizării nunții, dar apoi – când am văzut câți bani s-au adunat – toți banii s-au folosit pentru continuarea nunții!
– Extraordinar! Darul a fost folosit tot pentru petrecere!
– Da! Pentru partea a doua! Când Radu a văzut că s-au adunat așa de mulți bani, s-au comandat numai șampanii scumpe.
– Şi s-au cheltuit toţi banii?
– Toți!
– Cât a mai durat nunta? O noapte întreagă?
– Nu mai știu! Mai mult…
– O ultimă întrebare! Sunteţi soţia unui om care a pus deasupra problemelor familiale, personale, pe cele naţionale! S-a pus în serviciul unor idei mai înalte, specifice Neamului Românesc…
– Da, așa este!
– La începutul dialogului nostru, eraţi mai circumspectă, dar acum, privind acţiunile de atunci de undeva de sus, când vedem că în Ardeal persistă cel puţin o aparentă stabilitate interetnică, nu credeţi că sacrificiul eroic, al domnului Radu Ceontea, a meritat? Eu îl consider, personal, ca pe un om care a avut nişte principii de viaţă, foarte neobişnuite! A dejucat nişte planuri, destabilizatoare…
– Da! Și eu m-am gândit că sacrificiul în numele Națiunii este atât de important încât celelalte dezamăgiri sunt niște mărunțișuri de-a dreptul irelevante…
– Ce ne-aţi spune nouă, contemporanilor şi, în general, posterităţii?
– Ce să vă zic! Este foarte important ca întotdeauna omul să fie corect și, dacă îl lasă inima, să slujească Națiunea. Poporul. Asta-i important, celelalte sunt neînsemnate… Că ar fi trebuit să fie mobila nu știu cum, astea sunt mărunțișuri și se schimbă după cum este moda! Dar interesul național este foarte important. Cel puțin imensitatea satisfacției naționale, de care beneficiezi și tu, de o „fărâmitură” oricât de mică ar fi ea! Și este bine ca omul să se protejeze de răutățile celor din jur, pentru că sunt destui care nu știu decât să „croșeteze” răutăți!
– V-a fost greu să răspundeţi la întrebări, a fost un interviu abordat cu emoţii?
– Nu! Mă bucur că am avut astăzi o zi bună, că ieri, alaltăieri, m-am simțit foarte rău! Când bate vântul tare, eu sunt „distrusă”!
– Vă mulţumesc şi vă spun că aţi fost la înălţime!
– La înălțimea de 1,50 metri (râde – n.a.)!
– Înălţimea spirituală!
– Și eu vă mulțumesc! Iar pe cei doi, să nu-i pomeniți! Să nu le puneți povară, că au destule! Este suficient. V-am spus cine sunt, cu adevărat, așa… ca să nu ne ia de proști! N-am făcut altceva decât să fiu sinceră, sunt însă și lucruri de care nu-mi amintesc! Mi-ar fi plăcut să fie și Radu cu noi, chiar dacă ar fi fost imobilizat într-un scaun cu rotile, să îl scot în natură, să ne bucurăm împreună! Am făcut sacrificii, dar am conștiința împăcată că viețile noastre sunt o ofrandă pentru Sfânta noastră Țară, România!
(final)
